rugăciune


mă cobor în suflet, iată,
sufletul îmi e de piatră
și de ce cobor mereu,
nu-l găsesc pe Dumnezeu.

ridic privirea la soare,
nici acolo nu-mi apare,
îl caut în risipire
și mă scoate iar din fire...

în mine arde un înger
și mă doare, și iar sânger,
sunt plin, Doamne, de păcate,
Și Te rog nu mă mai bate.

dă-mi puterea ca să zbor,
să trec prin viață ușor,
nu mă mai sui pe rug
ca să trag mereu la jug.

înalță-mă către Tine
să gust din cele divine,
să am parte de minuni
începând cu zi de luni.

cuie curg din ochii mei
ca și lacrima de miei
și sunt ultimul meu ins
ce mă consider învins.

mă cobor în suflet, iată,
fără mamă, fără tată,
ca să-mi dai din mila Ta
o fărâmă de ceva.

dă-mi ceva din veșnicie
să-mi fie bine și mie,
ninge cu stele și sori
să-ntineresc de-atâtea ori.

lasă-mi drumul meu în sus
să urc crucea lui Isus,
să-i șterg rănile de sânge
și să-L văd că nu mai plânge.

duminică, 30 aprilie 2017

viziune

 

materiile fetide

 ale acestui secol

aruncă în aer poezia

 cu toate
metaforele

frumosului,

apare o heraldică nouă,

 planetară,

ce prefigurează

viitoarea civilizaţie,

cu o floră şi o faună

în derivă

pregătind pe ascuns

o nouă lume;

iluzia surâsului tău

 de hortensie

se furişază

 în spaţiul gol al
neantului,

coapsa şi mersul perfid

 către nicăieri

sunt vise

care se vor transforma-n amintiri,

ducând pe buze

 umbra veşniciei
noastre;

nu va rămâne

decăt o lacrimă tristă

pe colina glorioasă

a acestui pământ.

 

 

 

 

sâmbătă, 26 martie 2016

 

blestem

 

săruta-ţi-ar vântul coapsa

şi părul tău de azur,

înger eşti şi plin de jertfe

îmi apari aşa prin fum,

aruncând priviri nebune

într-un dulce clar-oscur;

din himerice poveşti

te anini, stea în ruină,

şi cu faţa ta senină

farmeci ochi împărăteşti.

tu te-ai făurit din noapte

şi-ţi cânţi dragostea în şoapte,

bate-te-ar noroacele

până-ţi vin soroacele,

vedea-te-aş fată nebună,

seara pe senin şi lună,

când se-anină flori de tei

lângă ochişorii mei,

să gust mugurii otrăvii,

peste galbenul miraj,

stricând cuibul de la vrăbii

şi punându-te ca gaj,

să mă uit în ochii tăi

cu sufletu-n vâlvătăi,

până când pasărea coarbă

îşi va face cuib în iarbă

să-mi astupe ranele

cu ochii , cu palmele…

 

 

duminică, 27 martie 2016

Femeie

 

Tu miroși a floare rară și-a
miresme de poiană,

Înfășoară-mă în priviri și-n
frunze de chiparos,

Aș dărâma orice obstacol, de-ai
fi zidită ca o Ană

Iar pe Manole, criminalul, l-aș
arunca cu capu-n jos.

 

Te-aș scoate dintre ziduri vechi
ca pe o  marmură curată

Și aș chema pe Fidias să-ți
toarne corpul tău de zee,

Să facă floare de cicoare din
chipul tău frumos de fată

Și să te facă înger dulce, dar să
rămâi totuși femeie.

 

În jurul tău să strălucească o aură din sfântul soare

Să luminezi ca o ispită, într-o risipă de culori,

Să te-nzestreze Dumnezeu cu dragoste
și cu candoare,

Să fii cea mai frumoasă floare
dintre mirificele flori.

 

Era o toamnă ruginită, te-am
cunoscut și eu cândva

Și toamna-și arunca veșmântul în
risipiri de galben pur,

Bătrânul vânt venit din nord se
auzea cum fluiera,

Era o noapte de poveste cum este
noaptea din Jaipur.

 

În despletirea mătăsoasă a unei
toamne  orbitoare

Îți mângâiam rotula dulce și
sânii tăi atât sfinți,

Tulpinile-adolescentine a două
trupuri în candoare

Și blestemați de tot pe viață
și  de părinții din părinți.

 

Și azi miroși a floare rară și a
miresme de poiană

Și-ți preamăresc coapsa de aur,
înveșmântată în atlas,

Chiar dacă timpul a trecut și-a
astupat o veche rană,

Ceva din noi ca o poveste în
suflete tot ne-a rămas.

 

 

 

 

 

iarnă
orfică

(la 166 de ani de la naşterea
lui  Mihai Eminescu)

 

cu
mantia-albă,

îmbrumată,

 coboară Orfeu

 peste plai,

el este
pruncul

Limbii
Române

şi se
numeşte

 Eminescu Mihai.

 

e iarnă pe dealuri

 moldave,

 zăpezi mari

 cad în Ipoteşti,

acum se
naşte

  Emin
din vise:

 un Făt-Frumos

 din poveşti.

 

când luna

în noapte-l
văzu,

lebăda

se
prefăcu-n sânge,

luceafărul

din ceruri
căzu

plound

 cu păsări flaminge.

 

 

la mijloc
de iarnă

pe aripi de
vânt,

trece peste

 munţi,

dar şi
peste plai,

trece

ca un Crai

Pruncuţul
Mihai.

 

Muza
Poeziei

iese din mormânt,

l-aude
cântând

pe-un petic
de Rai,

vrea să-l
înzeiască,

să-l
luceferească,

zidindu-l
în timp

într-un nou
Olimp.

în acestă iarnă

 

în acestă iarnă cad bucăţi de cer

peste păsări heraldice care zboară

lent, arborii dau a înmugurire

şi natura fluieră sub razele soarelui

amestecând de-a valma anotimpurile

cu tragediile cotidiene, Dumnezeu

 zace extenuat de
creaţie, sforâind,

în cerurile lui, pierzând cheia

cu care a încuiat universul;

o plimbare eşuiază pe stradă,

nu-i nimeni, nu-i nici zăpadă,

 parcă ne-am fi
mutat la polul sud

al unei planete în derivă,

s-a surpat istoria peste noi şi

deziluzia a devenit literatură:

urmează un scenariu al unui film mut

cu politicieni în derivă,

care s-au împotmolit pe scaunele altora,

vremea priveşte mişcată cum

trosnesc lacrimile muritorilor,

vine seara peste câmpurile de mătase,

cu o lună beată, e vremea iernii,

când se naşte Mântuitorul;

curg  râurile,
Olturile, şi Mureşurile,

şi Pruturile, şi Nistrurile şi Tisele

spre Dunărea care înghite toate durerile

 noastre; Anul Nou
e un copil timid

care aşteaptă la graniţă

să vină cu Pluguşorul…

 

 

miercuri, 23 decembrie 2015

e vremea colindelor
 
Doamne,
 intrăm în zodia sărbătorilor
când se frământă colacii
 şi când nuntim
naşterea Fiului Tău
 în ieslea cu paie;
curge timpul şi abisul,
 steaua curge
 către această minune
care a înviorat lumea
 şi-a lepădat-o
de păcatul original…
trag clopotele
şi Cineva se naşte
în preacurată liturghie,
cineva fără nume ,
căruia mulţimile
 i-au zis Isus Hristos.
Şi acolo
 în noaptea aceea
 a plâns  toată vecia;
 de-acum alt drum duce
 către izvoarele noastre
spre vatra şi neamul
din care am ieşit,
 un imn curat
 la fiecare  poartă,
 şi-n fiecare casă,
 colinde cântate
prin satele pustii
şi prin cimitirile pline
de singurătăţi şi bălării,
 vestire de Prunc,
născut şi dus la ceruri
 seara  pe-un braţ de cruce
 de un înger…
Se-aud colindele din Răsărit
 în liniştea fără de nume
şi-acum coboară
 ceru-n lume,
rupând din pâine şi din vin,
 prescuri,
în staulul pustiu…
E laudă şi plâns şi imn
şi numai zare-nseninată
 într-o eternă
 sărbătoare…
 Şi tu, măicuţă,
 să  apari
din neguri
de singurătate
şi să-mi aduci
din podul tău
urcior cu vin şi cu bucate
şi-o pască-a învierii
 noastre,
 blagoslovind
 acest destin
cu dragoste şi cu festin…
 

   trăiesc…

 

trăiesc

între o ştire şi alta

printre mese şi scaune

într-o pliantă

în care viaţa se desface

şi se strânge

pe o planetă în derivă…

 

trăiesc

printre generaţiile

care iau moartea

 cu iarbă bună

şi iarbă rea

 

trăiesc

într-un glob de sticlă

în care un ochi răsare

şi altul apune

 

trăiesc

printre infern

şi glorii

curg între zori şi amurg

printr-un timp

ce se-ntoarce în sine

 

trăiesc

între tragic şi sublim

cu nevinovate vise

având vârsta lui Montaigne

fără noroc

fără faimă

pe margini de neant

 

duminică, 22 noiembrie 2015

 

 

eroii lui Menandru

 

vin la umbra unui pom,

să-ți flutur părul ca în vis,

să-l împletesc, să-l despletesc,

sub geana cerului închis,

 

sub umbra pomului în floare,

se joacă șarpele cu noi,

ai ochii dulci ca de cicoare,

ce grea osândă pe-amândoi.

 

îmbătați de dor cu știme,

uzurpați de zeu din rit,

am dat buzna din mulțime

într-un rai nepângărit.

 

și venisem lacom, mândru,

peste chipul tău în floare,

împăcând cu gând de pradă

sentimentele tartare.

 

luna veselă și bearcă

 a
fanar visa, prin spații,

noi într-o poveste parcă

nu ne mai intram în grații,

 

și era frumos și tandru,

noaptea se făcuse vis,

noi, eroii lui Menandru

ce treceau prin Paradis.

 

cântec orfic

 

peste umerii tăi blânzi

se aşază ochi flămânzi

şi în licărul de lună

numai gânduri se adună

şi cu Silenele-n frunte

cine stă să te înfrunte;

un sărut îngândurat

care parcă ţi l-am dat,

iederă, dulce fecioară,

te aştept deja pe-afară

când pitit printre frunziş

să-ţi prind o buză pieziş

să ţi-o fac o căpşunică,

fagure de gură mică;

doamne ce mai vinuri pale

înturnate în pocale,

buză tandră de agată

peste gura ta de fată,

coapsele de roză rară

care cântă la chitară

cu chihlimbarul pătat

de nesomn şi de oftat;

tu ai dorul în priviri

şi în mână trandafiri,

lira ta cântă şi-n vis,

ah, Orfeu cin’ te-a ucis?…

 

 

duminică, 15 noiembrie 2015