Chipul e gol și inexpresiv; o hârtie albă și goală de tușuri, ce-și așteaptă călăul. Surprinsă de toate întrebările, gura Evei își caută locul în lăcașul pustiu al mandibulei-lipirea cu teluricul-. 
Niciun rai nu-și mai are locul aici, căci a dispărut tăcerea. Launtricul a prins formă fizică, s-a transpus în grai, iar Eva poate rosti păcatul. 
Vederea sufletului nu-i amară încă, dar gândul, într-un extaz izolat, a desfigurat dorința și cu o precizie împietrită, descoperă ochii, iar Adam poate vedea păcatul. 
Chipul a fost astfel îmbrăcat în expresii. 
Setea depărtării de spirit a adus sufletul bolnav de rău.

Și-a împreunat zgomotos mâinile pentru ultima oară și a părăsit scaunul cu înveliș de catifea roșie ticsit de praf. În spate, se îndepărta podeaua mâzgălită haotic chiar de pașii ei. Paradox de aplaudat. Cine s-ar fi gândit la o așa sinucidere a sinelui?
“Trebuie să-ţi alegi locul unde vrei să-ţi ratezi viaţa.”
Ce melancolie de refuzat
E cerul celuia ce zace
Pe glezne lesne de urmat
Și sufletul cicatrizat ce tace.
 

Urechea dreaptă-mi spune,
clar, răstit,
să plec.
În timp ce-n emisfera stângă
cuvintele-ți aud șoptind,
că ceea ce se-ntâmplă-acum
e doar dezastru, că ești de neoprit.
Și-atunci de ce am toamnă în privire
Dar sufletul mi-e tot mai îniernit?

*mă latră câinii, de parcă mi-aș fi făcut culcuș în bârlogul pisicii.*
Ce dorință nihilistă să vrei să fii strivit de degete străine, fără pic de decență în vârfurile buricelor roșii de supărare. Iubirea-i doar pentru umili, sau doar pentru doritori de vieți străine. Iubirea e abuz de empatie, urmat apoi de o apatie necruțătoare.
Iubirea-i precum o meduză atunci când nu moare. Nu are început și sfârșit. Nu are zile și nopți.  Are nevoie, însă, de singurătate, pentru a-și aduna seva din propriul egoism.
*ce era odată fiară, acum e filosof*

Schopenhauer traducea emoțiile ca fiind pretexte ale comportamentului sexual instinctiv. Schopenhauer a uitat, însă, groapa fără de final ce-i sufletul.
M-arunc în neștire, fără să ating pereții de emoții ticsiți de praf. M-arunc grăbit, asemeni căderii unui fruct putred dintr.un copac bătrân. M-arunc îndoliată de căutarea adâncimii în care pot atinge “esența suferinței universale”.
O esență transfigurată de trăirile sacrificate dezechilibrului trupesc.

Nichita, dar eu?

Leoaică, tânără, iubirea
azi mi-a murit în brațe.
Mă pândise-o întristare
de mult timp.
Înspăimântată și-a găsit amar sfârșit,
În două mâini pictate în granit.
Și deodată-n jurul meu natura
a luptat să-mi poarte ura,
să o strângă toată, toată
să o lepede de moarte.
Și privirea a-ncetat să mai caute uitare,
Dar auzul i-a urlat, ca un strigăt înfundat,
Amoru-i decapitat.
I-am dus mâna la sprânceană
la tâmplă și la bărbie,
Într-un gest grăbit, deși surprinsă-n agonie,
Lupta nu a continuat.
Iubire, ce nebunie!
Leoaica astăzi a-ncetat
Să mai suporte o nefericire.
A murit fără să lase mărturie
Că sufletul e prea îngreunat
De mâinile ce astăzi le-a uitat.

Eu fără tine.
Am purtat pe umeri oameni și soarele-arzând în zile lungi cât o vară. Am păstrat în buzunare cât-un nor sau cât-un zâmbet. Dar mi-au rănit spatele arcuit deja, aşa că am ales pustiul. Mă dureau paşii şi mă usturau tâmplele. E ura lor prea mare sau sunt eu prea plină? Furia este viața, iar oamenii sunt cuvinte. Sufletul e greu şi-mi pro voacă pe piept arsuri uşoare, mintea nu-i lucidă şi caută medicament. Sunt  un mic robot setat să ofere un ambalaj de nerefuzat. Sunt vulnerabilă, mă amețește viața și gândurile-mi sunt pastel.
Încrederea mi-a fost pansament întotdeauna. Rana era aceeași, dar pansamentele se schimbau mereu. Unele erau rigide – le purtam greu….altele ușoare – doar cât să le simt prezența. Cât să mă vindece pe dinafară și să ascundă ce e înăuntru.
-Ce vindecau?
-Automutilarea. Îmi vindecau rănile pe care mi le provocau curajul meu nesăbuit.
-Le vindecau?
-Da … și în urma lor lăsau cicatrici groaznice. Greu de ascuns.
Sunt o păpușă cu sfori rigide. Alese pe-ndelete și purtate de mâini frumoase. Cu măști ce-ascund răutate. Le accept fără să pun întrebări, pentru că am căutat mâinile fără să privesc ochii…
Eu prin tine.
Am ajuns acasă. Mi-a deschis uşa de la intrare un zâmbet cald şi m-a păstrat în căminul umplut cu poveşti. Mi-a mângâiat creştetul şi mi-a oferit căldura pieptului său. Privirea lui surprinde adesea zâmbetele-mi nepotrivite şi gândurile pagane-mi sunt dezgolite.
Mi-eşti anotimp cald, cât să-mi gravezi zâmbete largi pe chip. Şi anotimp rece, cât să mă încălzeşti cu mâini frumoase.  (Ce-ţi sunt mâinile? Crengi cu viaţă, ce pornesc din suflet şi ajung în lume! Sau morman de gânduri animate de vene tomnatice?)
Am un suflet viu care umple pieptul cu fericire, am mâini de adăpostit în buzunare mari şi timp. Ţi le dau ţie toate.
Eşti acasă.
”Când ne deschidem
tu însăţi mie şi eu însumi ţie
când ne scufundăm
tu în mine şi eu în tine
când ne petrecem
tu în mine, eu în tine
Atunci abia
eu devin eu
şi tu eşti tu”

Eram confuză
În continuă aşteptare
(O măcinare psihică)
Şi nu ştiam de ce.
Apoi totul a revenit la normal.
De parcă am forţat
Căile de acces
Şi transportul subteran
Şi am găsit oasele bătrâne
Iar ochii sufocaţi de ape.

Plouă trist ca liniștea unui mortuar în paradox boem cu infinitul lumii . Așteptam răsăritul să prindă nuanțe pe peretele stâng al camerei, dar cerul e furtunos. Și-a închis porțile norilor și a lăsat copacii străjeri toamnei. 
Cerul curge istovit de vară, cu oameni speriați în fața năpastei. Dimineața asta timpurie devine un moment muzical ce mă izolează într-un extaz lăuntric .

Ceea ce nu desluşim într-un reflex emoţional spontan, e doar nevoia nesătulă a sufletului de a se hrăni cu emoţii în stare amorfă. De a surprinde tragicul, de a se încolţi în ambiente neşlefuite sau de a savura fiecare boare de tristeţe.
Golul adâncimii tristeţilor ce ne încordează fiecare muşchi cranieni e doar o nebunie a singularităţii spirituale.
Scepticismul vulgar, ce-mi poartă sâmbetele în fiecare zi, îmi nimiceşte entuziasmul de a trăi. Sufăr de frica patologică pentru singurătate. Ce degradantă este mântuirea întru renunţare.