Eu fără tine.
Am purtat pe umeri oameni și soarele-arzând în zile lungi cât o vară. Am păstrat în buzunare cât-un nor sau cât-un zâmbet. Dar mi-au rănit spatele arcuit deja, aşa că am ales pustiul. Mă dureau paşii şi mă usturau tâmplele. E ura lor prea mare sau sunt eu prea plină? Furia este viața, iar oamenii sunt cuvinte. Sufletul e greu şi-mi pro voacă pe piept arsuri uşoare, mintea nu-i lucidă şi caută medicament. Sunt un mic robot setat să ofere un ambalaj de nerefuzat. Sunt vulnerabilă, mă amețește viața și gândurile-mi sunt pastel.
Încrederea mi-a fost pansament întotdeauna. Rana era aceeași, dar pansamentele se schimbau mereu. Unele erau rigide – le purtam greu….altele ușoare – doar cât să le simt prezența. Cât să mă vindece pe dinafară și să ascundă ce e înăuntru.
-Ce vindecau?
-Automutilarea. Îmi vindecau rănile pe care mi le provocau curajul meu nesăbuit.
-Le vindecau?
-Da … și în urma lor lăsau cicatrici groaznice. Greu de ascuns.
Sunt o păpușă cu sfori rigide. Alese pe-ndelete și purtate de mâini frumoase. Cu măști ce-ascund răutate. Le accept fără să pun întrebări, pentru că am căutat mâinile fără să privesc ochii…
Eu prin tine.
Am ajuns acasă. Mi-a deschis uşa de la intrare un zâmbet cald şi m-a păstrat în căminul umplut cu poveşti. Mi-a mângâiat creştetul şi mi-a oferit căldura pieptului său. Privirea lui surprinde adesea zâmbetele-mi nepotrivite şi gândurile pagane-mi sunt dezgolite.
Mi-eşti anotimp cald, cât să-mi gravezi zâmbete largi pe chip. Şi anotimp rece, cât să mă încălzeşti cu mâini frumoase. (Ce-ţi sunt mâinile? Crengi cu viaţă, ce pornesc din suflet şi ajung în lume! Sau morman de gânduri animate de vene tomnatice?)
Am un suflet viu care umple pieptul cu fericire, am mâini de adăpostit în buzunare mari şi timp. Ţi le dau ţie toate.
Eşti acasă.
”Când ne deschidem
tu însăţi mie şi eu însumi ţie
când ne scufundăm
tu în mine şi eu în tine
când ne petrecem
tu în mine, eu în tine
Atunci abia
eu devin eu
şi tu eşti tu”
Am purtat pe umeri oameni și soarele-arzând în zile lungi cât o vară. Am păstrat în buzunare cât-un nor sau cât-un zâmbet. Dar mi-au rănit spatele arcuit deja, aşa că am ales pustiul. Mă dureau paşii şi mă usturau tâmplele. E ura lor prea mare sau sunt eu prea plină? Furia este viața, iar oamenii sunt cuvinte. Sufletul e greu şi-mi pro voacă pe piept arsuri uşoare, mintea nu-i lucidă şi caută medicament. Sunt un mic robot setat să ofere un ambalaj de nerefuzat. Sunt vulnerabilă, mă amețește viața și gândurile-mi sunt pastel.
Încrederea mi-a fost pansament întotdeauna. Rana era aceeași, dar pansamentele se schimbau mereu. Unele erau rigide – le purtam greu….altele ușoare – doar cât să le simt prezența. Cât să mă vindece pe dinafară și să ascundă ce e înăuntru.
-Ce vindecau?
-Automutilarea. Îmi vindecau rănile pe care mi le provocau curajul meu nesăbuit.
-Le vindecau?
-Da … și în urma lor lăsau cicatrici groaznice. Greu de ascuns.
Sunt o păpușă cu sfori rigide. Alese pe-ndelete și purtate de mâini frumoase. Cu măști ce-ascund răutate. Le accept fără să pun întrebări, pentru că am căutat mâinile fără să privesc ochii…
Eu prin tine.
Am ajuns acasă. Mi-a deschis uşa de la intrare un zâmbet cald şi m-a păstrat în căminul umplut cu poveşti. Mi-a mângâiat creştetul şi mi-a oferit căldura pieptului său. Privirea lui surprinde adesea zâmbetele-mi nepotrivite şi gândurile pagane-mi sunt dezgolite.
Mi-eşti anotimp cald, cât să-mi gravezi zâmbete largi pe chip. Şi anotimp rece, cât să mă încălzeşti cu mâini frumoase. (Ce-ţi sunt mâinile? Crengi cu viaţă, ce pornesc din suflet şi ajung în lume! Sau morman de gânduri animate de vene tomnatice?)
Am un suflet viu care umple pieptul cu fericire, am mâini de adăpostit în buzunare mari şi timp. Ţi le dau ţie toate.
Eşti acasă.
”Când ne deschidem
tu însăţi mie şi eu însumi ţie
când ne scufundăm
tu în mine şi eu în tine
când ne petrecem
tu în mine, eu în tine
Atunci abia
eu devin eu
şi tu eşti tu”
Eu fără tine.
Am purtat pe umeri oameni și soarele-arzând în zile lungi cât o vară. Am păstrat în buzunare cât-un nor sau cât-un zâmbet. Dar mi-au rănit spatele arcuit deja, aşa că am ales pustiul. Mă dureau paşii şi mă usturau tâmplele. E ura lor prea mare sau sunt eu prea plină? Furia este viața, iar oamenii sunt cuvinte. Sufletul e greu şi-mi pro voacă pe piept arsuri uşoare, mintea nu-i lucidă şi caută medicament. Sunt un mic robot setat să ofere un ambalaj de nerefuzat. Sunt vulnerabilă, mă amețește viața și gândurile-mi sunt pastel.
Încrederea mi-a fost pansament întotdeauna. Rana era aceeași, dar pansamentele se schimbau mereu. Unele erau rigide – le purtam greu….altele ușoare – doar cât să le simt prezența. Cât să mă vindece pe dinafară și să ascundă ce e înăuntru.
-Ce vindecau?
-Automutilarea. Îmi vindecau rănile pe care mi le provocau curajul meu nesăbuit.
-Le vindecau?
-Da … și în urma lor lăsau cicatrici groaznice. Greu de ascuns.
Sunt o păpușă cu sfori rigide. Alese pe-ndelete și purtate de mâini frumoase. Cu măști ce-ascund răutate. Le accept fără să pun întrebări, pentru că am căutat mâinile fără să privesc ochii…
Eu prin tine.
Am ajuns acasă. Mi-a deschis uşa de la intrare un zâmbet cald şi m-a păstrat în căminul umplut cu poveşti. Mi-a mângâiat creştetul şi mi-a oferit căldura pieptului său. Privirea lui surprinde adesea zâmbetele-mi nepotrivite şi gândurile pagane-mi sunt dezgolite.
Mi-eşti anotimp cald, cât să-mi gravezi zâmbete largi pe chip. Şi anotimp rece, cât să mă încălzeşti cu mâini frumoase. (Ce-ţi sunt mâinile? Crengi cu viaţă, ce pornesc din suflet şi ajung în lume! Sau morman de gânduri animate de vene tomnatice?)
Am un suflet viu care umple pieptul cu fericire, am mâini de adăpostit în buzunare mari şi timp. Ţi le dau ţie toate.
Eşti acasă.
”Când ne deschidem
tu însăţi mie şi eu însumi ţie
când ne scufundăm
tu în mine şi eu în tine
când ne petrecem
tu în mine, eu în tine
Atunci abia
eu devin eu
şi tu eşti tu”