Mereu am urât oamenii care crează bloguri în scopul de a-și descrie viața personală. Eu l-am creat pentru tine, să-ți scriu ție... am vrut să inspir oamenii, să le arăt că iubirea e un setiment puternic, dar tot ce-am făcut a fost să descriu un haos și nici măcar n-am făcut-o într-un mod frumos.           Adevărul e că sunt singură. N-am niciun prieten. Nu am încredere în oameni, nici măcar în familia mea. Nu știu cum am ajuns aici dar... partea cea mai grea în a fi un om singuratic e că nu vrei niciodată să vorbești cu nimeni despre ceea ce simți. Nu vrei să te simți vulnerabil, expus lumii. Ești singur, și atât. Nu vrei pe nimeni în viața ta, iar toată atenția ți se îndreaptă spre locul de muncă. Nu e un atuu... deoarece dacă eșuezi acolo încep să-ți circule prin minte toate lucrurile greșite pe care le-ai făcut cu viața ta.          Eșec pe plan sentimental, eșec pe plan material, acela e sentimentul care macină cel mai mult sufletul unui om. Acel sentiment că nimic nu e bine, că totul e greșit și oricât de mult ai lupta ca măcar un lucru să-ți iasă perfect, eșuezi, dintr-o neatenție. Și dintr-o dată nimic nu mai e îndeajuns, așteptările pe care le ai de la tine, succesele care le vânezi în scopul de a umple acel gol din tine... nu vor veni niciodată. Nu vor veni niciodată pentru că un om are nevoie de echilibru în viața lui. Eu n-am avut niciodată acel echilibru. Tot ce am avut... a fost școala. Eram foarte bună, eram sigură pe mine, pe gândurile mele. Apoi m-am îndrăgostit și crede-mă... pentru un om care nu suportă oameni în jurul lui e ceva de nedescris. Viața mea s-a terminat atunci. Nu știu cum... și nici nu cred că pot explica, dar a fost sfârșitul lumii atunci. Simțeam cum lumea se dărâmă peste mine, simțeam cum mă sfărâm, cum sunt prinsă între bariera aceea dintre cer și pământ... o strânsoare care nici acum nu s-a terminat.          Nu știu ce s-a întâmplat cu mine. Simt că am murit, că sufletul mi-a murit. Nu credeam vreodată că o să spun asta, dar n-am disprețuit niciodată ceva atât de mult precum disprețuiesc acest sentiment. Un sentiment pe care nu l-aș fi consumat indiferent de circumstanțe, pentru că ideea de a fi singur și indiferența pentru oameni nu pot fi întoarse prin apariția unui sentiment. Am iubit și iubesc o persoană pe care niciodată n-aș fi acceptat-o în viața mea. Și pentru ce? Iubirea ar trebui să fie bună, să-ți facă bine, să te facă fericit, să te facă să simți că trăiești. Pe mine m-a ucis. Mi-a omorât visele. M-a omorât pe mine.         Am decis să renunț să mai lupt cu mine. Această luptă continuă... m-a epuizat. Nu ajung nicăieri. N-am fost în stare să estompez acest sentiment, să nu-l las să mă consume. Acum... iată-mă, îmi clădesc viața pe-o fundație de nisip. N-am putut să învăț în locul în care mi-am dorit cel mai mult. N-am putut să devin un copil responsabil și concentrat pe viitorul lui. N-am putut să-mi impun să nu mai fiu atât de distrasă de ceea ce simt. N-am putut să o las baltă, să înghit în sec și să merg mai depare, să nu las acest lucru să-mi afecteze viața. Mi-am pierdut cei mai importanți ani din viața mea. Cum aș putea să nu plâng? Tot viitorul meu s-a dus de râpă și e prea târziu să schimb ceva.  O să mă uit în urmă și n-o să văd nimic bun, doar o copilărie eșuată, o viață eșuată.           Am vrut ceva extraordinar pentru viața mea. N-am suportat niciodată să fiu un om obișnuit. Mă doare să fiu un om obișnuit și cea mai mare dezamăgire a vieții mele e că eram capabilă de ceva incredibil, simțeam o forță incredbilă care mă făcea să cred că pot realiza incredibilul, iar acum de-abea mai sunt în stare să mă trezesc dimineața. E ca și cum puteam să fiu un mare director financiar, iar acum nu mă descurc nici măcar să-mi adun cheltuielile lunare. Cum ar trebui să se simtă un om care avea totul, iar acum nu mai are nimic?      

”  M-am gândit la tine. Nu azi, nu ieri, ci continuu. Nici nu știu dacă ai existat vreodată, a trecut atât de mult timp încât memoria mi-a solidarizat orice urmă de amintire cu acel ”tu”. Mă simt singură. Îmi trăiesc viața și totuși tu nu ești aici. E ca și cum am plecat într-o vacanță, ca și cum într-un final se vor termina toate aceste lucruri care  le fac cu viața mea, iar când mă voi întoarce acasă tu nu vei mai fi acolo. Eu îmi trăiesc viața aici, iar tu îți trăiești viața acolo. Cât de penibil! Suntem în părți diferite ale lumii și gândul că într-o zi ne vom întâlni undeva la mijloc a încetat să-mi mai treacă prin minte cu mulți ani în urmă. Da, probabil ne vom întâlni, vreodată, din întâmplare, pe vre-o stradă și nici măcar nu ne vom privii în ochi… dar da, ne-am pierdut în această lume. M-ai pierdut tu sau te-am pierdut eu, nu știu. Știu doar că încerc s-o las baltă. Drumurile noastre nu au fost destinate să se unească, ci doar să se intersecteze o perioadă de timp.             Mă întreb dacă a fost vina mea. Mă tot întreb dacă sunt fericită, încă de când ai plecat de  aici, dar nu știu. Totul e penibil, ceva lipsește, ceva mare. Ceva lipsește și tot caut, caut prin această viață, nu știu ce caut, dar simt că mă tot scufund și încep să mă înec fără tine, să mă sufoc, să mă prăpădesc. Tu nu știu ce faci, dar de fiecare data când mă gândesc la tine mi se face un gol în stomac, atât de mare încât simt că nici nu mai există un înveliș care să-mi delimiteze corpul.             Oare mai exist? Nu știu, chiar nu știu. Am nevoie de tine să-mi spui că încă mai exist, că nu m-am dezintegrat, că nu mi s-a șters prezența de pe acest Pământ. Am nevoie să fac ceva bun cu viața mea, am nevoie să fac ceva măreț. Am nevoie de un motiv pentru care să mă trezesc în fiecare dimineață.Nu, nu sunt deprimată și sufletul meu nu e sfărmat. Nu sunt în doliu. Nu ai murit. Ești undeva acolo. Îți trăiești viața. Îți trăiești viața zi de zi fără mine și mă trezesc în fiecare dimineață și este golul acesta, sentimentul acela că ceea ce aspiram de la această viață, visurile mele, s-au terminat și le-am trăi, iar acum o să fiu singură. Nu-mi pot imagina viața altfel. Acest lucru nu mă face un om depresiv, sau rănit, ci mă face un om motivat să facă lucruri mărețe, dar destinat să fie singur.             Deci știu că pentru tine nu mai exist, dar simt că existent mea se șterge încet încet și de pe fața Pământului. Sunt doar un om obișnuit și mă doare. Mă doare sentimentul acesta de ”obișnuit”, ”la fel”, încadrat în societatea aceasta uniformizată. Nu te am pe tine, nu am un plan măreț care să schimbe lumea, nu o să inventez niciun plan măreț să mă schimb pe mine, pentru că știu că nu funcționează niciodată. Așa că am dreptul să fiu supărată, nervoasă, din când în când. N-am timp să-i explic nimănui viața mea, n-am timp să vorbesc despre ceea ce simt, n-am timp să fiu bună cu toată lumea, n-am timp să ofer explicații pentru fiecare lucru pe care-l fac. Nu sunt un om rău, am doar momente grele. ”

 30 noiembrie, 2014 Draga mea ființă,               Îți scriu, din nou. Nu mă întreba de ce. Am mâinile înghețate și mă chinui să-mi adun gândurile. Vreau să vorbesc, să-ți vorbesc. Cât de norocoasă sunt eu... că n-am nimic de spus lumii, ci doar ție. Ști... anul trecut făceam același lucru, acum doi ani făceam același lucru, acum trei ani făceam același lucru, acum patru ani făceam același lucru. Da,  acorduri de pian îmi pătrund în inimă, le simt zguduindu-mi trupul. Privesc în gol, iar retina mea râcâie de pe margini spre interior culorile pe care le are această lume lăsând doar un peisaj mat și gri, acoperit cu goliciune. Simt cum întreaga mea ființă se destramă, cum lumea se destramă, nu repede, ci lent, foarte lent, atât de lent încât simt durerea fiecărei fibre ce mă compune cum se rupe în mii și mii de bucățele, iar apoi, la câteva fracțiuni de secundă simt durerea fiecărei fracțiuni care se strofoacă să supraviețuiască departe de întreg, care piere în chinuri încercând să se reunească cu ceva ce nu mai există. Simt că-i sfârșitul și nu pentru că mă descompun, ci pentru că aceste acorduri sunt tot mai triste și mai profunde. Nu le mai aud în fundal, ci le aud răsunând în întreaga lume, în întreg sufletul meu. M-am trântit în genunchi, căci nu-mi mai simt picioarele. Nu-mi mai simt trupul, de fapt. Mi-e frig, dar nu din cauză că-i aproape decembrie. Mi-e frig din interior, simt că mi s-a oprit inima, a înghețat cumva, iar acum transmite întregului meu trup acest semnal de oprire, ca și cum știe că dacă mai mă ridic o data de pe acest pământ nu voi mai supraviețuii. Tu nu știu dacă mă auzi, dacă mă mai cunoști, dar sunt EU. Eu sunt omul care n-a avut șansa să dea vina pe soartă, pe noroc, sau pe un accident pentru ce i s-a întâmplat. Oamenii niciodată nu m-au înțeles. M-am împăcat cu idea. Oamenii totdeauna m-au crezut rea. M-am împăcat cu ideea, deși mintea mea niciodată n-a fost capabilă să gândească răutăți. M-am împăcat cu indiferența oamenilor, cu răutatea oamenilor și m-am împăcat cu tot ce există în această lume. Sunt un om fără regrete. Lumea nu m-a afectat niciodată, m-a afectat doar peisajul care văd că-i afectează pe alții și m-a afectat faptul că acest peisaj te-a distrus și pe tine. N-am urât oamenii până n-am văzut cu ochii mei de ce au fost capabili să-ți facă, dar oricum... niciodată nu le-am dat nicio șansă. Iubirea pentru singurătate și idependență o simțeam dinainte să te cunosc, o simt și acum, mult mai puternic.  Am fost un om îndrăgostit din singurătate, dar apoi n-am știut cum voi supraviețuit fără tine. Nici în ziua de azi nu știu cum am făcut-o, cum reușesc. Parcă retrăiesc în fiecare zi propriul meu iad și am ceva să-ți spun : dacă te-am rănit am făcut-o pentru că aveam nevoie să dau vina pe tine, pe ceva, pe cineva. Aveam nevoie de un motiv, de ceva de care să mă agăț, de ceva care să mă lase să merg mai departe, aveam nevoie să-ți râcâi atât de tare mintea încât să te fac să-mi spui că ar fi cazul să te las în pace, aveam nevoie să mă calci în picioare, aveam nevoie să mă rănești atât de tare încât să ajung să te urăsc cu fiecare părticică din sufletul meu, aveam nevoie să mă distrugi, să sufăr, nu să-mi arăți că în ciuda a tot ceea ce-ți voi face tu doar vei tăcea.  Am renunțat. M-am rănit rănindu-te și doar cu atât m-am ales. Cu ce rost dacă la ora asta doar ție vreau să-ți vorbesc? De tine mi-e dor. De cine altcineva?  Unii oameni sunt îndrăgostiți de sentimentul de a fi îndrăgostiți, dar eu sunt îndrăgostită de singurătate... iar în această singurătate nu are loc nimeni în afară de tine. Nu am nevoie să mă strângă nimeni în brațe, nu am nevoie să mă asculte nimeni pentru că nu am nimic de spus, nu am nevoie să mă sărute nimeni, nu am nevoie să mă iubească nimeni... am nevoie să nu mai mă doară atât de tare lipsa ta, am nevoie să nu mai am nimic să-ți spun, am nevoie să mă gândesc la tine fără să simt că mă sufoc.  Ce iubire e asta? E o nebunie. Cât de aiurea a fost să privesc pentru prima dată în ochii tăi știind că e sfârșitul meu? Cât de aiurea a fost ca într-o singură fracțiune de secundă să-mi dau seama că tu ești ceea ce caut? Parcă te cunoșteam de ani întregi. Parcă nu te priveam pentru prima dată. Parcă am așteptat 1000 de ani și m-am rencarnat de zeci de mii de ori, doar ca să mai am o șansă cu tine. Noi suntem rezultatul a doi oameni sortiți să nu fie împreună, iar soarta lor se extinde, în viitor. Nu mai e nevoie de motive. p.s.: Eu tot te iubesc. Chiar dacă n-a avut de la început și nu are nici acum niciun sens. Cu drag, Persoana Care Te Iubește

http://lifefuturepast.blogspot.ro/

” 27 noiembrie, 2014 Draga mea ființă,                   Miroase a tine. Mi-era dor. Mirosul acesta de iarnă, de sărbători, nu a încetat să-mi amintească de tine. Iarna e a ta, iubito. Iarna e a ta și iarna ești tu, deoarece cu fiecare fibră din trupul meu mă simt răvășită. Atmosfera aceasta sfântă care te aduce tot mai aproape e doar sfârșitul unui nou an și amintirea celei mai negre perioade din viața mea, dar dincolo de acest aspect... această perioadă mă face să te iubesc mai mult ca niciodată. [...] ”

Timpul trece inconștient prin mine, îl simt cum mă paralizează, cum mă face să mă dezintegrez ca ființă, cum mă transpune într-un univers din care nu mai vreau să fac parte. Un univers în care nu mă regăsesc, un univers în care sufletul meu e gol și mintea goală, un univers în care mă trezesc în fiecare dimineață neștiind încotro să pășesc... un univers mat, banal.          Nu sufăr, nu plâng, nu mă bucur, nu mă supăr, nu mă simt singură, dar nu știu de ce simt această greutate în pieptul meu, această greutate pe umerii mei, ceva ce nu pot descrie sau compara. Nu am nevoie să vorbesc. Nu am nevoie de ceve anume și deși simt că nu fac nimic cum trebuie, că orice acțiune îmi merge prost, nu mă pot supăra, sau enerva, sau oftica. Chiar și acum, mă chinui să găsesc cuvinte care să facă articolul acesta mai interesant, dar nu le-aș putea găsi.... e o perioadă în care sufletul meu e absent, în care mintea mi-e goală și singurul lucru cert e că mi-e dor de tine. ... așa că n-o să mai încerc să scriu din suflet, n-o să mai încerc să șterg și să rescriu fiecare rând pentru că e inutil să caut să simt. Mi-am dorit atât de mult să nu mai simt nimic.... și am reușit. Nu știu cum, dar am reușit.           Nu sunt un copil care caută să convingă pe toată lumea că nu-i pasă, că fiecare acțiune pe care o fac, ceea ce sunt, e rezultatul unei mari suferințe. Nu mă cunoști, și nu te cunosc, așa că nu am motive să nu scriu cu sufletul, nu există motive pentru care n-aș căuta în acest moment un mod romantic de a spune că iubirea mea pentru tine arde, pentru că ție îți scriu, mereu.... iar acum, acum nu pot să-ți scriu și acest lucru mă macină. Singurul lucru important pentru mine, singurul lucru constant din viața mea, e dorința de a-ți scrie, dorința de a-ți înșira în zeci de rânduri faptul că inimaginabila nebunie a acestei lumi se răstrânge asupra unei singure ființe și anume TU.        TU reprezinți pentru mine un recipient care adăpostește tot ce-i în această lume. Nu mă interesează nimic altceva, absolut nimic. Nu vreau să văd, nu vreau să aud, nu vreau să simt... ci vreau să te văd, vreau să te aud, vreau să te simt, și îmi e îndeajuns pentru această viață.         Deci nu sunt nemulțumită de această lume, nu sunt nemulțumită de viața mea, nu sunt nemulțumită de mine, nu sunt nemulțumită de nimic. Poate ceva mă apasă spre pământ, dar cu siguranță e gravitația, gravitația și o cantitate foarte mare de oboseală ce s-a instalat în trupul meu, poate și faptul că mă simt ca un om suferind de anhidroză, pe care poți să-l schingiuiești la nesfârșit, căci nu va simți durere.         Nu știu ce se întâmplă în interiorul meu, nu știu ce informații circulă, nu știu dacă receptorii mei sunt degradați sau dacă efectorilor le e prea lene să execute comenzile.... dar sincer încep să cred că pur și simplu nu mă mai există altceva decât am trăit care să mă impresioneze și că viața nu mă poate lovi cu altceva decât cu teribila soartă de a nu fi cu tine. Deci de ce ar trebui să simt ceva dacă nu există durere mai mare decât să nu fiu cu tine?