Timpul trece inconștient prin mine, îl simt cum mă paralizează, cum mă face să mă dezintegrez ca ființă, cum mă transpune într-un univers din care nu mai vreau să fac parte. Un univers în care nu mă regăsesc, un univers în care sufletul meu e gol și mintea goală, un univers în care mă trezesc în fiecare dimineață neștiind încotro să pășesc... un univers mat, banal.
Nu sufăr, nu plâng, nu mă bucur, nu mă supăr, nu mă simt singură, dar nu știu de ce simt această greutate în pieptul meu, această greutate pe umerii mei, ceva ce nu pot descrie sau compara. Nu am nevoie să vorbesc. Nu am nevoie de ceve anume și deși simt că nu fac nimic cum trebuie, că orice acțiune îmi merge prost, nu mă pot supăra, sau enerva, sau oftica. Chiar și acum, mă chinui să găsesc cuvinte care să facă articolul acesta mai interesant, dar nu le-aș putea găsi.... e o perioadă în care sufletul meu e absent, în care mintea mi-e goală și singurul lucru cert e că mi-e dor de tine. ... așa că n-o să mai încerc să scriu din suflet, n-o să mai încerc să șterg și să rescriu fiecare rând pentru că e inutil să caut să simt. Mi-am dorit atât de mult să nu mai simt nimic.... și am reușit. Nu știu cum, dar am reușit.
Nu sunt un copil care caută să convingă pe toată lumea că nu-i pasă, că fiecare acțiune pe care o fac, ceea ce sunt, e rezultatul unei mari suferințe. Nu mă cunoști, și nu te cunosc, așa că nu am motive să nu scriu cu sufletul, nu există motive pentru care n-aș căuta în acest moment un mod romantic de a spune că iubirea mea pentru tine arde, pentru că ție îți scriu, mereu.... iar acum, acum nu pot să-ți scriu și acest lucru mă macină. Singurul lucru important pentru mine, singurul lucru constant din viața mea, e dorința de a-ți scrie, dorința de a-ți înșira în zeci de rânduri faptul că inimaginabila nebunie a acestei lumi se răstrânge asupra unei singure ființe și anume TU.
TU reprezinți pentru mine un recipient care adăpostește tot ce-i în această lume. Nu mă interesează nimic altceva, absolut nimic. Nu vreau să văd, nu vreau să aud, nu vreau să simt... ci vreau să te văd, vreau să te aud, vreau să te simt, și îmi e îndeajuns pentru această viață.
Deci nu sunt nemulțumită de această lume, nu sunt nemulțumită de viața mea, nu sunt nemulțumită de mine, nu sunt nemulțumită de nimic. Poate ceva mă apasă spre pământ, dar cu siguranță e gravitația, gravitația și o cantitate foarte mare de oboseală ce s-a instalat în trupul meu, poate și faptul că mă simt ca un om suferind de anhidroză, pe care poți să-l schingiuiești la nesfârșit, căci nu va simți durere.
Nu știu ce se întâmplă în interiorul meu, nu știu ce informații circulă, nu știu dacă receptorii mei sunt degradați sau dacă efectorilor le e prea lene să execute comenzile.... dar sincer încep să cred că pur și simplu nu mă mai există altceva decât am trăit care să mă impresioneze și că viața nu mă poate lovi cu altceva decât cu teribila soartă de a nu fi cu tine. Deci de ce ar trebui să simt ceva dacă nu există durere mai mare decât să nu fiu cu tine?
Nu sufăr, nu plâng, nu mă bucur, nu mă supăr, nu mă simt singură, dar nu știu de ce simt această greutate în pieptul meu, această greutate pe umerii mei, ceva ce nu pot descrie sau compara. Nu am nevoie să vorbesc. Nu am nevoie de ceve anume și deși simt că nu fac nimic cum trebuie, că orice acțiune îmi merge prost, nu mă pot supăra, sau enerva, sau oftica. Chiar și acum, mă chinui să găsesc cuvinte care să facă articolul acesta mai interesant, dar nu le-aș putea găsi.... e o perioadă în care sufletul meu e absent, în care mintea mi-e goală și singurul lucru cert e că mi-e dor de tine. ... așa că n-o să mai încerc să scriu din suflet, n-o să mai încerc să șterg și să rescriu fiecare rând pentru că e inutil să caut să simt. Mi-am dorit atât de mult să nu mai simt nimic.... și am reușit. Nu știu cum, dar am reușit.
Nu sunt un copil care caută să convingă pe toată lumea că nu-i pasă, că fiecare acțiune pe care o fac, ceea ce sunt, e rezultatul unei mari suferințe. Nu mă cunoști, și nu te cunosc, așa că nu am motive să nu scriu cu sufletul, nu există motive pentru care n-aș căuta în acest moment un mod romantic de a spune că iubirea mea pentru tine arde, pentru că ție îți scriu, mereu.... iar acum, acum nu pot să-ți scriu și acest lucru mă macină. Singurul lucru important pentru mine, singurul lucru constant din viața mea, e dorința de a-ți scrie, dorința de a-ți înșira în zeci de rânduri faptul că inimaginabila nebunie a acestei lumi se răstrânge asupra unei singure ființe și anume TU.
TU reprezinți pentru mine un recipient care adăpostește tot ce-i în această lume. Nu mă interesează nimic altceva, absolut nimic. Nu vreau să văd, nu vreau să aud, nu vreau să simt... ci vreau să te văd, vreau să te aud, vreau să te simt, și îmi e îndeajuns pentru această viață.
Deci nu sunt nemulțumită de această lume, nu sunt nemulțumită de viața mea, nu sunt nemulțumită de mine, nu sunt nemulțumită de nimic. Poate ceva mă apasă spre pământ, dar cu siguranță e gravitația, gravitația și o cantitate foarte mare de oboseală ce s-a instalat în trupul meu, poate și faptul că mă simt ca un om suferind de anhidroză, pe care poți să-l schingiuiești la nesfârșit, căci nu va simți durere.
Nu știu ce se întâmplă în interiorul meu, nu știu ce informații circulă, nu știu dacă receptorii mei sunt degradați sau dacă efectorilor le e prea lene să execute comenzile.... dar sincer încep să cred că pur și simplu nu mă mai există altceva decât am trăit care să mă impresioneze și că viața nu mă poate lovi cu altceva decât cu teribila soartă de a nu fi cu tine. Deci de ce ar trebui să simt ceva dacă nu există durere mai mare decât să nu fiu cu tine?
Timpul trece inconștient prin mine, îl simt cum mă paralizează, cum mă face să mă dezintegrez ca ființă, cum mă transpune într-un univers din care nu mai vreau să fac parte. Un univers în care nu mă regăsesc, un univers în care sufletul meu e gol și mintea goală, un univers în care mă trezesc în fiecare dimineață neștiind încotro să pășesc... un univers mat, banal.
Nu sufăr, nu plâng, nu mă bucur, nu mă supăr, nu mă simt singură, dar nu știu de ce simt această greutate în pieptul meu, această greutate pe umerii mei, ceva ce nu pot descrie sau compara. Nu am nevoie să vorbesc. Nu am nevoie de ceve anume și deși simt că nu fac nimic cum trebuie, că orice acțiune îmi merge prost, nu mă pot supăra, sau enerva, sau oftica. Chiar și acum, mă chinui să găsesc cuvinte care să facă articolul acesta mai interesant, dar nu le-aș putea găsi.... e o perioadă în care sufletul meu e absent, în care mintea mi-e goală și singurul lucru cert e că mi-e dor de tine. ... așa că n-o să mai încerc să scriu din suflet, n-o să mai încerc să șterg și să rescriu fiecare rând pentru că e inutil să caut să simt. Mi-am dorit atât de mult să nu mai simt nimic.... și am reușit. Nu știu cum, dar am reușit.
Nu sunt un copil care caută să convingă pe toată lumea că nu-i pasă, că fiecare acțiune pe care o fac, ceea ce sunt, e rezultatul unei mari suferințe. Nu mă cunoști, și nu te cunosc, așa că nu am motive să nu scriu cu sufletul, nu există motive pentru care n-aș căuta în acest moment un mod romantic de a spune că iubirea mea pentru tine arde, pentru că ție îți scriu, mereu.... iar acum, acum nu pot să-ți scriu și acest lucru mă macină. Singurul lucru important pentru mine, singurul lucru constant din viața mea, e dorința de a-ți scrie, dorința de a-ți înșira în zeci de rânduri faptul că inimaginabila nebunie a acestei lumi se răstrânge asupra unei singure ființe și anume TU.
TU reprezinți pentru mine un recipient care adăpostește tot ce-i în această lume. Nu mă interesează nimic altceva, absolut nimic. Nu vreau să văd, nu vreau să aud, nu vreau să simt... ci vreau să te văd, vreau să te aud, vreau să te simt, și îmi e îndeajuns pentru această viață.
Deci nu sunt nemulțumită de această lume, nu sunt nemulțumită de viața mea, nu sunt nemulțumită de mine, nu sunt nemulțumită de nimic. Poate ceva mă apasă spre pământ, dar cu siguranță e gravitația, gravitația și o cantitate foarte mare de oboseală ce s-a instalat în trupul meu, poate și faptul că mă simt ca un om suferind de anhidroză, pe care poți să-l schingiuiești la nesfârșit, căci nu va simți durere.
Nu știu ce se întâmplă în interiorul meu, nu știu ce informații circulă, nu știu dacă receptorii mei sunt degradați sau dacă efectorilor le e prea lene să execute comenzile.... dar sincer încep să cred că pur și simplu nu mă mai există altceva decât am trăit care să mă impresioneze și că viața nu mă poate lovi cu altceva decât cu teribila soartă de a nu fi cu tine. Deci de ce ar trebui să simt ceva dacă nu există durere mai mare decât să nu fiu cu tine?