Mereu am urât oamenii care crează bloguri în scopul de a-și descrie viața personală. Eu l-am creat pentru tine, să-ți scriu ție... am vrut să inspir oamenii, să le arăt că iubirea e un setiment puternic, dar tot ce-am făcut a fost să descriu un haos și nici măcar n-am făcut-o într-un mod frumos.
Adevărul e că sunt singură. N-am niciun prieten. Nu am încredere în oameni, nici măcar în familia mea. Nu știu cum am ajuns aici dar... partea cea mai grea în a fi un om singuratic e că nu vrei niciodată să vorbești cu nimeni despre ceea ce simți. Nu vrei să te simți vulnerabil, expus lumii. Ești singur, și atât. Nu vrei pe nimeni în viața ta, iar toată atenția ți se îndreaptă spre locul de muncă. Nu e un atuu... deoarece dacă eșuezi acolo încep să-ți circule prin minte toate lucrurile greșite pe care le-ai făcut cu viața ta.
Eșec pe plan sentimental, eșec pe plan material, acela e sentimentul care macină cel mai mult sufletul unui om. Acel sentiment că nimic nu e bine, că totul e greșit și oricât de mult ai lupta ca măcar un lucru să-ți iasă perfect, eșuezi, dintr-o neatenție. Și dintr-o dată nimic nu mai e îndeajuns, așteptările pe care le ai de la tine, succesele care le vânezi în scopul de a umple acel gol din tine... nu vor veni niciodată. Nu vor veni niciodată pentru că un om are nevoie de echilibru în viața lui. Eu n-am avut niciodată acel echilibru. Tot ce am avut... a fost școala. Eram foarte bună, eram sigură pe mine, pe gândurile mele. Apoi m-am îndrăgostit și crede-mă... pentru un om care nu suportă oameni în jurul lui e ceva de nedescris. Viața mea s-a terminat atunci. Nu știu cum... și nici nu cred că pot explica, dar a fost sfârșitul lumii atunci. Simțeam cum lumea se dărâmă peste mine, simțeam cum mă sfărâm, cum sunt prinsă între bariera aceea dintre cer și pământ... o strânsoare care nici acum nu s-a terminat.
Nu știu ce s-a întâmplat cu mine. Simt că am murit, că sufletul mi-a murit. Nu credeam vreodată că o să spun asta, dar n-am disprețuit niciodată ceva atât de mult precum disprețuiesc acest sentiment. Un sentiment pe care nu l-aș fi consumat indiferent de circumstanțe, pentru că ideea de a fi singur și indiferența pentru oameni nu pot fi întoarse prin apariția unui sentiment. Am iubit și iubesc o persoană pe care niciodată n-aș fi acceptat-o în viața mea. Și pentru ce? Iubirea ar trebui să fie bună, să-ți facă bine, să te facă fericit, să te facă să simți că trăiești. Pe mine m-a ucis. Mi-a omorât visele. M-a omorât pe mine.
Am decis să renunț să mai lupt cu mine. Această luptă continuă... m-a epuizat. Nu ajung nicăieri. N-am fost în stare să estompez acest sentiment, să nu-l las să mă consume. Acum... iată-mă, îmi clădesc viața pe-o fundație de nisip. N-am putut să învăț în locul în care mi-am dorit cel mai mult. N-am putut să devin un copil responsabil și concentrat pe viitorul lui. N-am putut să-mi impun să nu mai fiu atât de distrasă de ceea ce simt. N-am putut să o las baltă, să înghit în sec și să merg mai depare, să nu las acest lucru să-mi afecteze viața. Mi-am pierdut cei mai importanți ani din viața mea. Cum aș putea să nu plâng? Tot viitorul meu s-a dus de râpă și e prea târziu să schimb ceva. O să mă uit în urmă și n-o să văd nimic bun, doar o copilărie eșuată, o viață eșuată.
Am vrut ceva extraordinar pentru viața mea. N-am suportat niciodată să fiu un om obișnuit. Mă doare să fiu un om obișnuit și cea mai mare dezamăgire a vieții mele e că eram capabilă de ceva incredibil, simțeam o forță incredbilă care mă făcea să cred că pot realiza incredibilul, iar acum de-abea mai sunt în stare să mă trezesc dimineața. E ca și cum puteam să fiu un mare director financiar, iar acum nu mă descurc nici măcar să-mi adun cheltuielile lunare. Cum ar trebui să se simtă un om care avea totul, iar acum nu mai are nimic?
Adevărul e că sunt singură. N-am niciun prieten. Nu am încredere în oameni, nici măcar în familia mea. Nu știu cum am ajuns aici dar... partea cea mai grea în a fi un om singuratic e că nu vrei niciodată să vorbești cu nimeni despre ceea ce simți. Nu vrei să te simți vulnerabil, expus lumii. Ești singur, și atât. Nu vrei pe nimeni în viața ta, iar toată atenția ți se îndreaptă spre locul de muncă. Nu e un atuu... deoarece dacă eșuezi acolo încep să-ți circule prin minte toate lucrurile greșite pe care le-ai făcut cu viața ta.
Eșec pe plan sentimental, eșec pe plan material, acela e sentimentul care macină cel mai mult sufletul unui om. Acel sentiment că nimic nu e bine, că totul e greșit și oricât de mult ai lupta ca măcar un lucru să-ți iasă perfect, eșuezi, dintr-o neatenție. Și dintr-o dată nimic nu mai e îndeajuns, așteptările pe care le ai de la tine, succesele care le vânezi în scopul de a umple acel gol din tine... nu vor veni niciodată. Nu vor veni niciodată pentru că un om are nevoie de echilibru în viața lui. Eu n-am avut niciodată acel echilibru. Tot ce am avut... a fost școala. Eram foarte bună, eram sigură pe mine, pe gândurile mele. Apoi m-am îndrăgostit și crede-mă... pentru un om care nu suportă oameni în jurul lui e ceva de nedescris. Viața mea s-a terminat atunci. Nu știu cum... și nici nu cred că pot explica, dar a fost sfârșitul lumii atunci. Simțeam cum lumea se dărâmă peste mine, simțeam cum mă sfărâm, cum sunt prinsă între bariera aceea dintre cer și pământ... o strânsoare care nici acum nu s-a terminat.
Nu știu ce s-a întâmplat cu mine. Simt că am murit, că sufletul mi-a murit. Nu credeam vreodată că o să spun asta, dar n-am disprețuit niciodată ceva atât de mult precum disprețuiesc acest sentiment. Un sentiment pe care nu l-aș fi consumat indiferent de circumstanțe, pentru că ideea de a fi singur și indiferența pentru oameni nu pot fi întoarse prin apariția unui sentiment. Am iubit și iubesc o persoană pe care niciodată n-aș fi acceptat-o în viața mea. Și pentru ce? Iubirea ar trebui să fie bună, să-ți facă bine, să te facă fericit, să te facă să simți că trăiești. Pe mine m-a ucis. Mi-a omorât visele. M-a omorât pe mine.
Am decis să renunț să mai lupt cu mine. Această luptă continuă... m-a epuizat. Nu ajung nicăieri. N-am fost în stare să estompez acest sentiment, să nu-l las să mă consume. Acum... iată-mă, îmi clădesc viața pe-o fundație de nisip. N-am putut să învăț în locul în care mi-am dorit cel mai mult. N-am putut să devin un copil responsabil și concentrat pe viitorul lui. N-am putut să-mi impun să nu mai fiu atât de distrasă de ceea ce simt. N-am putut să o las baltă, să înghit în sec și să merg mai depare, să nu las acest lucru să-mi afecteze viața. Mi-am pierdut cei mai importanți ani din viața mea. Cum aș putea să nu plâng? Tot viitorul meu s-a dus de râpă și e prea târziu să schimb ceva. O să mă uit în urmă și n-o să văd nimic bun, doar o copilărie eșuată, o viață eșuată.
Am vrut ceva extraordinar pentru viața mea. N-am suportat niciodată să fiu un om obișnuit. Mă doare să fiu un om obișnuit și cea mai mare dezamăgire a vieții mele e că eram capabilă de ceva incredibil, simțeam o forță incredbilă care mă făcea să cred că pot realiza incredibilul, iar acum de-abea mai sunt în stare să mă trezesc dimineața. E ca și cum puteam să fiu un mare director financiar, iar acum nu mă descurc nici măcar să-mi adun cheltuielile lunare. Cum ar trebui să se simtă un om care avea totul, iar acum nu mai are nimic?
Mereu am urât oamenii care crează bloguri în scopul de a-și descrie viața personală. Eu l-am creat pentru tine, să-ți scriu ție... am vrut să inspir oamenii, să le arăt că iubirea e un setiment puternic, dar tot ce-am făcut a fost să descriu un haos și nici măcar n-am făcut-o într-un mod frumos.
Adevărul e că sunt singură. N-am niciun prieten. Nu am încredere în oameni, nici măcar în familia mea. Nu știu cum am ajuns aici dar... partea cea mai grea în a fi un om singuratic e că nu vrei niciodată să vorbești cu nimeni despre ceea ce simți. Nu vrei să te simți vulnerabil, expus lumii. Ești singur, și atât. Nu vrei pe nimeni în viața ta, iar toată atenția ți se îndreaptă spre locul de muncă. Nu e un atuu... deoarece dacă eșuezi acolo încep să-ți circule prin minte toate lucrurile greșite pe care le-ai făcut cu viața ta.
Eșec pe plan sentimental, eșec pe plan material, acela e sentimentul care macină cel mai mult sufletul unui om. Acel sentiment că nimic nu e bine, că totul e greșit și oricât de mult ai lupta ca măcar un lucru să-ți iasă perfect, eșuezi, dintr-o neatenție. Și dintr-o dată nimic nu mai e îndeajuns, așteptările pe care le ai de la tine, succesele care le vânezi în scopul de a umple acel gol din tine... nu vor veni niciodată. Nu vor veni niciodată pentru că un om are nevoie de echilibru în viața lui. Eu n-am avut niciodată acel echilibru. Tot ce am avut... a fost școala. Eram foarte bună, eram sigură pe mine, pe gândurile mele. Apoi m-am îndrăgostit și crede-mă... pentru un om care nu suportă oameni în jurul lui e ceva de nedescris. Viața mea s-a terminat atunci. Nu știu cum... și nici nu cred că pot explica, dar a fost sfârșitul lumii atunci. Simțeam cum lumea se dărâmă peste mine, simțeam cum mă sfărâm, cum sunt prinsă între bariera aceea dintre cer și pământ... o strânsoare care nici acum nu s-a terminat.
Nu știu ce s-a întâmplat cu mine. Simt că am murit, că sufletul mi-a murit. Nu credeam vreodată că o să spun asta, dar n-am disprețuit niciodată ceva atât de mult precum disprețuiesc acest sentiment. Un sentiment pe care nu l-aș fi consumat indiferent de circumstanțe, pentru că ideea de a fi singur și indiferența pentru oameni nu pot fi întoarse prin apariția unui sentiment. Am iubit și iubesc o persoană pe care niciodată n-aș fi acceptat-o în viața mea. Și pentru ce? Iubirea ar trebui să fie bună, să-ți facă bine, să te facă fericit, să te facă să simți că trăiești. Pe mine m-a ucis. Mi-a omorât visele. M-a omorât pe mine.
Am decis să renunț să mai lupt cu mine. Această luptă continuă... m-a epuizat. Nu ajung nicăieri. N-am fost în stare să estompez acest sentiment, să nu-l las să mă consume. Acum... iată-mă, îmi clădesc viața pe-o fundație de nisip. N-am putut să învăț în locul în care mi-am dorit cel mai mult. N-am putut să devin un copil responsabil și concentrat pe viitorul lui. N-am putut să-mi impun să nu mai fiu atât de distrasă de ceea ce simt. N-am putut să o las baltă, să înghit în sec și să merg mai depare, să nu las acest lucru să-mi afecteze viața. Mi-am pierdut cei mai importanți ani din viața mea. Cum aș putea să nu plâng? Tot viitorul meu s-a dus de râpă și e prea târziu să schimb ceva. O să mă uit în urmă și n-o să văd nimic bun, doar o copilărie eșuată, o viață eșuată.
Am vrut ceva extraordinar pentru viața mea. N-am suportat niciodată să fiu un om obișnuit. Mă doare să fiu un om obișnuit și cea mai mare dezamăgire a vieții mele e că eram capabilă de ceva incredibil, simțeam o forță incredbilă care mă făcea să cred că pot realiza incredibilul, iar acum de-abea mai sunt în stare să mă trezesc dimineața. E ca și cum puteam să fiu un mare director financiar, iar acum nu mă descurc nici măcar să-mi adun cheltuielile lunare. Cum ar trebui să se simtă un om care avea totul, iar acum nu mai are nimic?