”  M-am gândit la tine. Nu azi, nu ieri, ci continuu. Nici nu știu dacă ai existat vreodată, a trecut atât de mult timp încât memoria mi-a solidarizat orice urmă de amintire cu acel ”tu”. Mă simt singură. Îmi trăiesc viața și totuși tu nu ești aici. E ca și cum am plecat într-o vacanță, ca și cum într-un final se vor termina toate aceste lucruri care  le fac cu viața mea, iar când mă voi întoarce acasă tu nu vei mai fi acolo. Eu îmi trăiesc viața aici, iar tu îți trăiești viața acolo. Cât de penibil! Suntem în părți diferite ale lumii și gândul că într-o zi ne vom întâlni undeva la mijloc a încetat să-mi mai treacă prin minte cu mulți ani în urmă. Da, probabil ne vom întâlni, vreodată, din întâmplare, pe vre-o stradă și nici măcar nu ne vom privii în ochi… dar da, ne-am pierdut în această lume. M-ai pierdut tu sau te-am pierdut eu, nu știu. Știu doar că încerc s-o las baltă. Drumurile noastre nu au fost destinate să se unească, ci doar să se intersecteze o perioadă de timp.             Mă întreb dacă a fost vina mea. Mă tot întreb dacă sunt fericită, încă de când ai plecat de  aici, dar nu știu. Totul e penibil, ceva lipsește, ceva mare. Ceva lipsește și tot caut, caut prin această viață, nu știu ce caut, dar simt că mă tot scufund și încep să mă înec fără tine, să mă sufoc, să mă prăpădesc. Tu nu știu ce faci, dar de fiecare data când mă gândesc la tine mi se face un gol în stomac, atât de mare încât simt că nici nu mai există un înveliș care să-mi delimiteze corpul.             Oare mai exist? Nu știu, chiar nu știu. Am nevoie de tine să-mi spui că încă mai exist, că nu m-am dezintegrat, că nu mi s-a șters prezența de pe acest Pământ. Am nevoie să fac ceva bun cu viața mea, am nevoie să fac ceva măreț. Am nevoie de un motiv pentru care să mă trezesc în fiecare dimineață.Nu, nu sunt deprimată și sufletul meu nu e sfărmat. Nu sunt în doliu. Nu ai murit. Ești undeva acolo. Îți trăiești viața. Îți trăiești viața zi de zi fără mine și mă trezesc în fiecare dimineață și este golul acesta, sentimentul acela că ceea ce aspiram de la această viață, visurile mele, s-au terminat și le-am trăi, iar acum o să fiu singură. Nu-mi pot imagina viața altfel. Acest lucru nu mă face un om depresiv, sau rănit, ci mă face un om motivat să facă lucruri mărețe, dar destinat să fie singur.             Deci știu că pentru tine nu mai exist, dar simt că existent mea se șterge încet încet și de pe fața Pământului. Sunt doar un om obișnuit și mă doare. Mă doare sentimentul acesta de ”obișnuit”, ”la fel”, încadrat în societatea aceasta uniformizată. Nu te am pe tine, nu am un plan măreț care să schimbe lumea, nu o să inventez niciun plan măreț să mă schimb pe mine, pentru că știu că nu funcționează niciodată. Așa că am dreptul să fiu supărată, nervoasă, din când în când. N-am timp să-i explic nimănui viața mea, n-am timp să vorbesc despre ceea ce simt, n-am timp să fiu bună cu toată lumea, n-am timp să ofer explicații pentru fiecare lucru pe care-l fac. Nu sunt un om rău, am doar momente grele. ”