30 noiembrie, 2014
Draga mea ființă,
Îți scriu, din nou. Nu mă întreba de ce. Am mâinile înghețate și mă chinui să-mi adun gândurile. Vreau să vorbesc, să-ți vorbesc. Cât de norocoasă sunt eu... că n-am nimic de spus lumii, ci doar ție. Ști... anul trecut făceam același lucru, acum doi ani făceam același lucru, acum trei ani făceam același lucru, acum patru ani făceam același lucru. Da, acorduri de pian îmi pătrund în inimă, le simt zguduindu-mi trupul. Privesc în gol, iar retina mea râcâie de pe margini spre interior culorile pe care le are această lume lăsând doar un peisaj mat și gri, acoperit cu goliciune. Simt cum întreaga mea ființă se destramă, cum lumea se destramă, nu repede, ci lent, foarte lent, atât de lent încât simt durerea fiecărei fibre ce mă compune cum se rupe în mii și mii de bucățele, iar apoi, la câteva fracțiuni de secundă simt durerea fiecărei fracțiuni care se strofoacă să supraviețuiască departe de întreg, care piere în chinuri încercând să se reunească cu ceva ce nu mai există.
Simt că-i sfârșitul și nu pentru că mă descompun, ci pentru că aceste acorduri sunt tot mai triste și mai profunde. Nu le mai aud în fundal, ci le aud răsunând în întreaga lume, în întreg sufletul meu. M-am trântit în genunchi, căci nu-mi mai simt picioarele. Nu-mi mai simt trupul, de fapt. Mi-e frig, dar nu din cauză că-i aproape decembrie. Mi-e frig din interior, simt că mi s-a oprit inima, a înghețat cumva, iar acum transmite întregului meu trup acest semnal de oprire, ca și cum știe că dacă mai mă ridic o data de pe acest pământ nu voi mai supraviețuii.
Tu nu știu dacă mă auzi, dacă mă mai cunoști, dar sunt EU. Eu sunt omul care n-a avut șansa să dea vina pe soartă, pe noroc, sau pe un accident pentru ce i s-a întâmplat. Oamenii niciodată nu m-au înțeles. M-am împăcat cu idea. Oamenii totdeauna m-au crezut rea. M-am împăcat cu ideea, deși mintea mea niciodată n-a fost capabilă să gândească răutăți. M-am împăcat cu indiferența oamenilor, cu răutatea oamenilor și m-am împăcat cu tot ce există în această lume. Sunt un om fără regrete. Lumea nu m-a afectat niciodată, m-a afectat doar peisajul care văd că-i afectează pe alții și m-a afectat faptul că acest peisaj te-a distrus și pe tine. N-am urât oamenii până n-am văzut cu ochii mei de ce au fost capabili să-ți facă, dar oricum... niciodată nu le-am dat nicio șansă. Iubirea pentru singurătate și idependență o simțeam dinainte să te cunosc, o simt și acum, mult mai puternic.
Am fost un om îndrăgostit din singurătate, dar apoi n-am știut cum voi supraviețuit fără tine. Nici în ziua de azi nu știu cum am făcut-o, cum reușesc. Parcă retrăiesc în fiecare zi propriul meu iad și am ceva să-ți spun : dacă te-am rănit am făcut-o pentru că aveam nevoie să dau vina pe tine, pe ceva, pe cineva. Aveam nevoie de un motiv, de ceva de care să mă agăț, de ceva care să mă lase să merg mai departe, aveam nevoie să-ți râcâi atât de tare mintea încât să te fac să-mi spui că ar fi cazul să te las în pace, aveam nevoie să mă calci în picioare, aveam nevoie să mă rănești atât de tare încât să ajung să te urăsc cu fiecare părticică din sufletul meu, aveam nevoie să mă distrugi, să sufăr, nu să-mi arăți că în ciuda a tot ceea ce-ți voi face tu doar vei tăcea.
Am renunțat. M-am rănit rănindu-te și doar cu atât m-am ales. Cu ce rost dacă la ora asta doar ție vreau să-ți vorbesc? De tine mi-e dor. De cine altcineva? Unii oameni sunt îndrăgostiți de sentimentul de a fi îndrăgostiți, dar eu sunt îndrăgostită de singurătate... iar în această singurătate nu are loc nimeni în afară de tine. Nu am nevoie să mă strângă nimeni în brațe, nu am nevoie să mă asculte nimeni pentru că nu am nimic de spus, nu am nevoie să mă sărute nimeni, nu am nevoie să mă iubească nimeni... am nevoie să nu mai mă doară atât de tare lipsa ta, am nevoie să nu mai am nimic să-ți spun, am nevoie să mă gândesc la tine fără să simt că mă sufoc.
Ce iubire e asta? E o nebunie. Cât de aiurea a fost să privesc pentru prima dată în ochii tăi știind că e sfârșitul meu? Cât de aiurea a fost ca într-o singură fracțiune de secundă să-mi dau seama că tu ești ceea ce caut? Parcă te cunoșteam de ani întregi. Parcă nu te priveam pentru prima dată. Parcă am așteptat 1000 de ani și m-am rencarnat de zeci de mii de ori, doar ca să mai am o șansă cu tine. Noi suntem rezultatul a doi oameni sortiți să nu fie împreună, iar soarta lor se extinde, în viitor. Nu mai e nevoie de motive.
p.s.: Eu tot te iubesc. Chiar dacă n-a avut de la început și nu are nici acum niciun sens.
Cu drag,
Persoana Care Te Iubește
Draga mea ființă,
Îți scriu, din nou. Nu mă întreba de ce. Am mâinile înghețate și mă chinui să-mi adun gândurile. Vreau să vorbesc, să-ți vorbesc. Cât de norocoasă sunt eu... că n-am nimic de spus lumii, ci doar ție. Ști... anul trecut făceam același lucru, acum doi ani făceam același lucru, acum trei ani făceam același lucru, acum patru ani făceam același lucru. Da, acorduri de pian îmi pătrund în inimă, le simt zguduindu-mi trupul. Privesc în gol, iar retina mea râcâie de pe margini spre interior culorile pe care le are această lume lăsând doar un peisaj mat și gri, acoperit cu goliciune. Simt cum întreaga mea ființă se destramă, cum lumea se destramă, nu repede, ci lent, foarte lent, atât de lent încât simt durerea fiecărei fibre ce mă compune cum se rupe în mii și mii de bucățele, iar apoi, la câteva fracțiuni de secundă simt durerea fiecărei fracțiuni care se strofoacă să supraviețuiască departe de întreg, care piere în chinuri încercând să se reunească cu ceva ce nu mai există.
Simt că-i sfârșitul și nu pentru că mă descompun, ci pentru că aceste acorduri sunt tot mai triste și mai profunde. Nu le mai aud în fundal, ci le aud răsunând în întreaga lume, în întreg sufletul meu. M-am trântit în genunchi, căci nu-mi mai simt picioarele. Nu-mi mai simt trupul, de fapt. Mi-e frig, dar nu din cauză că-i aproape decembrie. Mi-e frig din interior, simt că mi s-a oprit inima, a înghețat cumva, iar acum transmite întregului meu trup acest semnal de oprire, ca și cum știe că dacă mai mă ridic o data de pe acest pământ nu voi mai supraviețuii.
Tu nu știu dacă mă auzi, dacă mă mai cunoști, dar sunt EU. Eu sunt omul care n-a avut șansa să dea vina pe soartă, pe noroc, sau pe un accident pentru ce i s-a întâmplat. Oamenii niciodată nu m-au înțeles. M-am împăcat cu idea. Oamenii totdeauna m-au crezut rea. M-am împăcat cu ideea, deși mintea mea niciodată n-a fost capabilă să gândească răutăți. M-am împăcat cu indiferența oamenilor, cu răutatea oamenilor și m-am împăcat cu tot ce există în această lume. Sunt un om fără regrete. Lumea nu m-a afectat niciodată, m-a afectat doar peisajul care văd că-i afectează pe alții și m-a afectat faptul că acest peisaj te-a distrus și pe tine. N-am urât oamenii până n-am văzut cu ochii mei de ce au fost capabili să-ți facă, dar oricum... niciodată nu le-am dat nicio șansă. Iubirea pentru singurătate și idependență o simțeam dinainte să te cunosc, o simt și acum, mult mai puternic.
Am fost un om îndrăgostit din singurătate, dar apoi n-am știut cum voi supraviețuit fără tine. Nici în ziua de azi nu știu cum am făcut-o, cum reușesc. Parcă retrăiesc în fiecare zi propriul meu iad și am ceva să-ți spun : dacă te-am rănit am făcut-o pentru că aveam nevoie să dau vina pe tine, pe ceva, pe cineva. Aveam nevoie de un motiv, de ceva de care să mă agăț, de ceva care să mă lase să merg mai departe, aveam nevoie să-ți râcâi atât de tare mintea încât să te fac să-mi spui că ar fi cazul să te las în pace, aveam nevoie să mă calci în picioare, aveam nevoie să mă rănești atât de tare încât să ajung să te urăsc cu fiecare părticică din sufletul meu, aveam nevoie să mă distrugi, să sufăr, nu să-mi arăți că în ciuda a tot ceea ce-ți voi face tu doar vei tăcea.
Am renunțat. M-am rănit rănindu-te și doar cu atât m-am ales. Cu ce rost dacă la ora asta doar ție vreau să-ți vorbesc? De tine mi-e dor. De cine altcineva? Unii oameni sunt îndrăgostiți de sentimentul de a fi îndrăgostiți, dar eu sunt îndrăgostită de singurătate... iar în această singurătate nu are loc nimeni în afară de tine. Nu am nevoie să mă strângă nimeni în brațe, nu am nevoie să mă asculte nimeni pentru că nu am nimic de spus, nu am nevoie să mă sărute nimeni, nu am nevoie să mă iubească nimeni... am nevoie să nu mai mă doară atât de tare lipsa ta, am nevoie să nu mai am nimic să-ți spun, am nevoie să mă gândesc la tine fără să simt că mă sufoc.
Ce iubire e asta? E o nebunie. Cât de aiurea a fost să privesc pentru prima dată în ochii tăi știind că e sfârșitul meu? Cât de aiurea a fost ca într-o singură fracțiune de secundă să-mi dau seama că tu ești ceea ce caut? Parcă te cunoșteam de ani întregi. Parcă nu te priveam pentru prima dată. Parcă am așteptat 1000 de ani și m-am rencarnat de zeci de mii de ori, doar ca să mai am o șansă cu tine. Noi suntem rezultatul a doi oameni sortiți să nu fie împreună, iar soarta lor se extinde, în viitor. Nu mai e nevoie de motive.
p.s.: Eu tot te iubesc. Chiar dacă n-a avut de la început și nu are nici acum niciun sens.
Cu drag,
Persoana Care Te Iubește
30 noiembrie, 2014
Draga mea ființă,
Îți scriu, din nou. Nu mă întreba de ce. Am mâinile înghețate și mă chinui să-mi adun gândurile. Vreau să vorbesc, să-ți vorbesc. Cât de norocoasă sunt eu... că n-am nimic de spus lumii, ci doar ție. Ști... anul trecut făceam același lucru, acum doi ani făceam același lucru, acum trei ani făceam același lucru, acum patru ani făceam același lucru. Da, acorduri de pian îmi pătrund în inimă, le simt zguduindu-mi trupul. Privesc în gol, iar retina mea râcâie de pe margini spre interior culorile pe care le are această lume lăsând doar un peisaj mat și gri, acoperit cu goliciune. Simt cum întreaga mea ființă se destramă, cum lumea se destramă, nu repede, ci lent, foarte lent, atât de lent încât simt durerea fiecărei fibre ce mă compune cum se rupe în mii și mii de bucățele, iar apoi, la câteva fracțiuni de secundă simt durerea fiecărei fracțiuni care se strofoacă să supraviețuiască departe de întreg, care piere în chinuri încercând să se reunească cu ceva ce nu mai există.
Simt că-i sfârșitul și nu pentru că mă descompun, ci pentru că aceste acorduri sunt tot mai triste și mai profunde. Nu le mai aud în fundal, ci le aud răsunând în întreaga lume, în întreg sufletul meu. M-am trântit în genunchi, căci nu-mi mai simt picioarele. Nu-mi mai simt trupul, de fapt. Mi-e frig, dar nu din cauză că-i aproape decembrie. Mi-e frig din interior, simt că mi s-a oprit inima, a înghețat cumva, iar acum transmite întregului meu trup acest semnal de oprire, ca și cum știe că dacă mai mă ridic o data de pe acest pământ nu voi mai supraviețuii.
Tu nu știu dacă mă auzi, dacă mă mai cunoști, dar sunt EU. Eu sunt omul care n-a avut șansa să dea vina pe soartă, pe noroc, sau pe un accident pentru ce i s-a întâmplat. Oamenii niciodată nu m-au înțeles. M-am împăcat cu idea. Oamenii totdeauna m-au crezut rea. M-am împăcat cu ideea, deși mintea mea niciodată n-a fost capabilă să gândească răutăți. M-am împăcat cu indiferența oamenilor, cu răutatea oamenilor și m-am împăcat cu tot ce există în această lume. Sunt un om fără regrete. Lumea nu m-a afectat niciodată, m-a afectat doar peisajul care văd că-i afectează pe alții și m-a afectat faptul că acest peisaj te-a distrus și pe tine. N-am urât oamenii până n-am văzut cu ochii mei de ce au fost capabili să-ți facă, dar oricum... niciodată nu le-am dat nicio șansă. Iubirea pentru singurătate și idependență o simțeam dinainte să te cunosc, o simt și acum, mult mai puternic.
Am fost un om îndrăgostit din singurătate, dar apoi n-am știut cum voi supraviețuit fără tine. Nici în ziua de azi nu știu cum am făcut-o, cum reușesc. Parcă retrăiesc în fiecare zi propriul meu iad și am ceva să-ți spun : dacă te-am rănit am făcut-o pentru că aveam nevoie să dau vina pe tine, pe ceva, pe cineva. Aveam nevoie de un motiv, de ceva de care să mă agăț, de ceva care să mă lase să merg mai departe, aveam nevoie să-ți râcâi atât de tare mintea încât să te fac să-mi spui că ar fi cazul să te las în pace, aveam nevoie să mă calci în picioare, aveam nevoie să mă rănești atât de tare încât să ajung să te urăsc cu fiecare părticică din sufletul meu, aveam nevoie să mă distrugi, să sufăr, nu să-mi arăți că în ciuda a tot ceea ce-ți voi face tu doar vei tăcea.
Am renunțat. M-am rănit rănindu-te și doar cu atât m-am ales. Cu ce rost dacă la ora asta doar ție vreau să-ți vorbesc? De tine mi-e dor. De cine altcineva? Unii oameni sunt îndrăgostiți de sentimentul de a fi îndrăgostiți, dar eu sunt îndrăgostită de singurătate... iar în această singurătate nu are loc nimeni în afară de tine. Nu am nevoie să mă strângă nimeni în brațe, nu am nevoie să mă asculte nimeni pentru că nu am nimic de spus, nu am nevoie să mă sărute nimeni, nu am nevoie să mă iubească nimeni... am nevoie să nu mai mă doară atât de tare lipsa ta, am nevoie să nu mai am nimic să-ți spun, am nevoie să mă gândesc la tine fără să simt că mă sufoc.
Ce iubire e asta? E o nebunie. Cât de aiurea a fost să privesc pentru prima dată în ochii tăi știind că e sfârșitul meu? Cât de aiurea a fost ca într-o singură fracțiune de secundă să-mi dau seama că tu ești ceea ce caut? Parcă te cunoșteam de ani întregi. Parcă nu te priveam pentru prima dată. Parcă am așteptat 1000 de ani și m-am rencarnat de zeci de mii de ori, doar ca să mai am o șansă cu tine. Noi suntem rezultatul a doi oameni sortiți să nu fie împreună, iar soarta lor se extinde, în viitor. Nu mai e nevoie de motive.
p.s.: Eu tot te iubesc. Chiar dacă n-a avut de la început și nu are nici acum niciun sens.
Cu drag,
Persoana Care Te Iubește