Și oamenilor le cad uneori frunzele \ud83c\udf41
\ud83c\udfa7 Varianta audio în link
E toamnă în viața mea deja de ceva timp. O perioadă de vreme schimbătoare, de crengi care se rup sub greutatea ploilor și lumină care durează puțin. Deși s-a dat ceasul înapoi, e parcă mai multă noapte ca întotdeauna.
Cad frunze care promit să hrănească noi începuturi, dar care se lasă mult așteptate.
Trecutul va fi mereu o parte din tine - îmi spun - și închid ochii.
Plouă și-i așa, bacovian și sumbru. O nostalgie surdă mă cuprinde, amenințând să mă sufoce.
Obloanele sunt trase pe toată strada și încă stau să mă gândesc dacă să citesc ceva. Aș avea chef de ficțiune, să mă pierd într-o carte în care totul e posibil și-s niște aventuri, apoi e bine. Dar îmi amintesc că 'happy ending' e o mișcare de marketing, inventată ca să facă niște oameni bani. Ignorance is bliss.
Deschid Netflix și scrollez așa, fără să caut ceva. Dau play la un titlu, dar nu ascult nimic. Sunt eu în capul meu și-i multă lume.
Mi-aș pune un pahar de vin, dar n-am chef să mă ridic din pat. Mă simt așa, lividă, înmămurită în aici și acum. Dar ce e aici și acum?
Nicio idee.
De 2 ani e pandemie și lumea se întreabă ce-i real. Se moare și planeta continuă să se învârtă. Simt că amețesc.
Cad atâtea frunze pe jos că mă simt goală. Goală de sens, goală de destinație.
N-am amintiri frumoase cu toamna. În visul meu mă întorc acasă pe bicicletă. Noaptea amenință sa-nghită ziua și peste tot în jur numai furtună. Am vreo 9 ani și văd cum se aprinde cerul. Un nor se încruntă, un tunet răsună. Pedalez cu putere.
Vreau să ajung acasă, dar pare așa de departe. În spatele casei i-un prun de magiun. În față i-un altul, cu doldora goldane.
Am un fotoliu mic, de pluș american, făcut de tata. Și pe el îl iau în casa atunci când plouă.
Și plouă deja de ceva vreme. Nu mai văd cerul de nori și pădurea de copaci. Nu mai văd drumurile clar și, oricum, cât de departe poți să ajungi fără o roată?
Mă adăpostesc o vreme sub un stejar bătrân. Cum o fi să trăiești 400 de ani pe Pământ? Câte frunze i-or fi căzut, câți pui o fi crescut? Îi fac o poză și merg mai departe. Ca noi toți.
E toamnă și-nvăț să dau drumul. Sau mint. Mi-e totuna.
Și oamenilor le cad uneori frunzele \ud83c\udf41
\ud83c\udfa7 Varianta audio în link
E toamnă în viața mea deja de ceva timp. O perioadă de vreme schimbătoare, de crengi care se rup sub greutatea ploilor și lumină care durează puțin. Deși s-a dat ceasul înapoi, e parcă mai multă noapte ca întotdeauna.
Cad frunze care promit să hrănească noi începuturi, dar care se lasă mult așteptate.
Trecutul va fi mereu o parte din tine - îmi spun - și închid ochii.
Plouă și-i așa, bacovian și sumbru. O nostalgie surdă mă cuprinde, amenințând să mă sufoce.
Obloanele sunt trase pe toată strada și încă stau să mă gândesc dacă să citesc ceva. Aș avea chef de ficțiune, să mă pierd într-o carte în care totul e posibil și-s niște aventuri, apoi e bine. Dar îmi amintesc că 'happy ending' e o mișcare de marketing, inventată ca să facă niște oameni bani. Ignorance is bliss.
Deschid Netflix și scrollez așa, fără să caut ceva. Dau play la un titlu, dar nu ascult nimic. Sunt eu în capul meu și-i multă lume.
Mi-aș pune un pahar de vin, dar n-am chef să mă ridic din pat. Mă simt așa, lividă, înmămurită în aici și acum. Dar ce e aici și acum?
Nicio idee.
De 2 ani e pandemie și lumea se întreabă ce-i real. Se moare și planeta continuă să se învârtă. Simt că amețesc.
Cad atâtea frunze pe jos că mă simt goală. Goală de sens, goală de destinație.
N-am amintiri frumoase cu toamna. În visul meu mă întorc acasă pe bicicletă. Noaptea amenință sa-nghită ziua și peste tot în jur numai furtună. Am vreo 9 ani și văd cum se aprinde cerul. Un nor se încruntă, un tunet răsună. Pedalez cu putere.
Vreau să ajung acasă, dar pare așa de departe. În spatele casei i-un prun de magiun. În față i-un altul, cu doldora goldane.
Am un fotoliu mic, de pluș american, făcut de tata. Și pe el îl iau în casa atunci când plouă.
Și plouă deja de ceva vreme. Nu mai văd cerul de nori și pădurea de copaci. Nu mai văd drumurile clar și, oricum, cât de departe poți să ajungi fără o roată?
Mă adăpostesc o vreme sub un stejar bătrân. Cum o fi să trăiești 400 de ani pe Pământ? Câte frunze i-or fi căzut, câți pui o fi crescut? Îi fac o poză și merg mai departe. Ca noi toți.
E toamnă și-nvăț să dau drumul. Sau mint. Mi-e totuna.
