Traversând un patinoar stradal, natural, generalizat al Bucureştiului – unde vântul rece, pătrunzător, îşi manifesta o vie împotrivire ca plătitorii de taxe să ajungă la ANAF, să plătească impozitul pe lăcomia guvernanţilor, taxă nobilă cu ţinta sub motoul, „Bani investiţi în construcţia imobilă de piscine pentru cormorani(!…), – ne-am aflat şi noi ieri, ginta de poeţi oficial proscrişi ai Direcţiei 9, adunaţi să scriem o nouă pagină a Atelierelor în paragină, la Trafalgar în solar, cu pereţi de folie deschişi în ger, să ne poată vedea uşor şi Ciprian Chirvasiu din cer.
Era, trebuie spus, 25 ianuarie, ziua lui de naştere, şi am sărbătorit-o între prieteni, cu poezie, amintiri şi căldură umană, care parcă venea de undeva de sus…
Vroiam să spun ceva! Îmi plasasem gândul comunicării simplu ca şi cum aş fi dorit să descriu între puncte o dreaptă. Alesesem să vorbesc între două sintagme de referinţă.
Una din apropiere ca timp, emisă de Adrian Suciu la prezentarea ediţiei a II-a „albaştrii, dosarul”, în care m-am eliberat, vindecându-mă de securitatea lui Ceauşescu, carte lansată în decembrie la librăria Mihail Sadoveanu. Cealaltă, mai veche, devenită nedrept dincolo de timp, a lui Ciprian Chirvasiu.
Suciu care de obicei nu emite consideraţii inutile, m-a surprins vorbind despre mine şi numindu-mă „fratele meu mai mic”, nu neapărat dintr-un sentiment de protecţie, cu toate că am beneficiat de ea, el publicându-mi în proiectul lui poezia vie, un volum de versuri. Mai degrabă având în faţă şi măsurând, o proiecţie de suferinţă la un alt nivel subtil, perfid, stresant al serviciilor de azi, inevitabil pe o perioadă mult mai lungă la el, decât îmi rămânea mie de parcurs.
Cealaltă sintagmă, a lui Ciprian, o exprima de fiecare dată când ne întâlneam. Nu ca semn de îngrijorare, ci într-un fel ca o confirmare a unui răspuns pe care şi-l dădea singur. „Eşti bine maestre!?” Conştient că timpul meu rămas ca să ajung, era inevitabil mai scurt.
S-a dovedit că timpul e ceva relativ şi eu o persoană marcată de îndoieli aş fi vrut să-l întreb măcar acum „Eşti bine maestre?”
Dar la Trafalgar după o întâlnire frumoasă ca între prieteni în care fiecare a spus ce a simţit la ziua de naştere a lui Ciprian Chirvaziu se făcuse târziu, voci din afară tulburaseră momentul şi n-am mai vorbit…
Fotografii Tudor Calotescu şi Corneliu Octavian Rodeanu
Clic pe link pt fotografii
https://pasareacetii.blogspot.com/2019/01/ciprian-chirvasiu-si-atelierele-in.html
Traversând un patinoar stradal, natural, generalizat al Bucureştiului – unde vântul rece, pătrunzător, îşi manifesta o vie împotrivire ca plătitorii de taxe să ajungă la ANAF, să plătească impozitul pe lăcomia guvernanţilor, taxă nobilă cu ţinta sub motoul, „Bani investiţi în construcţia imobilă de piscine pentru cormorani(!…), – ne-am aflat şi noi ieri, ginta de poeţi oficial proscrişi ai Direcţiei 9, adunaţi să scriem o nouă pagină a Atelierelor în paragină, la Trafalgar în solar, cu pereţi de folie deschişi în ger, să ne poată vedea uşor şi Ciprian Chirvasiu din cer.
Era, trebuie spus, 25 ianuarie, ziua lui de naştere, şi am sărbătorit-o între prieteni, cu poezie, amintiri şi căldură umană, care parcă venea de undeva de sus…
Vroiam să spun ceva! Îmi plasasem gândul comunicării simplu ca şi cum aş fi dorit să descriu între puncte o dreaptă. Alesesem să vorbesc între două sintagme de referinţă.
Una din apropiere ca timp, emisă de Adrian Suciu la prezentarea ediţiei a II-a „albaştrii, dosarul”, în care m-am eliberat, vindecându-mă de securitatea lui Ceauşescu, carte lansată în decembrie la librăria Mihail Sadoveanu. Cealaltă, mai veche, devenită nedrept dincolo de timp, a lui Ciprian Chirvasiu.
Suciu care de obicei nu emite consideraţii inutile, m-a surprins vorbind despre mine şi numindu-mă „fratele meu mai mic”, nu neapărat dintr-un sentiment de protecţie, cu toate că am beneficiat de ea, el publicându-mi în proiectul lui poezia vie, un volum de versuri. Mai degrabă având în faţă şi măsurând, o proiecţie de suferinţă la un alt nivel subtil, perfid, stresant al serviciilor de azi, inevitabil pe o perioadă mult mai lungă la el, decât îmi rămânea mie de parcurs.
Cealaltă sintagmă, a lui Ciprian, o exprima de fiecare dată când ne întâlneam. Nu ca semn de îngrijorare, ci într-un fel ca o confirmare a unui răspuns pe care şi-l dădea singur. „Eşti bine maestre!?” Conştient că timpul meu rămas ca să ajung, era inevitabil mai scurt.
S-a dovedit că timpul e ceva relativ şi eu o persoană marcată de îndoieli aş fi vrut să-l întreb măcar acum „Eşti bine maestre?”
Dar la Trafalgar după o întâlnire frumoasă ca între prieteni în care fiecare a spus ce a simţit la ziua de naştere a lui Ciprian Chirvaziu se făcuse târziu, voci din afară tulburaseră momentul şi n-am mai vorbit…
Fotografii Tudor Calotescu şi Corneliu Octavian Rodeanu
Clic pe link pt fotografii
https://pasareacetii.blogspot.com/2019/01/ciprian-chirvasiu-si-atelierele-in.html
