Lentile groase. Povesti din Cutia de Viteze
Voinescu, inginerul cu ochelarii lui cu lentilǎ groasǎ, emana
tehnicǎ prin toţi porii. Vorbea puţin, la obiect, o voce calmǎ, calculatǎ, dar
şi cultivatǎ în acelaşi timp, iar când zâmbea, parcǎ rǎsǎrea soarele pe chipul
lui sever şi blând. Un uriaş care parcǎ nu-şi încǎpea în piele cu braţele şi picioarele
prea lungi.
A venit la Cutie de viteze în timpul stagiaturii, dar era
prin toate datele percepute la prima vedere, mult mai matur. Poate de aceea s-a
impus atât de repede, fiind numit la conducerea serviciul de tehnologi. Schimbam
cu el vorbe cu placere şi mǎ punea sǎ-i arǎt
cum se controleazǎ practic pe aparatele de control mai complexe, piesele
fabricate în linie. Nici nu am simţit când s-a produs trecerea, ca eu sǎ primesc
sfaturi, despachetând aparatura nouǎ, electronic, de la dotǎrile ulterioare.
Odatǎ, la o adunare generalǎ, nu duceam lipsǎ în acele
vremuri de tot felul de şedinţe care sǎ ne ridice nivelul politico-ideologic şi
“responsabilitatea comunistǎ”, a luat cuvântul şi Voinescu. Fǎrǎ activism! Secţia
era intr-o situaţie dificilǎ _ şi-a strecurat mesajul în sufletul tuturor.
Marcat de meşteşugitele fraze spuse direct, trasate parcǎ pe planşetǎ, cu un
creion bine ascuţit ne-a explicat calea de urmat. Am transcris acasǎ din
memorie, pigmentând cu umor, nu doar discursul inginerului Voinescu, ci şi
observaţiile mele asupra efectului transmis sǎlii.
A ieşit un Proces verbal special pe care i l-am dat a doua zi
sǎ-l citeascǎ. A râs cu lacrimi şi am rǎmas oarecum prieteni. Îi povestisem
pǎţaniile mele cu securitatea şi era printre puţinii cu care puteam schimba
opinii literare.
Mǎ certa uneori cǎ ma preocupǎ prea puţin viitorul meu. A
venit la un moment dat chiar şi cu o soluţie. Devenise profesor la institutul
de subingineri. Dorea sǎ mǎ înscriu, sǎ dau examen acolo şi-mi asigura admiterea
şi eventualele probleme la examene.
Degeaba îi spuneam cǎ absolvisem umanul, chiar dacǎ mi-a
plǎcut matematica, literatura era visul meu. Simţeam cǎ am o serie de goluri în ştiinţele
exacte. Nu-l mulţumea rǎspunsul, propunându-mi sǎ rememorǎm împreunǎ materia din
liceu şi asigurându-mǎ cǎ ştiu mult mai mult decât studenţii sǎi.
Doar argumentul meu cǎ urmǎresc sǎ fac ziaristica la Stefan
Gheorghiu, singura cale prin care credeam eu cǎ-mi recâştig dreptul sǎ public (drept
ce-mi fusese luat) şi am dosarul deja depus spre aprobare i-a diminuat
insistenţa.
Dosarul meu, niciodatǎ aprobat! S-a considerat cǎ sunt în
continuare un potenţial pericol!
Îmi pare rǎu cǎ nu l-am ascultat atunci pe inginerul Vasilescu.
Curând avea sǎ plece ca Director la Oltcit.
Lentile groase. Povesti din Cutia de Viteze
Voinescu, inginerul cu ochelarii lui cu lentilǎ groasǎ, emana
tehnicǎ prin toţi porii. Vorbea puţin, la obiect, o voce calmǎ, calculatǎ, dar
şi cultivatǎ în acelaşi timp, iar când zâmbea, parcǎ rǎsǎrea soarele pe chipul
lui sever şi blând. Un uriaş care parcǎ nu-şi încǎpea în piele cu braţele şi picioarele
prea lungi.
A venit la Cutie de viteze în timpul stagiaturii, dar era
prin toate datele percepute la prima vedere, mult mai matur. Poate de aceea s-a
impus atât de repede, fiind numit la conducerea serviciul de tehnologi. Schimbam
cu el vorbe cu placere şi mǎ punea sǎ-i arǎt
cum se controleazǎ practic pe aparatele de control mai complexe, piesele
fabricate în linie. Nici nu am simţit când s-a produs trecerea, ca eu sǎ primesc
sfaturi, despachetând aparatura nouǎ, electronic, de la dotǎrile ulterioare.
Odatǎ, la o adunare generalǎ, nu duceam lipsǎ în acele
vremuri de tot felul de şedinţe care sǎ ne ridice nivelul politico-ideologic şi
“responsabilitatea comunistǎ”, a luat cuvântul şi Voinescu. Fǎrǎ activism! Secţia
era intr-o situaţie dificilǎ _ şi-a strecurat mesajul în sufletul tuturor.
Marcat de meşteşugitele fraze spuse direct, trasate parcǎ pe planşetǎ, cu un
creion bine ascuţit ne-a explicat calea de urmat. Am transcris acasǎ din
memorie, pigmentând cu umor, nu doar discursul inginerului Voinescu, ci şi
observaţiile mele asupra efectului transmis sǎlii.
A ieşit un Proces verbal special pe care i l-am dat a doua zi
sǎ-l citeascǎ. A râs cu lacrimi şi am rǎmas oarecum prieteni. Îi povestisem
pǎţaniile mele cu securitatea şi era printre puţinii cu care puteam schimba
opinii literare.
Mǎ certa uneori cǎ ma preocupǎ prea puţin viitorul meu. A
venit la un moment dat chiar şi cu o soluţie. Devenise profesor la institutul
de subingineri. Dorea sǎ mǎ înscriu, sǎ dau examen acolo şi-mi asigura admiterea
şi eventualele probleme la examene.
Degeaba îi spuneam cǎ absolvisem umanul, chiar dacǎ mi-a
plǎcut matematica, literatura era visul meu. Simţeam cǎ am o serie de goluri în ştiinţele
exacte. Nu-l mulţumea rǎspunsul, propunându-mi sǎ rememorǎm împreunǎ materia din
liceu şi asigurându-mǎ cǎ ştiu mult mai mult decât studenţii sǎi.
Doar argumentul meu cǎ urmǎresc sǎ fac ziaristica la Stefan
Gheorghiu, singura cale prin care credeam eu cǎ-mi recâştig dreptul sǎ public (drept
ce-mi fusese luat) şi am dosarul deja depus spre aprobare i-a diminuat
insistenţa.
Dosarul meu, niciodatǎ aprobat! S-a considerat cǎ sunt în
continuare un potenţial pericol!
Îmi pare rǎu cǎ nu l-am ascultat atunci pe inginerul Vasilescu.
Curând avea sǎ plece ca Director la Oltcit.
