Într-o lume şi vreme în care se minimalizează mai tot şi în care insignifiantul capătă sensuri altfel nebănuite, în care aruncarea în derizoriu e cam literă de lege, Ion Toma Ionescu rămâne consecvent ideii de-a fi fidel muzei şi de-a stărui pe drumul renaşterii sale literare, din 1995 încoace zicere.
Cel puţin!
Când ai un astfel de trecut - judecat pe nedrept cândva pentru că A GÂNDIT, lucru de care nu a profitat niciodată, însă - este inevitabil ca scrierile tale să fe amprentate vizibil de un anume iz memorialistic.
Ion Toma Ionescu scrie cu sufletul şi îşi strecoară-n cuvinte mai mult decât o singură poveste de viaţă, din turnul lui de fildeş şi de bun simţ izvorând pagini absolut memorabile de literatură şi viaţă.
Forţa scrierii sale vine tocmai din faptul că lasă acest trecut în urmă, că nu face din el pretext, că nu se martirizează, că îşi lasă liber şi îndelung liber spritul scriiturii.
Ei bine, taman de aici îşi trage el seva scriiturii, din acea mai veche traumă se amprentează acum o slovă îndelung vorbitoare.
Din acest oprobiu şi suferinţă scrie el, din această matcă se desprinde scriitura sa, iar tocmai ea îi dă greutatea unor tâlcuri greu de descifrat altfel.
Indiferent de ce face - volut liric – omul nostru reuşeşte să încifreze timp şi spaţiu, personajele sale devenind vii, extraordinar de vizibile, active în actul narativ.
Toma face din lector erou principal, deşi el însuşi este aşa ceva, tehnica prozei postmoderne în care autorul Ion Toma Ionescu este cheia fiind lungimea de undă pe care suntem ademeniţi.
Toma ştie că numai în urma unei îndelungi şlefuiri diamantul devine valoros, iar ceea ce ne propune el în această carte are darul de-a contura fabulos schiţe de portret sau vremuri.
În scrierile sale personajele sunt ŞI MAI VII - tocmai pentru faptul că omul care-a dat literaturii române „DOSARUL ALBAŞTRII”, cartea confesiunii sale umane şi artistice, carte în care nu se face victimă, cum alţii ar fi făcut în locul lui – în slova lui e viu spaţiul şi timpul, iar acest volum, „Copacul cu icoană” devine oglinda în care se reflectă o mai altfel de lume şi un mai altfel de spaţiu.
Ion Toma Ionescu adună-ntre coperţi o lume care-l gâtuie altfel şi, ceea ce dă un farmec aparte, o lume ce va fi redefinită în scrieri ulterioare, după cum frumos suntem avertizaţi încă de la prima respiraţie a cărţii.
Texte precum „Peceţile lui Zamolxe”, ciclul „tabletelor” sau „Puiul de veveriţă” şi „Stejarul cu icoană” trădează fericit un om cu un îndelung exerciţiu al scrisului, un om capabil să reducă la esenţe fiinţări şi poveşti de viaţă, lumi nebănuite sau doar gândite mişcându-se liber sub un condei extrem de ascuţit pe albul hârtiei.
Ion Toma Ionescu aduce-n proza românească celebra temă a jurnalului, vorbeşte desprea ea dar ea nu există în sine, deşi este peste tot şi pe nicăieri.
Tocmai această insolită abordare îl face cu adevărat unic şi dă o mai altfel de măsură perspectivei sale artistice.
Ioan Romeo Roşiianu
https://pasareacetii.blogspot.com/2018/09/ion-toma-ionescu-si-cultul-cuvantului.html Într-o lume şi vreme în care se minimalizează mai tot şi în care insignifiantul capătă sensuri altfel nebănuite, în care aruncarea în derizoriu e cam literă de lege, Ion Toma Ionescu rămâne consecvent ideii de-a fi fidel muzei şi de-a stărui pe drumul renaşterii sale literare, din 1995 încoace zicere.
Cel puţin!
Când ai un astfel de trecut - judecat pe nedrept cândva pentru că A GÂNDIT, lucru de care nu a profitat niciodată, însă - este inevitabil ca scrierile tale să fe amprentate vizibil de un anume iz memorialistic.
Ion Toma Ionescu scrie cu sufletul şi îşi strecoară-n cuvinte mai mult decât o singură poveste de viaţă, din turnul lui de fildeş şi de bun simţ izvorând pagini absolut memorabile de literatură şi viaţă.
Forţa scrierii sale vine tocmai din faptul că lasă acest trecut în urmă, că nu face din el pretext, că nu se martirizează, că îşi lasă liber şi îndelung liber spritul scriiturii.
Ei bine, taman de aici îşi trage el seva scriiturii, din acea mai veche traumă se amprentează acum o slovă îndelung vorbitoare.
Din acest oprobiu şi suferinţă scrie el, din această matcă se desprinde scriitura sa, iar tocmai ea îi dă greutatea unor tâlcuri greu de descifrat altfel.
Indiferent de ce face - volut liric – omul nostru reuşeşte să încifreze timp şi spaţiu, personajele sale devenind vii, extraordinar de vizibile, active în actul narativ.
Toma face din lector erou principal, deşi el însuşi este aşa ceva, tehnica prozei postmoderne în care autorul Ion Toma Ionescu este cheia fiind lungimea de undă pe care suntem ademeniţi.
Toma ştie că numai în urma unei îndelungi şlefuiri diamantul devine valoros, iar ceea ce ne propune el în această carte are darul de-a contura fabulos schiţe de portret sau vremuri.
În scrierile sale personajele sunt ŞI MAI VII - tocmai pentru faptul că omul care-a dat literaturii române „DOSARUL ALBAŞTRII”, cartea confesiunii sale umane şi artistice, carte în care nu se face victimă, cum alţii ar fi făcut în locul lui – în slova lui e viu spaţiul şi timpul, iar acest volum, „Copacul cu icoană” devine oglinda în care se reflectă o mai altfel de lume şi un mai altfel de spaţiu.
Ion Toma Ionescu adună-ntre coperţi o lume care-l gâtuie altfel şi, ceea ce dă un farmec aparte, o lume ce va fi redefinită în scrieri ulterioare, după cum frumos suntem avertizaţi încă de la prima respiraţie a cărţii.
Texte precum „Peceţile lui Zamolxe”, ciclul „tabletelor” sau „Puiul de veveriţă” şi „Stejarul cu icoană” trădează fericit un om cu un îndelung exerciţiu al scrisului, un om capabil să reducă la esenţe fiinţări şi poveşti de viaţă, lumi nebănuite sau doar gândite mişcându-se liber sub un condei extrem de ascuţit pe albul hârtiei.
Ion Toma Ionescu aduce-n proza românească celebra temă a jurnalului, vorbeşte desprea ea dar ea nu există în sine, deşi este peste tot şi pe nicăieri.
Tocmai această insolită abordare îl face cu adevărat unic şi dă o mai altfel de măsură perspectivei sale artistice.
Ioan Romeo Roşiianu
https://pasareacetii.blogspot.com/2018/09/ion-toma-ionescu-si-cultul-cuvantului.html
