Mă târăsc să aprind lumina. Mă liniştesc puţin şi încerc să scriu precipitat pe o pagină, visul. Poate reuşesc sã înnod firele. Din spatele meu, ieşind din aşternuturi, un personaj feminin, cu ascendent în vis, mǎ scutește sǎ-i susţin privirea. Parcǎ n-aș fi acolo. Silueta ei de femeie tânãrã, mult mai înaltã în vălu-i alb transparent, care nu reușește șǎ-i umbreascǎ sânii, pulpele pendulând fosforescent, se scurge afarã pe uşã În tăcere. Un timp s-a oprit la portiţa din spatele grǎdinii, ascultând freamãtul pãdurii. Apoi Maria a dispǎrut. * Pe calul alb, mi se părea o apariție ireală care îmi zdruncina oarecum convingerea, deja fixată în mintea mea, că poveștile nu sunt fructe ale realității și că întâlnirea cu zâna din vis, nu va fi să se împlinească vreodată. Dar fructul viu la streașina privirii mele era acolo, aievea și va rămâne mult timp ca un cocoș de tablă, pus fără noimă pe coama casei, s-o păzească de focul fulgerului sau de alte pericole. Călărea fără șa. O nălucă ce tulbura aerul, risipind un văl discret de parfumuri în praful lăsat în urmă. A trecut în trombă pe lângă mine, venind dinspre herghelie și numai o fracțiune de secundă m-a luminat cu privirea ei senină, ca o promisiune, dar și cu o ușoară mustrare, pentru gândul ce mă încercase că zânele nu există. Când m-am trezit cu Maria în spatele meu pe malul Argeșului, ochii îi scânteiau cu luciri tăioase. Se vedea că scăpase dintr-o ceartă cu inginerul. A sărit de pe cal și mi-a întins căpăstrul. Continuare link https://pasareacetii.blogspot.com/2021/08/maria-si-poetiiimpletituri-de-lana.html