Îşi lăsase Dumnezeu pe frunte căciula Lui, toarsă din caierul furcii Maicii Domnului şi întoarsă, fir răsucit şi împletit din flori de câmp şi fân proaspăt cosit... O căpiţă cât un munte se înălţase la ăl bătrân, taica-mare, în curte, lângă casă. Pe mine cred a vrut să mă încerce!... Şi până să mă dumiresc şi să mă scutur de gând ca un flutur, n-aveam stare, am intrat în joc smulgând o pală de fân din mijloc, cu chibritul din mână am aprins căciula ca pe-o lumânare Şerpii ăia de foc de-i alerga tata cu furca de fier şerpuiau căţărându-se vioi la cer... Eu i-am aprins, din mâna mea au ieşit!... Şi-am fugit şi m-am ascuns sub masă. Au venit nişte oameni de peste drum au împrăştiat fânul l-au întins negru de fum în curte şi cu găleţi din izvorul de lacrimi stors din ochii mamei l-au stins Dar tata nu s-a mai întors acasă niciodată. Şi Doamne ce-aş mai fi vrut să vină să mă bată! https://pasareacetii.blogspot.com/2021/07/caciula-lui-dumnezeu.html