Stau în casă, un tei stingher în mijlocul câmpului cu crengile rupte de grele întrebări, iernând în tulpina-i groasă ca un urs în instanţa sinelui şi aşteptând răbdător să-i înmugurească lăstări la recurs. Bate vântul cu putere, iar bradul tânăr din faţa geamului se smucește și geme în noapte. E același ecou asurzitor de tăcere pe care l-am avut în Constanţa, privind cum în şoapte marea izbește zidul bătrânului Cazinou. Încă o rafală freatică și cărămizile din gelatină verde se vor străvezii în apă sărată. Dar nu se întâmplă, cetina sapă în inima vântului și agăţată de umerii ploii, se pierde într-o îmbrăţișare sălbatică. Vântul amuţește, închizându-şi o clipă crevasele învrăjbite de patimi şi uri și se năpustește din nou. Prea multă risipă, pentru oasele mele, cărora le-a înmugurit durerea la încheieturi! Întorc privirea tâmp din fereastră în ecranul calculatorului. La prima chemare capetele de gânduri se iţesc cu literă mare înverzind rânduri, rânduri de guşteri pe câmp… https://pasareacetii.blogspot.com/2021/03/lungul-drum-al-creatiei.html