Notă: Probabil, ca să nu plictisesc va fi ultimul frgment... Pe inginerul Costescu îl ştiam, înainte de a-l cunoaște cu adevărat, dintr-o împrejurare nu tocmai reprezentativă pentru latura bună a firii sale, dar fără șanse să-mi iasă din minte vreodată. Eram cu câțiva dintre prietenii mei, aspiranți într-ale literaturii, în restaurantul Muntenia, nu pentru că ne-ar fi scos banii afară din casă, ci doar pentru că acolo lucra Maria, una dintre verișoarele mele cu zâmbet deschis și privire caldă, de care m-aș fi îndrăgostit cu siguranță dacă n-am fi copilărit împreună și nu ne-am fi știut de veri. Mă proteja oarecum și auzind de la mine că îmi place Elena, o fată cu veleități de actriță care se lipise de grupul nostru, s-a gândit să trecem într-o seară să o cunoască. – Tu te arunci ca bolovanul, fără să cercetezi înainte cât e balta de adâncă! Nu puteam veni doar cu ea, ar fi bătut la ochi. Așa că am descins cu tot grupul la o cină festivă. Ce să sărbătorim? Musai să fie o aniversare și ne-am gândit să sărbătorim 80 de ani până ce murim. Calculase Iordache, maurul, ziua de apoi (Dumnezeu să-l ierte s-a stins de câteva luni!) și era sigur că lumea se va sfârși odată cu noi. Atmosfera era exuberantă, și fetele străluceau ca niciodată. Și Ges, și Claudia, și Mariana Ștefan, și Elena, și Aloma. Parcă veniseră de bună voie la serbări, sabinele – de la Roma. La un moment dat se ridică de la o masă vecină si veni înspre noi, împleticindu-se printre scaune, cel pe care aveam să aflu ulterior că îl chema Costescu. Era musai ca în seara asta s-o răpească pe Sabina. Și se nimerise ca Sabina lui, să fie Elena mea. Între timp, cele două blonde îmbrăcate profesionist ş provocator, cu care se afla Vasile la masă, părăsite temporar, reușiseră să împartă cinstit banii găsiți în portofelul lui scos din buzunar. Erau din fauna locului, fete cunoscute dintre cele ce-ți înfrumusețau nopțile pe o friptură și un pahar cu vin, la Muntenia în Cartierul roșu al socialismului deplin. Nu găsiseră nici un străin și cu tot firescu, îl aleseseră în seara aia pe Vasile Costescu. Maria încercă să-l oprească, cu vocea blândă și surâsul ei diafan: – Măi Vasile ai grijă că sunt doi securiști la masa vecină. – Îmi bag p… în securitatea lor! Și cu avânt spre tavan a țâșnit de pe covor, urcându-se cu picioarele pe masă. Continuare link https://pasareacetii.blogspot.com/2021/01/uzina-12.html