şi odată am surprins un copac tembel care şi-a pierdut pădurea… rătăcind aiurea desprins din rădăcini acoperind cu umbra lui soarele şi călătorind cu el de la răsărit la apus în tandem mă tem cu cât timpul creştea înapoi înnopta numai unul din doi… nepregătită lumea cu nefirescul situaţiei s-a strâns gură cască pe străzi şi în pieţe ca la un miracol sau concurs de frumuseţe ce-o mai fi cu copacul ăsta ce se pune mască în faţa soarelui şi se dă în spectacol dând fiori şi îngheţ respiraţiei (priveam prin geamurile fumurii eclipsa…) cineva să-i reteze cu securea ramurile e un semn de la dumnezeu n-a mai vrut să-şi bifeze lipsa umbra îşi întinde tot mai deasă corona un linţoliu de doliu înfricoşează planeta doar în scorbura de-acasă nu s-a înroşit zona păsările şi-au pierdut girueta şi graiul volbura se târăşte fără rost peste câmpul de grâne raiul a ajuns un iad efemer ce ne rămâne ca să fim cum am fost... * Ne va rămâne să îngropăm rădăcinile în cer (Din antologia Crucea de piatra) https://pasareacetii.blogspot.com/2021/01/59-copacul-care-si-pierdut-padure.html