A locui lângă poezie ca pe malul unui lac… A locui poezia ca o fiinţă acvatică… A locui fără poezie ca o piele de şarpe abandonată… A înlocui poezia cu o femeie pe care nu o vei întâlni vreodată. Poezia lui Florin Dochia se eliberează de metafore în Noptalgiile sale, nu la fel ca legendarul personaj feminin cu acelaşi nume din basmele românilor, care-şi aruncă pe rând cele douăsprezece cojoace amăgită de vântul călduţ primăvăratic al soarelui, ci e mai degrabă o fiinţă hieratică, ceva între gheişă şi curtezană, încălzită din interior în lumina rece a lunii, ce se eliberează cu neuitare de sine, cu răbdare şi artă - de lucrurile intime… . Dochia este în Noptalgii egal cu el însuşi, păstorind în marginea raiului un cortegiu de fluturi (Marii, Lanily, Emily, Minumi, Anelise) desigur ca un mare maestru în ceremoniile ceaiului, căci nu-i aşa, numai o femeie cunoaşte adâncimea neantului Continuare link https://pasareacetii.blogspot.com/2018/12/a-fost-ziua-treia.html