Sunt clipe în care sunt convinsă că suntem bolnavi. Că avem un deficit în noi care nu ne permite să ne iubim, să ne respectăm, să ne fim aproape! Suntem bolnavi de ne-iubire! Suntem niște surdomuți! Niște oameni dezumanizați din teamă, din neputință, din căderi care ne-au lăsat fără suflet. De parcă durerea ne smulge tot ce avem mai frumos. Totuși, poate greșesc. Surdomuții au un limbaj al lor. Și sunt umani. Tocmai pentru că lor le-a rămas ceea ce nouă ne lipsește. Curajul, sinceritatea, iubirea, umanitatea! E dureros să fii singur printre oameni. Ca și cum ai fi o fantomă pe care nu o vede nimeni, numai în momentul în care au ei nevoie să te vadă. Am devenit o societate egoistă și goală. Peste tot în jur simți doar ură și ignoranță. trecem unii pe lângă alții fără să ne mai vedem, fără să ne mai atingem, fără să ne mai zâmbim, fără să ne mai simțim! Atât de rece! Un frig care ne intră în oase și în suflet! Parcă am fi hârtii pe care nimeni nu scrie nimic. Bilețele pline de praf, de vise de care nu ne mai amintim. Suntem deficitari de iubire! (...) https://sandrinaramona.wordpress.com/2018/08/16/suntem-deficitari-de-iubire/