Într-un final, când insistența mea a atins al treilea mesaj îngrijorat, colaboratorul meu mi-a dat un reply furios, explicându-mi că a intervenit ceva și că se aștepta ca eu să-l înțeleg, evocând trecutul nostru încununat de succese și încheind mesajul cu un alt deadline pe care nu l-a respectat, livrându-mi într-un final niște schițe lucrate parcă pe genunchi și făcându-mă să mă simt, pentru prima dată după mult timp, ca și cum nu contez, chiar dacă negociasem un preț și îndurasem două deadline-uri încălcate… În apărarea lui, colaboratorul mi-a aruncat scuza banilor prea puțini, cu care fusese de acord la negocieri, și că în consecința plății sub nivelul pieții el e de acord să continuăm, cu condiția să nu mai fac atâtea mofturi. Atunci am înțeles că eu nu pot să lucrez cu un om căruia nu-i pasă de mine, și că indiferent câți bani ofer, nu merit să mi se spună că ar trebui să înghit nemestecat ce mi se oferă. Atât de simplă-i viața.