Nu am fost sâmbătă la Noaptea muzeelor , cu toate că mi-aş fi dorit de teama aglomeraţiei. Am preferat să particip la Ziua traseelor turistice mai puţin bătătorite, a doua zi. De obicei nu cer indicii, mă las condus de ideile trăsnite ale fiicei mele ce se declanşează invariabil către ora prânzului, după ce terminăm de savurat în voie cafelele şi ne punem la punct cu postările şi lecturile pe facebook. – În treizeci de minute ridicăm ancora şi mergem la Dunăre! E cineva împotrivă? De obicei mergem pe mâna ei şi pe volanul soţului, că ea e ocupată cu Nikonul! Un singur vot al lui Mario ne-a stricat oarecum unanimitatea. Bietul motan, pe el mu-l lămureşti să iasă din casă, de când tot urmăreşte la televizor dezastrul cu infecţiile nozocomiale. Degeaba am încercat să-i explic aplicat că Dunărea are un curs natural, nu trece prin nici un spital… Acu’ n-o să stăm în lăbuţa micului votant rebel! Ancora s-a ridicat fix în 60 de minute, un fel de record pentru pregătirea plecării în familia noastră, astfel că pe autostrada destul de liberă, ne-am înscris întins în jur de 13 şi un sfert. Cap compas Călăraşi şi un repaus de etapă pentru îmbarcarea în Bac la Chiţu, ca să trecem Dunărea pe malul celălalt. Până la Călaraşi, firesc, am mai oprit de vreo două ori, Nikonul   dorind să fotografieze macii. La Chiţu am aşteptat preţ de o oră până să vină bacul de pe malul celălalt. Mai trecusem cu feribotul canalul Mânecii, anul trecut când am ajuns în Anglia. Nu era nevoie să iau piatră în gură, şi totuşi, oleacă de palincă pentru curaj tot am luat, de udătură!... În faţă se vedeau blocurile de la Silistra şi Continuare link