Briza toamnei învârtoşează
şi încreţeşte albastrul întins al mării. Soarele strecoară ultimele mângâieri
sub piele, în timp ce nisipul biciuie insistent potolind arsura. Vara şi-a
retras de pe plajă boxele şi pescăruşii recuceresc teritoriile pierdute dansând
cu valurile.
O chemare stranie ne-a urcat din
Bucureştiul îmbâcsit în maşina care n-a încetinit pe autostrada lejeră, preţ de
două ore până la Mamaia. Nu mai respirasem aerul sărat niciodată în octombrie.
Apa era destul de caldă, dar puţini curajoşi se încumetau să-i spargă platoşa
răzvrătită.
Nepotul meu Alexandru a luat în
stăpânire plaja alergând după pescăruşi. Am încercat să-l provoc arătându-i o
meduză ce abia de-ar fi încăput într-o farfurie, dar gelatina aia rotundă
nu i-a trezit interesul. Perechi de îndrăgostiţi sau de pensionari se scurgeau
pe lângă noi într-o singură direcţie, spre debarcaderul intrat adânc în mare.
Un vaporaş îşi culegea ultimii pasageri.
M-am oprit pe o bancã scoțȃnd din
ruxacul cel aveam alãturi Gușterele. Mã bãtea gȃndul sã revin asupra cãrții.
Participasem cu ea la concursul Augustin Frãțilã. Nu e greu de bãnuitt cǎ romanul meu, deșii a participat,
nu s-a numǎrat printre protagoniștii calificaţi în ultima etapǎ. La premiul pus
în joc, 10000 de euro, era greu de crezut cǎ ar fi putut face faţǎ. Mult mai
bine așa! Altfel cu ce prǎjinǎ sǎ mai ajungi la nasul unui Guștere nebun și sã
vrei sã-i aplici operații estetice? Cȃnd l-am predat la editurã l-am subnumit
schițe de roman dar editorul m-a contrazis cã e un roman ȋn toatã regula.
Intenţia mea,
îndrǎzneaţǎ și miza cȃnd l-am trimis la concurs a fost cã în condiţiile de
lecturare obligatorie, Gușterele meu sǎ-l muște de mânǎ pe vreun critic la
jurizare, dupǎ care, sǎ ies în piaţǎ și sǎ strig în gura mare cǎ reptila aia era
bolnavã de ebola. Având în exclusivitate istoria bolii, speram sǎ fiu
consultat, bǎgat în seamǎ...
Am urmǎrit presa
din ultimele luni. Nu s-a scris nicǎieri cǎ vreun critic s-ar fi îmbolnǎvit.
Ori ebola se vindecǎ subit la reptile, ori romanul meu n-a fost citit!
Cât adevǎr și câtǎ
ficţiune? Mǎsura este imposibil de cuantificat atâta timp cât bunicul Tobârlan, personaj cumva mitic,
atunci când urcǎ la cer negociazǎ cu Dumnezeu sǎ-i aducǎ acolo coverga și
pǎmântul din luncǎ, înconjurat de râu. Și sǎ-l lase sǎ-și adune toate neamurile
pe insulǎ, fǎrǎ sǎ se amestece în treburile lui.
Cât adevǎr și câtǎ
ficţiune în prezenţa Mariilor, imaginare sau nu, mereu altele care îl însoţesc
pe autor cu nepǎtrunsul mister. A nu se cǎuta legǎturi incestuoase la Crucea de
Piatrǎ în cer! Citiţi cu atenţie, ele nu existǎ.
Personajele adevǎrate
sunt prototipuri pe care copilul și mai târziu scriitorul le percepe într-un
continuu declin. E un spaţiu în care rǎtǎcește sprijinit de amintirile lui, dar
și ale altora, pentru a se construi pe sine neînplinit cum se vrea și cartea pânǎ la sfârșit. Descoperǎ la un
moment dat dosarele unor personaje la CNSAS, dar se grǎbește. E un refuz al
comunicǎrii cauţionat de guștere, al carui rol nedefinit, are darul sǎ rupǎ
legǎturile dintre lumi.
Nu aici în aceastǎ
carte se întâmplǎ, cum i se promisese, sǎ poatǎ sta de vorbǎ faţǎ în faţǎ cu
personajele sale și nici sǎ dea de urma Tobârlanilor, manuscrisul pierdut scris
de tatǎl sǎu care se grǎbise sǎ moarǎ.
Finalul romanului se
frânge ca o promisiune cǎ se va reveni asupra lui.
Stau în faţa calculatorului,
ca nucul stingher din mijlocul luncii lȃngã coverga lui tata-mare cu vârful
retezat de trãznet cǎruia i s-au scurtat crengile și din tulpina groasǎ, ici
colo, la încheieturi, i-a mai dat câte un lǎstar. Bate vântul cu putere și
bradul tânǎr din faţa geamului se zmucește și geme gata sã se rupã. E aceeași
senzaţie pe care am avut-o la Constanţa
cȃnd am vãzut cum izbește marea zidul bǎtrânului Cazinou pãrãsit. Și la
București apartamentul copiilor e ultimul la etajul patru cel mai aproape de
cer.
Încǎ
o rafalǎ și cǎrǎmizile din gelatinǎ verde se vor prǎbuși în apa care se varsã
de deasupra și nu se mai terminã. Dar nu se întâmplǎ, cetina pare cǎ se
hârjonește cu vântul și se agaţǎ într-o îmbrǎţișare sǎlbaticǎ de umerii mei.
Vântul
Continuare link
şi încreţeşte albastrul întins al mării. Soarele strecoară ultimele mângâieri
sub piele, în timp ce nisipul biciuie insistent potolind arsura. Vara şi-a
retras de pe plajă boxele şi pescăruşii recuceresc teritoriile pierdute dansând
cu valurile.
O chemare stranie ne-a urcat din
Bucureştiul îmbâcsit în maşina care n-a încetinit pe autostrada lejeră, preţ de
două ore până la Mamaia. Nu mai respirasem aerul sărat niciodată în octombrie.
Apa era destul de caldă, dar puţini curajoşi se încumetau să-i spargă platoşa
răzvrătită.
Nepotul meu Alexandru a luat în
stăpânire plaja alergând după pescăruşi. Am încercat să-l provoc arătându-i o
meduză ce abia de-ar fi încăput într-o farfurie, dar gelatina aia rotundă
nu i-a trezit interesul. Perechi de îndrăgostiţi sau de pensionari se scurgeau
pe lângă noi într-o singură direcţie, spre debarcaderul intrat adânc în mare.
Un vaporaş îşi culegea ultimii pasageri.
M-am oprit pe o bancã scoțȃnd din
ruxacul cel aveam alãturi Gușterele. Mã bãtea gȃndul sã revin asupra cãrții.
Participasem cu ea la concursul Augustin Frãțilã. Nu e greu de bãnuitt cǎ romanul meu, deșii a participat,
nu s-a numǎrat printre protagoniștii calificaţi în ultima etapǎ. La premiul pus
în joc, 10000 de euro, era greu de crezut cǎ ar fi putut face faţǎ. Mult mai
bine așa! Altfel cu ce prǎjinǎ sǎ mai ajungi la nasul unui Guștere nebun și sã
vrei sã-i aplici operații estetice? Cȃnd l-am predat la editurã l-am subnumit
schițe de roman dar editorul m-a contrazis cã e un roman ȋn toatã regula.
Intenţia mea,
îndrǎzneaţǎ și miza cȃnd l-am trimis la concurs a fost cã în condiţiile de
lecturare obligatorie, Gușterele meu sǎ-l muște de mânǎ pe vreun critic la
jurizare, dupǎ care, sǎ ies în piaţǎ și sǎ strig în gura mare cǎ reptila aia era
bolnavã de ebola. Având în exclusivitate istoria bolii, speram sǎ fiu
consultat, bǎgat în seamǎ...
Am urmǎrit presa
din ultimele luni. Nu s-a scris nicǎieri cǎ vreun critic s-ar fi îmbolnǎvit.
Ori ebola se vindecǎ subit la reptile, ori romanul meu n-a fost citit!
Cât adevǎr și câtǎ
ficţiune? Mǎsura este imposibil de cuantificat atâta timp cât bunicul Tobârlan, personaj cumva mitic,
atunci când urcǎ la cer negociazǎ cu Dumnezeu sǎ-i aducǎ acolo coverga și
pǎmântul din luncǎ, înconjurat de râu. Și sǎ-l lase sǎ-și adune toate neamurile
pe insulǎ, fǎrǎ sǎ se amestece în treburile lui.
Cât adevǎr și câtǎ
ficţiune în prezenţa Mariilor, imaginare sau nu, mereu altele care îl însoţesc
pe autor cu nepǎtrunsul mister. A nu se cǎuta legǎturi incestuoase la Crucea de
Piatrǎ în cer! Citiţi cu atenţie, ele nu existǎ.
Personajele adevǎrate
sunt prototipuri pe care copilul și mai târziu scriitorul le percepe într-un
continuu declin. E un spaţiu în care rǎtǎcește sprijinit de amintirile lui, dar
și ale altora, pentru a se construi pe sine neînplinit cum se vrea și cartea pânǎ la sfârșit. Descoperǎ la un
moment dat dosarele unor personaje la CNSAS, dar se grǎbește. E un refuz al
comunicǎrii cauţionat de guștere, al carui rol nedefinit, are darul sǎ rupǎ
legǎturile dintre lumi.
Nu aici în aceastǎ
carte se întâmplǎ, cum i se promisese, sǎ poatǎ sta de vorbǎ faţǎ în faţǎ cu
personajele sale și nici sǎ dea de urma Tobârlanilor, manuscrisul pierdut scris
de tatǎl sǎu care se grǎbise sǎ moarǎ.
Finalul romanului se
frânge ca o promisiune cǎ se va reveni asupra lui.
Stau în faţa calculatorului,
ca nucul stingher din mijlocul luncii lȃngã coverga lui tata-mare cu vârful
retezat de trãznet cǎruia i s-au scurtat crengile și din tulpina groasǎ, ici
colo, la încheieturi, i-a mai dat câte un lǎstar. Bate vântul cu putere și
bradul tânǎr din faţa geamului se zmucește și geme gata sã se rupã. E aceeași
senzaţie pe care am avut-o la Constanţa
cȃnd am vãzut cum izbește marea zidul bǎtrânului Cazinou pãrãsit. Și la
București apartamentul copiilor e ultimul la etajul patru cel mai aproape de
cer.
Încǎ
o rafalǎ și cǎrǎmizile din gelatinǎ verde se vor prǎbuși în apa care se varsã
de deasupra și nu se mai terminã. Dar nu se întâmplǎ, cetina pare cǎ se
hârjonește cu vântul și se agaţǎ într-o îmbrǎţișare sǎlbaticǎ de umerii mei.
Vântul
Continuare link
Briza toamnei învârtoşează
şi încreţeşte albastrul întins al mării. Soarele strecoară ultimele mângâieri
sub piele, în timp ce nisipul biciuie insistent potolind arsura. Vara şi-a
retras de pe plajă boxele şi pescăruşii recuceresc teritoriile pierdute dansând
cu valurile.
O chemare stranie ne-a urcat din
Bucureştiul îmbâcsit în maşina care n-a încetinit pe autostrada lejeră, preţ de
două ore până la Mamaia. Nu mai respirasem aerul sărat niciodată în octombrie.
Apa era destul de caldă, dar puţini curajoşi se încumetau să-i spargă platoşa
răzvrătită.
Nepotul meu Alexandru a luat în
stăpânire plaja alergând după pescăruşi. Am încercat să-l provoc arătându-i o
meduză ce abia de-ar fi încăput într-o farfurie, dar gelatina aia rotundă
nu i-a trezit interesul. Perechi de îndrăgostiţi sau de pensionari se scurgeau
pe lângă noi într-o singură direcţie, spre debarcaderul intrat adânc în mare.
Un vaporaş îşi culegea ultimii pasageri.
M-am oprit pe o bancã scoțȃnd din
ruxacul cel aveam alãturi Gușterele. Mã bãtea gȃndul sã revin asupra cãrții.
Participasem cu ea la concursul Augustin Frãțilã. Nu e greu de bãnuitt cǎ romanul meu, deșii a participat,
nu s-a numǎrat printre protagoniștii calificaţi în ultima etapǎ. La premiul pus
în joc, 10000 de euro, era greu de crezut cǎ ar fi putut face faţǎ. Mult mai
bine așa! Altfel cu ce prǎjinǎ sǎ mai ajungi la nasul unui Guștere nebun și sã
vrei sã-i aplici operații estetice? Cȃnd l-am predat la editurã l-am subnumit
schițe de roman dar editorul m-a contrazis cã e un roman ȋn toatã regula.
Intenţia mea,
îndrǎzneaţǎ și miza cȃnd l-am trimis la concurs a fost cã în condiţiile de
lecturare obligatorie, Gușterele meu sǎ-l muște de mânǎ pe vreun critic la
jurizare, dupǎ care, sǎ ies în piaţǎ și sǎ strig în gura mare cǎ reptila aia era
bolnavã de ebola. Având în exclusivitate istoria bolii, speram sǎ fiu
consultat, bǎgat în seamǎ...
Am urmǎrit presa
din ultimele luni. Nu s-a scris nicǎieri cǎ vreun critic s-ar fi îmbolnǎvit.
Ori ebola se vindecǎ subit la reptile, ori romanul meu n-a fost citit!
Cât adevǎr și câtǎ
ficţiune? Mǎsura este imposibil de cuantificat atâta timp cât bunicul Tobârlan, personaj cumva mitic,
atunci când urcǎ la cer negociazǎ cu Dumnezeu sǎ-i aducǎ acolo coverga și
pǎmântul din luncǎ, înconjurat de râu. Și sǎ-l lase sǎ-și adune toate neamurile
pe insulǎ, fǎrǎ sǎ se amestece în treburile lui.
Cât adevǎr și câtǎ
ficţiune în prezenţa Mariilor, imaginare sau nu, mereu altele care îl însoţesc
pe autor cu nepǎtrunsul mister. A nu se cǎuta legǎturi incestuoase la Crucea de
Piatrǎ în cer! Citiţi cu atenţie, ele nu existǎ.
Personajele adevǎrate
sunt prototipuri pe care copilul și mai târziu scriitorul le percepe într-un
continuu declin. E un spaţiu în care rǎtǎcește sprijinit de amintirile lui, dar
și ale altora, pentru a se construi pe sine neînplinit cum se vrea și cartea pânǎ la sfârșit. Descoperǎ la un
moment dat dosarele unor personaje la CNSAS, dar se grǎbește. E un refuz al
comunicǎrii cauţionat de guștere, al carui rol nedefinit, are darul sǎ rupǎ
legǎturile dintre lumi.
Nu aici în aceastǎ
carte se întâmplǎ, cum i se promisese, sǎ poatǎ sta de vorbǎ faţǎ în faţǎ cu
personajele sale și nici sǎ dea de urma Tobârlanilor, manuscrisul pierdut scris
de tatǎl sǎu care se grǎbise sǎ moarǎ.
Finalul romanului se
frânge ca o promisiune cǎ se va reveni asupra lui.
Stau în faţa calculatorului,
ca nucul stingher din mijlocul luncii lȃngã coverga lui tata-mare cu vârful
retezat de trãznet cǎruia i s-au scurtat crengile și din tulpina groasǎ, ici
colo, la încheieturi, i-a mai dat câte un lǎstar. Bate vântul cu putere și
bradul tânǎr din faţa geamului se zmucește și geme gata sã se rupã. E aceeași
senzaţie pe care am avut-o la Constanţa
cȃnd am vãzut cum izbește marea zidul bǎtrânului Cazinou pãrãsit. Și la
București apartamentul copiilor e ultimul la etajul patru cel mai aproape de
cer.
Încǎ
o rafalǎ și cǎrǎmizile din gelatinǎ verde se vor prǎbuși în apa care se varsã
de deasupra și nu se mai terminã. Dar nu se întâmplǎ, cetina pare cǎ se
hârjonește cu vântul și se agaţǎ într-o îmbrǎţișare sǎlbaticǎ de umerii mei.
Vântul
Continuare link