Cetǎţeanul de onoare





          Dupã ziua Sfântului Vasile iarna se prãvãlise peste oraşul pitit între dealuri. Stratul de zãpadǎ uniformiza peisajul urban rãvãşit de o toamnã lungã şi îmbâcsitǎ, acoperind gropile de pe strãzi și ambalajele aruncate de locuitorii copleşiţi de o nesimţire fãrã leac. Albul se așternuse prea curat pentru mizerile multora dintre ei. Aerul rece înghiţise mirosul acru al gunoaielor şi pe cel înãbuşitor de benzinǎ. Câinii vagabonzi îşi ascunseserã mârâitul duşmãnos, rânjetul colţilor ascuţiti, și se hârjoneau tãvãlindu-se prin zãpadã. Seara, becurile colorate puse în cinstea sãrbãtorilor de iarnã luminau brazii parcului din centrul oraşului.
            Mirajul alb ameninţa sã cucereascǎ urbea şi sã se cuibãreascã definitiv în sufletul localnicilor.
         Poetul a simţit prima oarã schimbarea într-o dupã-amiazã când directorul ziarului unde lucra – ţinea o paginã despre crime, rãpiri, violuri, petrecute în urbea lor și înprejurimi – l-a chemat în biroul lui şi i-a cerut pe un ton prietenos sã modifice tematica din articole. Cum Dumnezeu când totul este atât de alb, de pur tu sã vezi numai în negru ?! Tocmai el care nu cu mult timp în urmã bãtea nemulţumit cu pumnul în masã şi cerea „mai mult sânge, sex, accidente... senzaţional. Asta gustã cititorul nostru, pentru asta cumpãrã ziarul !”         
         Încã buimac a intrat în magazinul de peste drum sã-şi cumpere o cafea. Vânzãtoarea de la bãcãnie a insistat sã-şi ia restul, un mãrunţiş împins pe tejghea. Acest lucru nu se întâmplase niciodatã în cei douãzeci de ani de când bãrbatul îi era client, îl considera un drept al ei ca rãsplatã pentru cã îl servise.
            În drum spre casã s-a întâlnit cu Licã poliţistul. Ieşise din turã. Ziua cãzuserã doar câţiva fulgi, dar odatã cu apropierea înserãrii iarna se zbârlise din nou. Ningea cu fulgi mari pe care vântul îi rãsucea în spirale. La propunerea lui Licã au intrat în cârciuma de cartier sã bea un pahar cu vin. Licoarea adusã de patron într-o carafǎ de pǎmânt era groasã şi parfumatã, nimic nu amintea de lichidul apos bãut tot aici zilele trecute.
            – Ce-i cu ãsta?! arãtã Poetul spre patron. Serviabil... bãutura bunã...
        – Iarna i-a zãpãcit pe oamenii din oraşul nostru. De când a cãzut prima ninsoare nu a mai fost nicio bãtate prin cârciumi, nicio casã nu a mai fost spartã. La secţie ne simţim ca în vacanţã. Sã treacã timpul, mai repede, mai o tablã, mai o glumã, un pic de bârfã... Ţac! s-a fãcut ora şaptesprezece, valea, le-am luat banii şi pe ziua de azi!
            Licã râdea zgomotos bãtându-se cu palmele pe burtã.
Continuare link
Cetǎţeanul de onoare           Dupã ziua Sfântului Vasile iarna se prãvãlise peste oraşul pitit între dealuri. Stratul de zãpadǎ uniformiza peisajul urban rãvãşit de o toamnã lungã şi îmbâcsitǎ, acoperind gropile de pe strãzi și ambalajele aruncate de locuitorii copleşiţi de o nesimţire fãrã leac. Albul se așternuse prea curat pentru mizerile multora dintre ei. Aerul rece înghiţise mirosul acru al gunoaielor şi pe cel înãbuşitor de benzinǎ. Câinii vagabonzi îşi ascunseserã mârâitul duşmãnos, rânjetul colţilor ascuţiti, și se hârjoneau tãvãlindu-se prin zãpadã. Seara, becurile colorate puse în cinstea sãrbãtorilor de iarnã luminau brazii parcului din centrul oraşului.             Mirajul alb ameninţa sã cucereascǎ urbea şi sã se cuibãreascã definitiv în sufletul localnicilor.          Poetul a simţit prima oarã schimbarea într-o dupã-amiazã când directorul ziarului unde lucra – ţinea o paginã despre crime, rãpiri, violuri, petrecute în urbea lor și înprejurimi – l-a chemat în biroul lui şi i-a cerut pe un ton prietenos sã modifice tematica din articole. Cum Dumnezeu când totul este atât de alb, de pur tu sã vezi numai în negru ?! Tocmai el care nu cu mult timp în urmã bãtea nemulţumit cu pumnul în masã şi cerea „mai mult sânge, sex, accidente... senzaţional. Asta gustã cititorul nostru, pentru asta cumpãrã ziarul !”                   Încã buimac a intrat în magazinul de peste drum sã-şi cumpere o cafea. Vânzãtoarea de la bãcãnie a insistat sã-şi ia restul, un mãrunţiş împins pe tejghea. Acest lucru nu se întâmplase niciodatã în cei douãzeci de ani de când bãrbatul îi era client, îl considera un drept al ei ca rãsplatã pentru cã îl servise.             În drum spre casã s-a întâlnit cu Licã poliţistul. Ieşise din turã. Ziua cãzuserã doar câţiva fulgi, dar odatã cu apropierea înserãrii iarna se zbârlise din nou. Ningea cu fulgi mari pe care vântul îi rãsucea în spirale. La propunerea lui Licã au intrat în cârciuma de cartier sã bea un pahar cu vin. Licoarea adusã de patron într-o carafǎ de pǎmânt era groasã şi parfumatã, nimic nu amintea de lichidul apos bãut tot aici zilele trecute.             – Ce-i cu ãsta?! arãtã Poetul spre patron. Serviabil... bãutura bunã...         – Iarna i-a zãpãcit pe oamenii din oraşul nostru. De când a cãzut prima ninsoare nu a mai fost nicio bãtate prin cârciumi, nicio casã nu a mai fost spartã. La secţie ne simţim ca în vacanţã. Sã treacã timpul, mai repede, mai o tablã, mai o glumã, un pic de bârfã... Ţac! s-a fãcut ora şaptesprezece, valea, le-am luat banii şi pe ziua de azi!             Licã râdea zgomotos bãtându-se cu palmele pe burtã. Continuare link
PASAREACETII.BLOGSPOT.COM
Prietenii mei scriitorii. Nicolae Radu
JURNALIER, CONSIDERATII INCOMFORTABILE, LITERATURA