prima fugă a lui bach

poemul se depărtează de visele
mele

și iarna îmbracă vârfurile
munților în rochii de miresă,

pe unde odinioară fulgerau boturi
de turme

și se-auzeau glasuri de doine
care plângeau,

astăzi tăcerile au pus stăpânire
peste toată zarea,

eu alerg să-mi prind umbra din
urmă prin singurătatea

pădurilor de argint, acolo unde
cerbii țin cerul pe coarne

și-și pun luceafăru-n frunte
printre cimitirul de stele,

peste mărimi campestre se zăresc
în zborul lor

păsări de aur și de argint
plutind pe perini de zăpadă

spre nicăieri într-o dulce feerie
hofmaniană,

fetele din corint încă mai
dansează peste mirosul de mirt,

înfășurate în mantiile de mătase
visând că prinții lor

vin să le fure și să le ducă în
palatul lui aladin,

niște hoți, spărgători de vise,
prin ceața fiecărei nopți

coboară în templul sufletului
nostru

furându-ne picul de fericire care
mai mijește.

ce dacă n-am cunoscut niciodată
fericirea,

zilele șerpuiesc cu limbile
scoase peste lumile oloage

făcând din noi niște jucării
apocaliptice

 care așteaptă mântuirea de la idolii sambalei,

știu că nimeni nu mai crede în
nimic,

împiniși de nenoroc, boșbâcâim
prin spații întunecoase,

sorbind toate dezastrele cu setea
celui ce-și bea ultima otravă,

cu nostalgia amintirii că odată
și-odată tot vor veni

acele clipe ale agoniei când vom
dansa cu zeii de mână

în marea horă a morții pe
câmpiile elizee.

ascultă cum trece pe lângă tine
timpul

ca niște valuri de tsunami
acoperind tot ce întânlește în cale,

o metafizică a dezastrului
supraprozaic

cu care ne hrănim prin fugile lui
bach,

cântate la niște piane
dezacordate.

numai iubirea ne mai ține treji,

aceste femei care ne-au furat
tinerețea

 și ne-au împodobit-o cu macul roșu al buzelor
lor,

în mătăsurile lor tocite cu
cărnuri roze și calde,

noi am dormit pe perne de vis în
nesomnuri de catifea…