întotdeauna
poezia aleargă spre infinit

întotdeauna
poezia aleargă spre infinit

ea
transformă pădurile de stejari în femei,

 din târfe face madone, din bălţi oribile,
lacuri de vis,

din nimic
castele de argint, din cârcium, palate;

în
cafeneaua trocadero bea vin şi adoarme

plângând pe
o masă impresionistă în braţe

cu
melancolia în frisoane spasmodice,

din
cadranul frigurilor dragostei şi morţii

cheamă
păsările cu alte ceruri, plopii marini,

vântul şi
alte surogate poetice ca să găsească

 ţara natală a visului, preschimbând femeia

într-un
alizeu alb, pentru a-i mângâia sufletul;

cuvintele
poeziei sunt scântei mistice

care
ţâşnesc din melancolie într-o voluptate

debordantă
ca-n agatele din templele păgâne,

orgi
cutremurătoare din  catedralele
sufletului,

care zboară
spre cerurile albastre în gemete

 înăbuşite, altădată sunt umbre şi ceţuri

pentru
suflete ce aşteaptă nenăscutul timp,

săruturi
mincinoase din panoplia lui

 iuda iscarioteanul  care a pângărit lacrima

cu o
minciună spusă frumos;

poezia nu
explică şi nu clarifică nimic,

ea are
darul de a stârni minuni, invadând

spaţiile
nenăscute din sufletul nostru credul...

de câteori
moare un poet, poezia plânge,

a plâns la
moartea lui homer, la capul lui eminescu

şi
lacrimile ei s-au prefăcut în piatră,

câteodată
poezia e dărâmare şi surpare,

 e un chin prin care trec toţi iluminaţii
lumii,

rămânând
pustnici, e potir din care bea

sufletul la
ceas de sărbătoare,

gazelă
celestă care face deliciul jocurilor spiritului,

cântând
eterna frumuseţe…

 

miercuri,
14 ianuarie 2015