s-au dus amiezile… s-au dus amiezile  din fânul cosit cînd stam culcat  şi priveam cerul de in topit şi când, prin polenul soarelui,  cădeau păsările în gol, ca nişte zmeie doborâte de vârteje; s-au dus amiezile acelea dulci când vântul legăna soarele  ca pe o floare de cicoare şi când eu ascultam sunetele  rupte din rai ale ciocârliei sub corul de îngeri ce cântau  din alăute versete din Firdusi; s-au dus amiezile fermecate cu codrii foşnind, unde se auzeau centaurii urlând după hrană şi unde timpul îşi purta cerul pe umeri ca într-o cupolă pictată de Bramante, s-au dus amiezile pline de vis când la margine de timp copilăria îmi făcea cu ochiul şi cu pupilele mari visam vacanţe pline de prigorii şi plângeam în mine de-atâtea minuni ale vieţii; frumoşi nebuni mai eram odată, neştiind că ceasul nu se mai întoarce spre noi şi acele amiezi vor rămâne să ne sângereze amintirile, ca un tropot de stafie care ne calcă pe suflet şi doarme mereu în noi. vineri, 12 decembrie 2014