De copii, nu am știut cǎ Dona e sorǎ cu noi numai de tatǎ. Abia în ziua când a împlinit 18 ani s-au purtat ceva discuţii. Tata a stat de vorbǎ cu fiecare în parte. Intram pe rand în camera de la șosea, unde el desfǎcuse prima oarǎ masa mare de 12 persoane, de la mobila pe care o cumpǎrase de curând. Pe faţa de masǎ albǎ cusutǎ pe margini cu motive ţǎrǎnești, Victo pusese o canǎ de sticlǎ în care tata aducea de obicei vinul din beci. De data asta Victo rupsese din grǎdiniţa din faţǎ un braţ de flori și le înghesuise în cana ce ţinea loc de vazǎ.
Ultimele douǎ vaze își dǎduserǎ obștescul sfârșit, pe fǎraș, sǎptǎmâna trecutǎ, datoritǎ lipsei mele de precizie, încǎieratǎ cu Mara într-o bǎtaie cu perne pentru Costel Pistol. Dona, nota loviturile în plin într-un carneţel, iar câștigǎtorul la sfârșit primea drept premiu, dreptul s-o însoţeascǎ pe ea la întâlnire. Dona trișa câteodatǎ în avantajul meu. Mai micǎ fiind, intram ades în dificultate și mǎ puncta suplimentar. Mara, își rotunjise sânii ca merele, se împlinise. Devenise cochetǎ și parcǎ se lipea prea tare cu corpul de Costel când se sǎrutau. Așa era ritualul. De fiecare datǎ Costel aducea o ciocolatǎ și trebuia sǎ-l sǎruţi mai întâi ca s-o primești, dupǎ care deveneai omul de pazǎ și se puteau sǎruta ei doi, în voie; în spatele cǎminului cultural, la dulap(o roatǎ din lemn care te învârtea), pe dupǎ vreun boschet în curtea bisericii, sau dincolo de șosea în groapa Linii, ascunși de terasamentul cǎii ferate.
Pe mine, nu mǎ interesa de la Pistol decât ciocolata. Tare mult se iubeau amândoi și multǎ ciocolatǎ am mâncat în anul ǎla! La un moment dat a vrut sǎ pǎrǎseascǎ școala normalǎ pentru el, dar a potolit-o Victo, trecând peste pazǎ și administrându-le, în stânga și-n dreapta, un potop de lovituri cu o jordie, amândurora, fǎrǎ sǎ noteze în carneţel. N-aș fi crezut cǎ nu se vor cǎsǎtori.
Continuare link
Ultimele douǎ vaze își dǎduserǎ obștescul sfârșit, pe fǎraș, sǎptǎmâna trecutǎ, datoritǎ lipsei mele de precizie, încǎieratǎ cu Mara într-o bǎtaie cu perne pentru Costel Pistol. Dona, nota loviturile în plin într-un carneţel, iar câștigǎtorul la sfârșit primea drept premiu, dreptul s-o însoţeascǎ pe ea la întâlnire. Dona trișa câteodatǎ în avantajul meu. Mai micǎ fiind, intram ades în dificultate și mǎ puncta suplimentar. Mara, își rotunjise sânii ca merele, se împlinise. Devenise cochetǎ și parcǎ se lipea prea tare cu corpul de Costel când se sǎrutau. Așa era ritualul. De fiecare datǎ Costel aducea o ciocolatǎ și trebuia sǎ-l sǎruţi mai întâi ca s-o primești, dupǎ care deveneai omul de pazǎ și se puteau sǎruta ei doi, în voie; în spatele cǎminului cultural, la dulap(o roatǎ din lemn care te învârtea), pe dupǎ vreun boschet în curtea bisericii, sau dincolo de șosea în groapa Linii, ascunși de terasamentul cǎii ferate.
Pe mine, nu mǎ interesa de la Pistol decât ciocolata. Tare mult se iubeau amândoi și multǎ ciocolatǎ am mâncat în anul ǎla! La un moment dat a vrut sǎ pǎrǎseascǎ școala normalǎ pentru el, dar a potolit-o Victo, trecând peste pazǎ și administrându-le, în stânga și-n dreapta, un potop de lovituri cu o jordie, amândurora, fǎrǎ sǎ noteze în carneţel. N-aș fi crezut cǎ nu se vor cǎsǎtori.
Continuare link
De copii, nu am știut cǎ Dona e sorǎ cu noi numai de tatǎ. Abia în ziua când a împlinit 18 ani s-au purtat ceva discuţii. Tata a stat de vorbǎ cu fiecare în parte. Intram pe rand în camera de la șosea, unde el desfǎcuse prima oarǎ masa mare de 12 persoane, de la mobila pe care o cumpǎrase de curând. Pe faţa de masǎ albǎ cusutǎ pe margini cu motive ţǎrǎnești, Victo pusese o canǎ de sticlǎ în care tata aducea de obicei vinul din beci. De data asta Victo rupsese din grǎdiniţa din faţǎ un braţ de flori și le înghesuise în cana ce ţinea loc de vazǎ.
Ultimele douǎ vaze își dǎduserǎ obștescul sfârșit, pe fǎraș, sǎptǎmâna trecutǎ, datoritǎ lipsei mele de precizie, încǎieratǎ cu Mara într-o bǎtaie cu perne pentru Costel Pistol. Dona, nota loviturile în plin într-un carneţel, iar câștigǎtorul la sfârșit primea drept premiu, dreptul s-o însoţeascǎ pe ea la întâlnire. Dona trișa câteodatǎ în avantajul meu. Mai micǎ fiind, intram ades în dificultate și mǎ puncta suplimentar. Mara, își rotunjise sânii ca merele, se împlinise. Devenise cochetǎ și parcǎ se lipea prea tare cu corpul de Costel când se sǎrutau. Așa era ritualul. De fiecare datǎ Costel aducea o ciocolatǎ și trebuia sǎ-l sǎruţi mai întâi ca s-o primești, dupǎ care deveneai omul de pazǎ și se puteau sǎruta ei doi, în voie; în spatele cǎminului cultural, la dulap(o roatǎ din lemn care te învârtea), pe dupǎ vreun boschet în curtea bisericii, sau dincolo de șosea în groapa Linii, ascunși de terasamentul cǎii ferate.
Pe mine, nu mǎ interesa de la Pistol decât ciocolata. Tare mult se iubeau amândoi și multǎ ciocolatǎ am mâncat în anul ǎla! La un moment dat a vrut sǎ pǎrǎseascǎ școala normalǎ pentru el, dar a potolit-o Victo, trecând peste pazǎ și administrându-le, în stânga și-n dreapta, un potop de lovituri cu o jordie, amândurora, fǎrǎ sǎ noteze în carneţel. N-aș fi crezut cǎ nu se vor cǎsǎtori.
Continuare link