RUGĂ

cine-i demn de fericire

să ia plânsul frunzei verzi,

să-l transforme în iubire,

prin pădure, prin livezi.

dintr-o lacrimă sărată,

pernă facă-si trupul meu,

ca să doarmă-n veşnicie,

străjuit de dumnezeu.

timpul nu mai are febră,

nu mai arde și e rece,

în clepsidra lui nebună,

timpul toarce, timpul trece.

ca un copilaş suav

te- aşezi pe umărul meu,

şi din lacrima-ţi curată,

îmi hrănesc propriul zeu.

creşte iarba, creşte valul,

zboară pasărea-n zenit,

căntă timpul cu cavalul,

oare eu, doamne, am murit?

nu mai vreau să fiu

pustiu,

fă-mă orgă în vânt de seară

să prind dorurile toate,

doina aspră şi amară,

liră, fă-mă, sau voiară,

ca la margine de ţară

să doinesc ca şi străbunii

şi să stau la capul mumii

să-mi jelesc mamă şi tată,

c-au fost blestemaţi de soartă.

tai apusu-n beregată,

cade noaptea-n călindar,

spală-mi ochiul de-ntuneric,

dă-mi lumina, doamne, -n dar.

dă-mi lumina să mă mântui,

irişii să-i fericesc,

c-am domnit în astă viaţă

în palat împărătesc.

nu mai pot să mor o dată,

am murit de-atâtea ori,

e şi moartea o răsplată

când eşti îngropat în flori.

fă-mă rece, fă-mă cal,

ca să simt biciul durerii,

timpul cânte din caval,

printre stele-n buza serii.

taie-n cruce cărăruia

pe unde treceam odată,

fă din mine chip cioplit,

şi din ea ulcior de vatră.

nu ştiu ce să fac, s-adorm,

cu privirea către cer

sau cu ochiul meu enorm

o dorinţă să-ţi mai cer.

am urcat atâtea scări,

de mătase si de spini,

prin atâtea întâmplări

am trecut ca doi străini.

tu acolo sus în cer,

ai rămas rece la toate,

eu aici, printre străini,

între viată şi-ntre moarte.

tot visez cai verzi pe cer,

aşa ca nălucile,

care-apar şi care pier

colindându-mi luncile

şi bând apa de izvor,

dăşelaţi de-atâta dor...

adu-mi raiul cu flori dalbe,

după soare când răsare,

adu-mi mai multă lumină

după lună când e plină,

şi opreşte vânturile

gâtuieşte gândurile,

răul ducă-l pe pustie

pe la noi să nu mai vie.

ia-mă-n curcubeul tău

şi mai fă-mă pui de smeu

să fiu drag cui m-a plăcut,

fără armă, fără scut

şi la răsărit de soare

să-mi iasă mândra-n cărare

şi la răsărit de lună,

ţuc-o, doamne, pe nebună !

că din zori pân’la chindie

aşa dragă mi-a fost mie...

doamne, nu mă adormi,

că nănaş ţie ti-oi fi,

şi de-o fi să fie-aşa,

florile m-or năpădi,

păsările m-or nunti,

teiul se va legăna,

floarea îşi va scutura

peste umbruliţa mea,

frunza-n dungă mi-o cânta:

cetioară, dragule,

acolo sus înspre cer

zboară bunul norocel,

te vor păzi mierlele,

te vor cânta mândrele,

te vor spăla apele,

dragele de văduviţe

îţi vor pune coroniţe

şi-ti vor duce dorul tau

tocmai sus la dumnezeu.

June 25, 2010