Înainte scriam cu dezinvoltură despre cum se sfărâmă oasele în mine, cum îmi sfâşii pielea de durere şi cum îmi port inima în buzunar, de parcă astfel i-aş putut oprima puterea nebănuită de a vedea inimile altor oameni şi de a le iubi cu tot sângele ei, înmiindu-şi respiraţiile şi alergând orbeşte după nevăzutele-i surate. Acum nu doar că nu mai pot, dar m-am învăţat să o ţin la vedere, să aleagă  mai cu cap.