cuvintele

 

cuvintele trec pe lângă mine în
goană,

ca un tren care nu oprește în
nicio gără,

ca o frumoasă domnișoară

ce lasă în urmă un dor olfactiv
de parfumuri florale

din roze de câmp și din maci,

cuvintele trec, zboară ca frunzele
toamnei bătute de vânt,

ca iluziile care dispar în neant,

ca stelele nopții ce se topesc în
lumină,

ca antichitatea-n ruină,

ca soldații ce se duc la luptă și
mor,

ca durerea ce se ascunde-ntr-un
dor,

vreau să le opresc să fac un
poem,

cuvintele nu vin când le chem,

le-aș strânge de gât și-aș face
din ele o târfă,

degeaba scheaună inima pe vreme
de ploaie

cuvintele mă lasă-ntr-un urlet
c-o minte greoaie,

degeaba ofelia caută mânăstiri
vindecătoare de moarte,

dragostea ei cea eternă, o
cerșește-n genunchi,

dezmoștenind-o de potirul sacru
al logodnei,

ochii ei nu mai văd când
coboară-n infernul fericirii,

numele ei plutește pe râul
deșertăciunii

al nefericitului hamlet,

peste umbra mea calcă secolii,

nucul din fața casei nu va mai
fi, dealul va coborî

și din el se va naște un izvor, o
fântână,

cu o cumpănă care va sprijini
cerul,

din ea se va adăpa orpheu,

își va spăla fața de-atâta
rugină, de-atâtea secole

și va cânta din harfa lui
fermecată

cum trece lumea prin fusul
timpului toarsă

de atâtea miracole în
nemărginirea ei.

 

numai cuvintele vor trece pe
lângă noi

și vor rămâne un fel de rune prin
timp

să fie desțelenite de eternitate.

 

 

joi, 31 ianuarie 2013