singurătate

 

leoaică e  singurătatea mea,

o toamnă, vânt turbat, sau
cucuvea,

pe unde merg mă însoțește peste
tot,

întunecat, octombrie plouă mereu,

se joacă picăturile pe geamul
meu,

ca hoțul am luat noaptea la
spinare,

în zori sunt pajujul cupidon ce
moare,

noaptea colină mi-s pernele moi,

călăii somnului mă-ngheață sloi,

ploaia lovește-n creștet pe
copaci,

pădurea iar mă-ntreabă :ce mai
faci?

hai să murim, zice pădurea mea,

să ne-ngropăm în flori de peruzea.

tu, codrule,  renaști în primăvară,

eu nu mă mai pot naște a doua
oară

și codru-mi dă binețe: noapte
bună!

și toamna-nfiorată cornu-și sună,

voi, frunze de argint, hieratice
făpturi,

de m-ar atinge vraja romanticei
păduri,

m-a prins în plasa ei a câta oară

și verde o visez în fiecare
seară,

îi bat la poartă: te implor
deschide!

străbune codru, prietene Alcide,

deschide poarta umbrelor de
seară,

să dorm la umbra ta în nopți de
vară

și să ascult povești din alte
lumi

și să mă plimb frumos pe alte
culmi,

copil am fost și mă primeai cu
drag,

bătrân sunt azi și am rămas
pribeag,

leoaică –a fost singurătatea mea

și m-am ascuns într-o străină
stea,

mi-am pitit sufletul printre
tăceri

căci vremea noastră a trecut ca
ieri,

mă bântuie tristețea și mă
frânge,

când văd singurătatea care plânge.

 

joi, 17 octombrie 2013