Doamne de poveste de la țară (13) – Fata fără nume În dimineața aceasta de toamnă, ploioasă după foarte mult timp de secetă, nu am ce alege din oferta destul de restrânsă a încălțărilor mele decât o pereche de pantofi roșii, cu tocul cel mai scurt dintre cei existenți. Cu haine bleumarin, la care (ne)asortez o geacă bej, cam ca ,,nuca în perete”, pornesc spre slujbă. Este ora de vârf, aceea la care drumul este intens circulat de școlari și pitici de grădiniță. Dintre toți, o fetiță se apropie de mine și mergem așa, alături, o bună bucată de drum. Privește fix către pantofii mei. Prima expresie care îmi vine în minte nu este, ,, cum te cheamă?”, ,, în ce clasă ești?” ori altceva de mai mult bunsimț ci, așa cum s-a dovedit a fi tradițional la noi, ,,a cui ești?”. – A lui Ionescu. Stau un pic pe gânduri, să caut în minte, dacă aș putea cunoaște familia. Înainte de a exprima ceva, continuă: – Părinții mei sunt foarte săraci, doamnă. Nu cred să îi știi. Întorc privirea către ea, numai că nu o pot privi în ochi. – De ce să nu îi cunosc, poate că da?! Cunosc multă lume din sat! – Nu cred! repetă. Sunt foarte săraci, părinții mei. O privesc cu atenție sporită: micuță, nu cred că are mai mult de opt sau nouă ani. Poartă două codițe strâns împletite și adunate pe creștet. Tenul este măsliniu iar ochii… Ce culoare au, oare? Habar nu am, fiindcă mă izbește agerimea lor! Îmbrăcată, ca și mine, modest, cară în spate un rucsac destul de mare, care nu pare însă a fi o mare greutate pentru trupul uscățiv. – Nu-i nimic, dacă sunt săraci, asta nu însemnă că nu te iubesc pe tine mai puțin decât dacă ar fi bogați. Poate că aceia bogați nici nu își fac timp pentru copiii lor, poate sunt prea ocupați ca să se facă bogați! zic și eu… poate, tot ,,nuci în perete”. Adevărul este că nu găsesc cuvinte, atât de surprinsă sunt de răspunsul primit. – Nu am spus că părinții mei nu mă iubesc, decât că sunt foarte săraci, și că de aceea nu cred să îi știi tu, doamnă! O cuprind după umeri, să mă asigur că traversează în siguranță, alături de mine. Fiindcă, nu știu cum se face, dar trecerea de pietoni este cu mult dincolo de intrarea în curtea școlii, și traversăm ,,neregulamentar”… – Nu cred că este bine să mă atingi. Mama zice că nu este bine ca persoane necunoscute să ne atingă. Îmi las brațele să se scurgă pe lângă trupul ei firav. Ajungem la poarta școlii. Nu mai știu cum să procedez cu ea. Îi întind mâna, fără a avea mari așteptări că îmi va răspunde în vreun fel. – Scuză-mă, am uitat să mă prezint! Eu sunt … și îmi spun numele care îmi pare mai banal ca niciodată. Surprinzător, îmi întinde mâna și mi-o strânge cu putere. Serioasă, răspunde cu dezinvoltură, fără vreo urmă de tristețe, fără vreun complex: – Eu sunt o fată fără nume. Mă vei uita deja până mâine. Rămâi cu bine, doamnă! Se întoarce pe un călcâi și pornește, cu fruntea sus și pas hotărât, înspre școală. Eu, perplexă, rămân în loc, neputând să-mi îndepărtez privirea de pașii ei. Nu, nu am puterea să îi strig în urmă că nu am cum să o uit, vreodată!

Desculță Îmi bâțâi picioarele goale pe marginea băncii de la poartă. Trec copii din deal, la vale. Au început să plece la denie. Eu nu merg. Fiindcă nu am sandale, și fiindcă fina încă nu a ajuns. O fi avut și ea treabă, cine știe? Fina, singura soră a tatei, dintre ceilalți șase frați pe care îi are, vine mereu pe la noi. Și, atunci când vine, aduce cu ea o sacoșa mare de tot, încărcată cu lucruri pe care Getuța nu le mai poartă. Numai că Getuța este foarte grasă și mama iute mă ia iute de mână și fuga, cu mine, la croitoreasă, să micșoreze hainele, pe măsura mea. Am o rochiță frumoasă, tot așa, de la Getuța. Este din catifea roșie! Mă gândesc că poate, cine știe, anul acesta i-au rămas mici și vreo pereche de pantofi sau sandale. S-a făcut târziu și fina nu a ajuns. Sunt ruptă de oboseală, fiindcă toată ziua am alergat de acolo-acolo: am sărit cu coarda, apoi la gigică, la șotron, și multe alte asemenea activități importante. Sigur, mai ștersesem cu mult sârg geamurile camerelor, mai bine zis ale odăițelor, în care locuiam. Mama trebăluise și ea, de colo-colo, toată ziulica. Tăicuțul este la serviciu și eu îl aștept, în fiecare zi, cu mare nerăbdare. Dimineața nu îl pot vedea, căci pleacă mereu cu ,,noaptea pe cap”. De cele mai multe ori, nici seara nu îl văd, fiindcă ajunge tot în noapte, acasă. Dar acum, că așteptăm Paștele, poate, cine știe, ajunge și el mai devreme …? Și mi-a promis el mie că, în acest an, voi avea sandale noi, roșii, de Paște! Căci în fiecare an mama plângea, înainte de Paște. De fiecare dată, când îmi spunea că nici anul acesta nu îmi poate cumpăra pantofi și rochiță de Paște. Degeaba încercam să nu-mi pese, căci îmi păsa! Îmi păsa mai mult de lacrimile mamei, deși gândul la pantofi roșii nu-mi dădea pace deloc. Nu a ajuns tăicuțul nici azi mai devreme. Adorm în mirosul de motorină, căci nu există, de Paște, ca ușile și giurgiuvelele ferestrelor să nu fie bine curățite, apoi șterse cu motorină! Mă cuprinde somnul în mirosul oțetului cu care ștersesem fiecare geam, amestecat cu acela de motorină. Un obraz rece mă trezește cu o apropiere de obrazul meu cald. Mijesc ochii și văd sclipirile celor doi ochi ce mă veghează stăruitor. Mă ridic doar puțin, buimacă de somn: ,, Ți-am adus sandale, de Paște! Două perechi ți-am luat!”. Alături de mine se află două perechi de sandale: o pereche, albe, o pereche, roșii! Le cuprind în brațe și cad în somn adânc, afundată în perna moale. Dimineața, mă trezesc în miros de esență de rom. Mama umblă ușurel prin odaie, ca să pot eu dormi mai mult. Mă ridic într-un cot și caut din priviri sandalele. O pereche, albe, o pereche, roșii! Mama mă privește cu coada ochiului. - Tăticuțul unde este? Iar a plecat la serviciu? - Da, a plecat… - Și sandalele? Unde sunt? - Care sandale? - Cele două perechi pe care mi le-a adus el, ast” noapte, târziu? O pereche, albe, o pereche, roșii!? - Care sandale, mamă? Nu ți-a adus nimic! Pesemne, ai visat. Nici barem fina nu a ajuns, că poate ți-ar fi adus de pe la Getuța… Lacrimile țâșnesc instantaneu și, înainte să le pot șterge, își urmeză cursul bine stabilit: îmi brăzdează obrajii, ajungându-mi în colțul gurii. Apoi o iau la vale, spre bărbie și în jos, pe gât. Le cunosc bine eu gustul, sunt sărate. Îmi place gustul lacrimilor, mă fac să mă simt mai bine. Da, cred că am visat! De unde să aibă tăicuțul bani, și încă acuma, în ajun de sărbători, să-mi ia mie nu una, ci chiar două perechi de sandale? Mă resemnez și cobor din pat, înfoindu-mi nările pentru a adulmeca mirosul de cozonac ce pătrunsese prin toate coclaurile. - Ai văzut cât de frumos este afară? Va fi soare, de Paște! Și dă la o parte transperantul de la fereastră. Pe pervazul ei îngust, cuminți, frumos aliniate, stau două perechi de sandale, ale căror curelușe, frumos colorate, îmi paralizează privirea. Bătăile inimii încep să se audă de parcă ea, inima, mi s-ar fi urcat până în creștet! * Abia am izbutit să termin de copt cozonacii. Îmi pregătesc pantofii pentru Paște. Am, de tot felul: pantofi roșii, pantofi albi. Plec la denie. Pe drum, pe banca din fața unei portițe, o fetiță își leagănă picioare desculțe. Poartă o rochiță de catifea, roșie , și așteaptă.

Dragă Eda, Mă bucur foarte mult să te cunosc! Cândva, demult, am fost şi eu o fetiţă mică, aşa cum eşti tu acum. Şi mie îmi plăceau foarte mult florile. Îmi plăcea şi mie, foarte mult, să desenez. Îmi doream să am creioane şi acuarele frumoase, dar nu le–am putut avea. Eu, draga mea Eda, am vrut să devin doctoriţă, aşa cum şi tu îţi doreşti. Nu am putut ajunge doctoriţă, din cauză că părinţii mei nu au putut să mă susţină, cheltuielile pentru şcoală erau peste putinţa lor. Mama mea îmi citea poveşti şi atunci când şi eu am învăţat să citesc, mi-am dorit să citesc toate poveştile din lume! Însă nu am avut această posibilitate, nu am putut avea toate cărţile cu poveşti, pe care mi le-am dorit… Când m-am făcut mare, am reuşit să citesc mai mult. Şi, dacă nu am putut desena, aşa cum tu o faci, am început să citesc mai mult, să scriu mai mult. Citind, am aflat şi te-am descoperit pe tine! Şi pot să scriu despre tine şi să îţi mulţumesc! Fiindcă eu abia acum am citit Mica Sirenă, şi am aflat despre ea. Pentru că tu îţi doreşti să fii mereu o mică sirenă, am vrut să ştiu şi eu cine este! Am citit povestea şi am aflat că tu, ca şi mine, iubim foarte mult oamenii şi vrem să trăim în mijlocul lor. De aceea ne plac atât de mult poveştile, pentru că sunt cu ei şi despre ei. Sunt sigură, dragă Eda, că tu vei deveni doctoriţă, fiindcă eşti şi harnică, şi pentru că îţi doreşti foarte mult acest lucru. Ştiu că nu vei aduna stridii în păr, care să îţi arate rangul, ci cununi de crini albi, cu petale de mărgăritar, care te vor înnobila! Tu mă determini să-mi caut visele ascunse în sertar, să le aduc la lumină, să vreau, din nou, să mi le împlinesc! Mai ştiu că iubeşti şi lumea în care trăieşti acum, în care eşti iubită, dar îţi doreşti o lume mai largă, a tuturor oamenilor, pe care îi iubeşti atât de mult! Vrei să mă primeşti şi pe mine în lumea ta? Şi, ştii ceva? Dacă oamenii nu ne vor iubi îndeajuns încât să ne transforme din spumă de mare şi să împărtăşească şi cu noi fericirea lor, să ne păstreze printre ei, vom zbura împreună spre ţările calde, să ducem acolo răcoarea, să împrăştiem în aer mireasma florilor, să aducem mângâiere şi înviorare! Şi după ce, împreună, vom face noi tot binele pe care îl vom putea, vom lua parte, poate, şi noi, la fericirea oamenilor. Şi, dacă nici atunci nu ne vor iubi, vom urca, noi două, pe un nor trandafiriu şi vom pluti spre cer… Eşti o fetiţă specială şi sunt sigură că toate dorinţele ţi se vor împlini, fără ca vreo vrăjitoare rea să îţi ceară în schimb lucruri dragi ţie. Eşti o fetiţă deosebită şi ştiu că toţi oamenii care te vor cunoaşte te vor primi în lumea lor, te vor răsplăti cu toată dragostea lor! Îţi scriu această scrisoare pentru a răspunde mesajului pe care mâna ta, cu flori şi speranţe, mi l-a transmis! Îţi mulţumesc din nou, dragă Eda, pentru că m-ai ajutat să aflu Mica Sirenă, pe care eu nu o întâlnisem până acum! Când eram copil, mama îmi citea poveşti. Vremea copilăriei însă a trecut demult, şi am cunoscut-o pe Eda, o fetiţă minunată, iubitoare, care m-a ajutat să mă întorc în timp. Şi să mă întreb: cine este ,,cineva’’ care îi citeşte Edei poveştile, care îi plac atât de mult? Cine îi călăuzeşte condeiul, cine o ajută să îmbine culorile? Are o mică familie, pe aceia care se află la centrul de plasament, dar ea, din dragoste faţă de oameni, îşi doreşte ca întreaga noastră familie, a oamenilor, să o primească. Şi ea vrea să dea tot ce este mai bun pentru ei, să îi răsplătească, devenind ,,doctoriţă’’. Copiii din centrele de plasament pot fi consideraţi copiii noştri, sunt viitorul de care ne agăţăm cu disperare! Doar prin ei ne vom putea împlini idealurile, eu, tu, întreaga societate! Măiestriei fotografului Horia Manolache, cu experienţă semnificativă în proiecte sociale artistice în Bucureşti şi San Francisco în cadrul Mână cu Mână, datorez şansa de a fi aflat despre copiii instituţionalizaţi, printre care am cunoscut-o pe micuţa Eda, care are doar cinci ani. Artistului grafic Gabi Toma îi aduc mulţumiri pentru că, dacă nu ar fi însufleţit cu ilustraţii şi texte cuvintele exprimate de copii, nu aş fi reuşit să descopăr personalitatea lor, personalitatea Edei! Astfel am ajuns să iubesc o mică sirenă…