Pluto - continuare
A adormit cu Pluto în brațe și s-a trezit fără el.
- Unde-i Pluto? E al meu, de la mama!
- L-a luat tatăl tău, o să-ți aducă altul mai mare și mai frumos! - spuse bunica.
- Dar nu vreau altul! El are pe lăbuță un pic de sânge de la mama și când închid ochii și pun lăbuța pe față, parcă e ea aici și mă mângâie!
L-a primit înapoi, i-a fost alături mulți, mulți ani, acum era student!
A venit odată acasă cu o colegă, mă rog, un pic mai mult decât colegă... Și fata a pus încântată mâna pe Pluto și l-a strâns în brațe.
A simțit un val de furie, apoi s-a liniștit, gândindu-se că mamei i-ar fi plăcut de Iulia. Așa micuță, plină de bun simț, cuminte și frumoasă nu înțelegea cum de l-a ales tocmai pe el.
- Uite, are o lăbuță pătată cu sânge, bietul cățel, hai că ți-l curăț eu!
- O, nu! E ultimul semn rămas de la mama, e sângele ei, de-asta l-am iubit toată copilăria mea! Când n-aveam un suflet de mamă alături să-mi pupe vânătaia, sau să-mi aline o durere, puneam lăbuța pe obraz, închideam ochii și simțeam alinarea ei...
Iulia a lăsat cățelul la loc, a venit și l-a îmbrățișat cu lacrimi în ochi și i-a spus:
- Știi, nici eu n-am mamă de mulți, mulți ani! N-am avut așa o amintire care să-mi aline suferințele de copil... Dar eu am avut încă două surori care mi-au fost și mămici și surori și, cumva, mi-au mai alinat suferința!
După alți ani, într-un apartament micuț de la marginea orașului, cei doi țopăiau fericiți deși camerele erau goale. Doar în mijloc erau puse câteva geamantane cu lucruri. Până să se întoarcă cu alte lucruri, au instalat deasupra lor un paznic de nădejde: pe Pluto!
El s-a retras într-un colț de cameră și, în șoaptă, a spus:
- Dragă mamă, sunt bucuros că un strop din tine e aici cu mine și vede noua noastră casă! Bine ai venit în acest cuib fericit! Vă voi iubi pe amândouă, mereu, mereu...
A adormit cu Pluto în brațe și s-a trezit fără el.
- Unde-i Pluto? E al meu, de la mama!
- L-a luat tatăl tău, o să-ți aducă altul mai mare și mai frumos! - spuse bunica.
- Dar nu vreau altul! El are pe lăbuță un pic de sânge de la mama și când închid ochii și pun lăbuța pe față, parcă e ea aici și mă mângâie!
L-a primit înapoi, i-a fost alături mulți, mulți ani, acum era student!
A venit odată acasă cu o colegă, mă rog, un pic mai mult decât colegă... Și fata a pus încântată mâna pe Pluto și l-a strâns în brațe.
A simțit un val de furie, apoi s-a liniștit, gândindu-se că mamei i-ar fi plăcut de Iulia. Așa micuță, plină de bun simț, cuminte și frumoasă nu înțelegea cum de l-a ales tocmai pe el.
- Uite, are o lăbuță pătată cu sânge, bietul cățel, hai că ți-l curăț eu!
- O, nu! E ultimul semn rămas de la mama, e sângele ei, de-asta l-am iubit toată copilăria mea! Când n-aveam un suflet de mamă alături să-mi pupe vânătaia, sau să-mi aline o durere, puneam lăbuța pe obraz, închideam ochii și simțeam alinarea ei...
Iulia a lăsat cățelul la loc, a venit și l-a îmbrățișat cu lacrimi în ochi și i-a spus:
- Știi, nici eu n-am mamă de mulți, mulți ani! N-am avut așa o amintire care să-mi aline suferințele de copil... Dar eu am avut încă două surori care mi-au fost și mămici și surori și, cumva, mi-au mai alinat suferința!
După alți ani, într-un apartament micuț de la marginea orașului, cei doi țopăiau fericiți deși camerele erau goale. Doar în mijloc erau puse câteva geamantane cu lucruri. Până să se întoarcă cu alte lucruri, au instalat deasupra lor un paznic de nădejde: pe Pluto!
El s-a retras într-un colț de cameră și, în șoaptă, a spus:
- Dragă mamă, sunt bucuros că un strop din tine e aici cu mine și vede noua noastră casă! Bine ai venit în acest cuib fericit! Vă voi iubi pe amândouă, mereu, mereu...
Pluto - continuare
A adormit cu Pluto în brațe și s-a trezit fără el.
- Unde-i Pluto? E al meu, de la mama!
- L-a luat tatăl tău, o să-ți aducă altul mai mare și mai frumos! - spuse bunica.
- Dar nu vreau altul! El are pe lăbuță un pic de sânge de la mama și când închid ochii și pun lăbuța pe față, parcă e ea aici și mă mângâie!
L-a primit înapoi, i-a fost alături mulți, mulți ani, acum era student!
A venit odată acasă cu o colegă, mă rog, un pic mai mult decât colegă... Și fata a pus încântată mâna pe Pluto și l-a strâns în brațe.
A simțit un val de furie, apoi s-a liniștit, gândindu-se că mamei i-ar fi plăcut de Iulia. Așa micuță, plină de bun simț, cuminte și frumoasă nu înțelegea cum de l-a ales tocmai pe el.
- Uite, are o lăbuță pătată cu sânge, bietul cățel, hai că ți-l curăț eu!
- O, nu! E ultimul semn rămas de la mama, e sângele ei, de-asta l-am iubit toată copilăria mea! Când n-aveam un suflet de mamă alături să-mi pupe vânătaia, sau să-mi aline o durere, puneam lăbuța pe obraz, închideam ochii și simțeam alinarea ei...
Iulia a lăsat cățelul la loc, a venit și l-a îmbrățișat cu lacrimi în ochi și i-a spus:
- Știi, nici eu n-am mamă de mulți, mulți ani! N-am avut așa o amintire care să-mi aline suferințele de copil... Dar eu am avut încă două surori care mi-au fost și mămici și surori și, cumva, mi-au mai alinat suferința!
După alți ani, într-un apartament micuț de la marginea orașului, cei doi țopăiau fericiți deși camerele erau goale. Doar în mijloc erau puse câteva geamantane cu lucruri. Până să se întoarcă cu alte lucruri, au instalat deasupra lor un paznic de nădejde: pe Pluto!
El s-a retras într-un colț de cameră și, în șoaptă, a spus:
- Dragă mamă, sunt bucuros că un strop din tine e aici cu mine și vede noua noastră casă! Bine ai venit în acest cuib fericit! Vă voi iubi pe amândouă, mereu, mereu...