Când m-am apucat de scris, adică pe la începutul lumii (mele), aveam vreo nouă ani și habar n-aveam cu ce se mănâncă. Mie îmi plăceau poveștile. Nimeni de vârsta mea nu mai scria pe atunci – poate și asta îmi dădea încredere. Scriam fiindcă așa îmi plăcea mie. Aveam obiceiul să compun, după cum ziceam pe vremea aia, mai tot timpul. Și bine am făcut! Faptul că m-am apucat de scris și că am continuat să scriu, în ciuda gândurilor negre ce-mi mai dădeau târcoale, alea care mă îndemnau să las stiloul, că nu e bine ce fac, este unul dintre cele mai faine lucruri care mi s-au întâmplat. E ca o minune. O minune pentru sufletul meu.
Azi îmi pun singură întrebarea: De ce scriu?, întrebare la care am răspuns și altora în trecut. Motivele sunt infinite și toate-s de suflet. Fiindcă scrisul, pentru mine, e din suflet, e cu suflet, e pentru suflet.