Un adevărat creator trebuie să fie și nebun. Cineva care mă numește nebun
mă scutește de orice reproș. Pe site-ul „Proletarii din Macondo”, un individ pe nume Stancagri mă face în
toate felurile. Culmea, este un pic de rudă. Singurul lui defect este că , deși
nu are minte, minte. Adică are două defecte într-unul.

Să-nmormântezi un râu? În visele mele , marea curge spre munte, iar tot ce este
nobil, dispare noaptea. Cuiele plâng. Pe umeri îmi pun propria umbră. Îmi place
” L”ange aux poupons”. Să dăm uitării iubirea și vom deveni cai, măgari, etc.
În ce constă forța cea mare? În nebunie. Ați auzit de Kusniewicz? Rău, este un
mare scriitor, adică a murit. Nu pot să mă dezlipesc de „Regele celor două
Sicilii”. Bernadetta a fost concepută în împrejurări greu de reținut… Avocatul,
tatăl ei și-a îndeplinit datoria și a părăsit patul conjugal… Mama avea dureri
de dinți din cauza curenților… Vă imaginați, dragi cititori. Dar „Lecția de
limbă moartă”, o capodoperă?

Ce mi-ai lăsat, plecând? Așa întreabă poetul. Numai regii, răspunde Florin
Mugur, el, prințul. Regele palid al gurii sale. „ Toată noaptea mi-au lătrat
câinii frumoși de dorul tău”. Lasă hârtiile, spune consoarta, pieptănându-se.
Acum se află amândoi, undeva pe Șoseaua Giurgiului. De la cenușiu la albastru
este un drum lung. Se poate muri pe drum. Auzi pisicile pe acoperiș urlându-și
dragostea? „ Pe prag de cârciumi noaptea doarme”, spune alt poet. Ghiciți-l.
„Bătrân oraș cu ulițe cotite”. Nu mai există. „ Orbul ochiului printre bare”. E
ceva mai complicat. Cum se spune cuvântul orb? Doar așteptându-i pe
barbari.„Groaza și fatalitatea au stăpânit în toate timpurile”, scris-a Poe.
„Per inima sa încet s-a-nserat”. Un înger desfigurat e desenat pe zid. O, seară
a cuvintelor. Să ne ferim de fisuri, de la fisuri pornește catastrofa. Ce
luminos ardea părul iubitei, seara, se minuna Celan. Viața însăși este o
problemă. Nu adăuga și altele. Dar nu voi spune niciodată că viața e o glumă
proastă.

„ Însemnările unui nebun” de Lev Tolstoi sunt mai interesante decât oricare
jurnale. „Demonii” lui Dostoievski sunt mai interesanți decât oricare alți
diavoli. Există un „ Idiot” mai sfânt decât al aceluiași ?

Rugina are gust de sânge, scapă din strânsoarea clipei. Plasa și-a bulbucat
ochii. Jocul care șterge faptele. Avem multe griji – Paris, cumpărături, gripă,
ușa de la intrare. Dar nu te bucuri de adierea vântului în vie, de zborul
stârcului înalt, de felul cum ne fierbe-n sânge și vinul roș și vinul alb? Tu
nu știi cum se mișcă laureații, cum străzile se termină-n câmpii, cum fluieră
după femei soldații, cum morții se ridică vii și vin la dans duhnind a
veșnicie. Viața e-o problemă, ea ne scrie.

Mai ușor ni se dezvăluie lucrurile, decât oamenii, Natura nu greșește. Când
piere un om, ceva se tulbură. Când va-nceta amăgirea? Pământul e obosit de
ploi, de secetă, de noi, doar soarele îl mai revigorează cu o glumă. Timpul a
tacă la trecerea fiecărui deceniu. I-am simțit tăișul la 20 de ani, la 30 ,
ș.a.m.d. Acum tăișul s-a tocit, nu mai simt decât răceala lamei. Prezentul mai
surâde, îi răspund. Iubirile, năluci de foc și umbre se duc și le privesc
picioarele trandafirii în tălpi, simt în spinare cum îmi suflă Îngerul Morții,
nu-l iubesc, nici el pe mine, de ce nu mă mai lasă-n pace? Cum spune un copil –
nu vreau.

Prin geana dimineții, pătrunde o nouă zi, eu o primesc, așa cum orice nouă
dragoste nu poate fi respinsă până la proba ei contrarie, ah, ura cea
nedreaptă, oarbă, proastă.

Dar Salvador Dali, ce nu era nici prost și nici nebun, dar se știa că este
geniu? Un strigăt care încolțește de bucurie? De durere? O lacrimă sferică, ea
nu mai crește, cade în neant cu sunet de cristal, astfel poemul care intră
Într-o cameră mortuară, defuncții îl citesc plictisiți, poemul iese la aer, îl
calcă un tramvai, se ridică, se scutură, vine la ușa mea, îmi spune scurt –
”Acum, te rog să mă scrii”.









 







 











 
Un adevărat creator trebuie să fie și nebun. Cineva care mă numește nebun mă scutește de orice reproș. Pe site-ul „Proletarii din Macondo”, un individ pe nume Stancagri mă face în toate felurile. Culmea, este un pic de rudă. Singurul lui defect este că , deși nu are minte, minte. Adică are două defecte într-unul. Să-nmormântezi un râu? În visele mele , marea curge spre munte, iar tot ce este nobil, dispare noaptea. Cuiele plâng. Pe umeri îmi pun propria umbră. Îmi place ” L”ange aux poupons”. Să dăm uitării iubirea și vom deveni cai, măgari, etc. În ce constă forța cea mare? În nebunie. Ați auzit de Kusniewicz? Rău, este un mare scriitor, adică a murit. Nu pot să mă dezlipesc de „Regele celor două Sicilii”. Bernadetta a fost concepută în împrejurări greu de reținut… Avocatul, tatăl ei și-a îndeplinit datoria și a părăsit patul conjugal… Mama avea dureri de dinți din cauza curenților… Vă imaginați, dragi cititori. Dar „Lecția de limbă moartă”, o capodoperă? Ce mi-ai lăsat, plecând? Așa întreabă poetul. Numai regii, răspunde Florin Mugur, el, prințul. Regele palid al gurii sale. „ Toată noaptea mi-au lătrat câinii frumoși de dorul tău”. Lasă hârtiile, spune consoarta, pieptănându-se. Acum se află amândoi, undeva pe Șoseaua Giurgiului. De la cenușiu la albastru este un drum lung. Se poate muri pe drum. Auzi pisicile pe acoperiș urlându-și dragostea? „ Pe prag de cârciumi noaptea doarme”, spune alt poet. Ghiciți-l. „Bătrân oraș cu ulițe cotite”. Nu mai există. „ Orbul ochiului printre bare”. E ceva mai complicat. Cum se spune cuvântul orb? Doar așteptându-i pe barbari.„Groaza și fatalitatea au stăpânit în toate timpurile”, scris-a Poe. „Per inima sa încet s-a-nserat”. Un înger desfigurat e desenat pe zid. O, seară a cuvintelor. Să ne ferim de fisuri, de la fisuri pornește catastrofa. Ce luminos ardea părul iubitei, seara, se minuna Celan. Viața însăși este o problemă. Nu adăuga și altele. Dar nu voi spune niciodată că viața e o glumă proastă. „ Însemnările unui nebun” de Lev Tolstoi sunt mai interesante decât oricare jurnale. „Demonii” lui Dostoievski sunt mai interesanți decât oricare alți diavoli. Există un „ Idiot” mai sfânt decât al aceluiași ? Rugina are gust de sânge, scapă din strânsoarea clipei. Plasa și-a bulbucat ochii. Jocul care șterge faptele. Avem multe griji – Paris, cumpărături, gripă, ușa de la intrare. Dar nu te bucuri de adierea vântului în vie, de zborul stârcului înalt, de felul cum ne fierbe-n sânge și vinul roș și vinul alb? Tu nu știi cum se mișcă laureații, cum străzile se termină-n câmpii, cum fluieră după femei soldații, cum morții se ridică vii și vin la dans duhnind a veșnicie. Viața e-o problemă, ea ne scrie. Mai ușor ni se dezvăluie lucrurile, decât oamenii, Natura nu greșește. Când piere un om, ceva se tulbură. Când va-nceta amăgirea? Pământul e obosit de ploi, de secetă, de noi, doar soarele îl mai revigorează cu o glumă. Timpul a tacă la trecerea fiecărui deceniu. I-am simțit tăișul la 20 de ani, la 30 , ș.a.m.d. Acum tăișul s-a tocit, nu mai simt decât răceala lamei. Prezentul mai surâde, îi răspund. Iubirile, năluci de foc și umbre se duc și le privesc picioarele trandafirii în tălpi, simt în spinare cum îmi suflă Îngerul Morții, nu-l iubesc, nici el pe mine, de ce nu mă mai lasă-n pace? Cum spune un copil – nu vreau. Prin geana dimineții, pătrunde o nouă zi, eu o primesc, așa cum orice nouă dragoste nu poate fi respinsă până la proba ei contrarie, ah, ura cea nedreaptă, oarbă, proastă. Dar Salvador Dali, ce nu era nici prost și nici nebun, dar se știa că este geniu? Un strigăt care încolțește de bucurie? De durere? O lacrimă sferică, ea nu mai crește, cade în neant cu sunet de cristal, astfel poemul care intră Într-o cameră mortuară, defuncții îl citesc plictisiți, poemul iese la aer, îl calcă un tramvai, se ridică, se scutură, vine la ușa mea, îmi spune scurt – ”Acum, te rog să mă scrii”.