„Eu mi-am trădat satul”
Primele imagini, despre Nehoiu, care-mi revin sunt acelea când am trecut prima oară cu picioarele desculţe prin iarbă, când mă duceam la bâlci, când mă jucam cu copiii prin şant, acolo unde venea apa mare. Tata m-a lasat să mă bălăcesc acolo infinit de mult; timpul îşi pierdea valoarea şi se înlănţuia în timpul copilăriei. Era o natură care mă înconjura şi care mă iubea. În primul rând, Nehoiul acela rustic, încă neinfestat de blocurile socialiste, mi-a marcat copilăria. Pe urmă, a început dezastrul, cu construcţiile blocurilor, care, culmea, la acea vârstă eu nu sesizam, ziceam”Ce bine că se modernizează”, dar nu-mi dădeam seama că acel lucru care moderniza, distrugea fundamental. Mă bucuram că erau blocuri înalte, ziceam “ca-n Bucureşti”, dar eu nu eram pregătit. Adică eu mi-am trădat satul. Săracul pionier fiind sau utecist, nu realizam; satul meu nu mă trădase, dar eu îl trădam. Ziceam că, uite, e ca-n Bucureşti. Mă bucuram că se asfaltează o stradă. Acuma regret amarnic, e genul pe care l-aş bombarda. Să distrug toate blocurile hidoase care jignesc munţii şi oamenilor, evident, să le dau case normale.