Praful, sudoarea, arşiţa interioară produsă de cea exterioară, toate
dispăreau ca prin farmec atunci când călătorului îi ieşea în cale o
fântână. O fântână cu cumpănă, ori ceva mai modernă, toate aveau pe
margine o cană din care să bea şi un loc special din care se puteau
adăpa animalele. Imaginaţi-vă acum ce aţi simţi prin deşert, fără apă,
iar „fata morgana” v-ar juca mereu feste că mai aveţi puţin până când
veţi ajunge la fântână sau oază. Cum să nu fie o oază paradisul celor „o
mie şi una de nopţi”?