Mergem pe o străduță în pantă, lată de vreo jumătate de metru. Peste zece minute, aveam să descoperim căsuța lui Gheorghe Ilie, vopsită în alb, cu orbitele ferestrelor învelite cu celofan. Moş Gheorghe Ilie este stăpân peste un sat pustiu, peste coclauri şi hârtoape, peste pajiști înflorite şi livezi încărcate de fructe, peste lupii şi urşii care-i dau târcoale iarna. La 78 de ani, singurul om din satul Aluniş, cătunul Comarnici, Gheorghe Ilie, trăiește cu convingerea că lumea se sfârşeşte cum ieşi din cătunul care parcă se prăbuşeşte peste amiaza de sfârşit de toamnă de dedesubtul munţilor Buzăului… Este în curte, zdrobeşte nişte mere şi bea țuică. Chiar şi ziua, în plin soare, trupul mort al acestui sat e straniu. Albastrul ireal al cerului se prăbuşeşte parcă peste munte, gârbovind crengile copacilor încărcate încă de fructe sălbăticite şi stafidite. Fiecare obiect, fiecare casă prăbușita, fiecare gard sunt revendicate violent de seninul straniu şi de singurătate. Moş Gheorghe Ilie a rămas însă aici unde îi sunt îngropaţi părinţii, fraţii. Rareori întâlneşte o suflare omenească, lucru ce l-a făcut retras şi suspicios. Singurii lui prieteni sunt păsările, animalele din curte, cu care împarte o bucată de pâine şi le povesteşte necazurile. A ajuns să vorbească chiar şi cu norii cărora le dă chipuri umane. Cunoaşte istoria fiecărei gospodării. Îşi aminteşte cum, rând pe rând, se pustiau casele. Ultima a plecat familia lui Ion fiindcă nu avea unde să înveţe fetiţa lui de zece ani. Ei revin vara în sat, dar pentru cel mult două săptămâni, ca să respire aer curat.