S-a stins demult a fericirii rază,/
Lunatic nu se spun în patul meu poveşti,/
Prin amintiri cărunte se vede câte-o oază/
În care vântul sec îmi spune: să iubeşti!

Chemaţi careva o salvare/
să mor cu perfuzia-n vene/
să mor cum încă se moare/
mereu înainte de vreme!

Iar bat clopotele-n noapte/
Şi preoţii dau lumina/
În candele de păcate,/
Ne purtăm zâmbind iar vina!

Tu nu mai trebuie să plângi niciodată,/
Cu lama în mână eu lucru mereu/
Deci poţi să umbli cu faţa fardată,/
Îţi dau eu din lacrimi, atunci când ţi-e greu!

Se lasă noaptea prin oraş/
şi lumini albe/
se îneacă în lumini negre/
gâdâlind felinarele străzii/
umbre albe/
păşesc spre umbre negre...

Guverne de tâmpiţi voi nu sunteţi ai ţării,/
Nu vă loviţi cu pumnul în pieptul vostru gol,/
Nu vă iubeşte nimeni în lungul-lat al zării/
În faţa noastră toţi, nu valoraţi un pol!

Acum, eu nu mai am nimic să-ţi spun,/
Cuvintele s-au preschimbat în pietre/
Şi dorm tăcut pe cimentatul drum,/
Al paşilor pierduţi prin lumile terestre!

Îmi plouă pe viaţa de priveghi prelungit/
cu amintiri închise într-un cufăr de lemn/
prin vene îmi urcă o întrebare firească/
ah, de ce n-am trăit, niciodată şi eu?!

Suntem obosiţi cu pasul gol şi umil,/
Bătrânii ne mor cu un zâmbet senil/
Se duc spre un Rai şi gol e pământul,/
Ne moare iubirea dar sfânt este vântul!