Voi trăi din scris                 Mare surpriză pe Şerban! După două zile de la interviu, primi un telefon de la secretarea marelui bos, managerul Editurii X. Era informat să se prezinte urgent la editură, pe motiv de ,,mare reușită’’. Câteva clipe Şerban rămase mut de uimire. Când şi-a revenit, deja venise ton de ocupat. În acea noapte, dormi iepureşte. De emoţii, mai mult se gândi la întâlnirea cu bosul editurii. Dacă se va face de ruşine în faţa marelui om? La propriu. Înalt de 1,95m şi o greutate de peste 180 de kg, managerul tuna când vorbea cu cineva. Dar în rest, era om de omenie şi un intelectual de clasă. Când a pătruns în superbul birou, mare cât sala de aşteptare a gării, Şerban se opri lângă uşa masivă din stejar. Nu-l vedea pe manager... doar îl auzi. - Cine eşti? Tună o voce. - Sunt Şerban Petrescu. M-aţi chemat. Uitându-se în direcţia de unde venea glasul, tânărul poet descoperi capul strălucitor al şefului. Deasupra unui fotoliu, mare cât locatarul său. - Vino să te văd. Şerban înainta cu inima cât un purice. Contrariat şi intimidat de vocea din fotoliu, el îşi dădu seama că misterioasa făptură adormise. Da. Şi le sforăia de răsuna uriașa încăpere; cu braţul stâng pe un roman de-a lui Mo Yan,  iar cu dreapta ţinând strâns un recipient pe jumătate gol, de culoare galbenă. Curios să afle ce se găseşte în sticlă, poetul nu a văzut un cablu ce se târa ca un şarpe de la birou prin toată încăperea. S-a împiedicat şi a căzut ca o plăcintă sub birou, chiar la picioarele marelui om. - E cineva aici? - Este, domnule manager general! - Unde eşti, bă? Tună vocea. Nu te văd. - Aici, la picioarele dumneavoastră! - Ridică-te bă, ce faci acolo?! Mie nu-mi place servilismul. Nu vezi că trăim într-o societate democratică? - Aveţi dreptate, Maestre! - Spune, bă, vrei s-ajungi scriitor? - Aș cam vrea, Maestre! Știți… sper, într-o zi, să trăiesc din scris. - Măi, da aiuriți mai sunteți voi, ăștia, tinerii! Nu ştii că nu se poate trăi din scris?! Iar din poezie, dacă-ți poți cumpăra o cafea. Scriitorul are lumea lui... o lume în care nimicurile nu au loc. El trăieşte mai mult într-o lume imaginară. Râde... plânge... iubeşte. Dacă are necazuri şi se plânge celor apropiaţi, sigur prietenii îl vor evita. Când scrie un poem apreciat...toată lumea este a lui. Atunci zboară în braţele muzei pe aripile fericirii.    Şi l-a numit pe Şerban director!Asta, după ce a vorbit o oră încheiată despre curente literare, poezie postmodernistă, proză şi personalităţi culturale actuale, lansări de cărți etc. Pătruns până-n măduva oaselor de personalitatea şefului, Şerban porni spre biroul său, pentru ,,a-şi intra în pâine’’. copyright©Lilit, Iaşi, 2014,  Liliana Tirel

Pe sufletul tău, prietene virtual, să se scuture petalele din Floarea Iubirii!... să te imbeţi cu mireasma acestei magice flori şi să te legeni în braţele viselor ce ard în rugul speranţei! Să ai prieteni care plâng împreună cu tine, împartăşindu-ţi realizările! Să plângă cu ,,lacrimi de sânge'' când îţi este foarte rău. Când simţi că toată lumea este împotriva ta, prietenul este singurul care te ia de mână, fără reproşuri, fără De ce-uri! Să ai parte doar de asemenea prieteni. Să nu te părăsescă când îţi este greu!