01. Nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită - Dec 27, 2019 12:47:55 PM

---

Ieri, i-am mărturisit bunei mele prietene, Claudia, cât sunt de dezamăgită de direcția în care merge cariera mea de autor și blogger.
M-am plâns de faptul că, de-a lungul multor ani, am scris despre o sumedenie de oameni, dându-le credit pentru anumite talente ce au și fapte bune ce fac, și aproape niciunul dintre acești oameni mi-a spus „mulțumesc”.

Claudia mi-a reamintit că ceea ce am făcut a fost din proprie inițiativă, adică nimeni nu mi-a cerut asta.

Are perfectă dreptate. Decizia de a recomanda pe unul, pe altul – o companie, o pagină, o afacere, o inițiativă sau alta, a plecat de la mine. Am considerat că merită atenția publicului și m-am dedicat scrierii unui material sau a mai multora. Și, cu mâna pe inimă, spun că nu m-am așteptat la recunoștință, dar în fundul inimii mele un simplu „mulțumesc” m-ar fi făcut să simt că cineva (dintre cei recomandați) apreciază și eforturile mele, așa cum le apreciez eu pe ale lor.

Fă celorlalți așa cum ai vrea ca ceilalți să-ți facă ție. 
De-a lungul anilor, am observat cu mare interes cum majoritatea dintre noi nu dă nici cea mai mică importanță timpului pe care-l investește un blogger sau un autor în a scrie ceva. Orice, dar mai ales când sunt multe detalii, date, informații ce trebuie căutate.

Pentru mulți, cei ce scriu n-au nimic mai bun de făcut, așa că de ce-ar merita un „mulțumesc”?

Bineînțeles că asta-i valabil și pentru alte arte pe care le creează unii dintre noi, dar eu vorbesc din punctul meu de vedere. 
Majoritatea ignoră că asta este meseria noastră. Din asta ar trebui să ne câștigăm existența. Cum tu mergi la serviciu (fabrică, birou, șantier, câmp etc.) și stai 8 sau 16 ore acolo pentru un salariu, așa și noi. Artiștii nu trăiesc cu aer. Cred că sunt puțini cei care muncesc doar pentru glorie. 
De ce ar fi importantă gloria? N-aș ști să răspund cu precizie. Din instinct aș spune, poate complet greșit: superbie. 
Superbia nu plătește facturi și nu pune mâncare pe masă. Cel puțin, nu pentru mine.

Italienii au o expresie care exprimă exact ceea ce spun în privința celor care nu oferă niciun fel de mulțumire pentru un serviciu – direct sau indirect – pe care îl face cineva pentru ei: „Dare per scontato.”

La fel și englezii: „Take for granted.”

În limba noastră s-ar traduce „A lua de la sine.” Nu știu însă câți dintre noi înțeleg exact ce-nseamnă asta. Eu n-am auzit deseori expresia asta din gura românilor.

„Ea a vrut să scrie, nu-i datorez nimic.” Sau, mai rău, „Nici măcar nu a dat informațiile corecte. În mod sigur câștigă ceva, altfel nu ar face asta. Cine-i prost să facă ceva degeaba? Dacă chiar nu câștigă bani, măcar are despre ce scrie.”

Și cum să condamn pe cine gândește așa? 

Cei ce gândesc așa, fac așa. 
Altfel de unde le-ar veni astfel de idei?

Nu pot să-i oblig să-mi mulțumească, dar pot să mă împac cu ideea că recunoștința, gratitudinea, bunăvoința nu sunt sentimente la îndemâna oricui. Dacă ei sunt fericiți așa, eu îmi văd de viața mea.

Te asigur că subiecte de scris am încă prea multe. Timpul îmi lipsește. Și sunt constrânsă să fac o selecție riguroasă. Poate de aceea mă întristez când fac atâtea eforturi pentru semenii mei, iar ei rămân complet indiferenți.

Un blogger câștigă când scrie despre subiecte de actualitate, despre scandaluri, droguri, prostituție, crime etc.
Practic, trebuie să scrii ce mulți citesc fără rezerve, cu titluri care atrag atenția.
Atunci când scrii despre talentul cuiva, puțini sunt cei interesați.
Dar asta nu mă împiedică să-mi arăt stima pentru fapte bune și talente minunate.

Aș vrea să nu mă doară astfel de lipsuri ale semenilor mei și poate într-o zi chiar așa va fi.
Dar ziua aceea va fi o zi tristă pentru întreaga omenire.
Un alt om s-a dat bătut și s-a unit la ceata imensă a celor cărora nu le pasă de nimeni și nimic.

Offf, amărăciune! Iar mă tângui zgomotos.
Iertare să-mi fie. Sunt și eu din carne și oase.
Am nevoie de lucruri bune ca să-mi duc mai departe chemarea.

Ingratitudinea nu e nici cine știe ce, până la urmă. Mai rău este când mă gândesc că au fost oameni – unii extrem de apropiați – pentru care m-am sacrificat infinit, ca să-i ajut, și-acum mă urăsc de moarte și fac tot ce le stă în putință să mă denigreze... Când mi se întâmplă ceva rău, ei se bucură. De aș muri, ar dansa pe mormântul meu. M-ar împinge în groapă cu imensă satisfacție și nu pierd nicio ocazie de acest gen.
Nu există durere mai mare decât asta.

La fel ca și cei de mai sus gândesc și aceștia: „Dacă nu i-ar fi convenit, nu ar fi făcut asta. Nu m-a ajutat pe mine, ci pe ea. Sigur a avut o grămadă de câștigat. Etc.”

Nu sunt bănuieli sau supoziții, mi-au spus-o-n față. Cu ură profundă.
Ce șoc și ce durere...

Și inima mi-a sângerat de mai multe ori. O dată pentru mine și o dată pentru ei. Deoarece cei ce răstălmăcesc adevărul, o fac din prisma lor. Adică ei fac așa și acuză pe alții.

Oare care om ar fi fericit să fie răsplătit așa?
Care ar ignora un asemenea comportament?
Care ar rămâne impasibil în fața josniciei naturii umane?

Și de câte ori nu l-am auzit pe românul cinic spunând cu convingere: „Pe cine nu lași să moară, nu te lasă să trăiești.” Sau „Nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită.”


Și când îți dai seama că ai ajutat pe cine nu trebuia, poate în detrimentul altuia, oare ce simți?
Ai fi putut ajuta un străin care merita, dar ai ales pe cineva apropiat. Din datorie morală.  Și, în mod sigur, nu ai ajutat numai pe unul așa... 
La sfârșit de postare, pe care ar fi mai bine să nu o public, recunosc în fața cerului că prefer până la sfârșitul timpului să nu-mi arate nimeni niciun gram de recunoștință, decât să-mi poarte vrăjmășie pentru că le-am schimbat destinul și le-am dat de unde n-am avut. 

Din două rele, aleg pe cel mai puțin rău. Exact ca în cazul alegerilor prezidențiale din 2019.

Însă, pentru că sunt un comun mortal și nu un înger, Madre Teresa di Calcutta sau o altă sfântă, mi-ar plăcea ca munca, sacrificiile și buna mea credință să aibă justa valoare.
Gloria nu are niciun rol în asta.  
Fotografie de pe Pixabay
Știu că sunt mulți care se simt ca mine. Și asta mă doare, căci nimeni care ajută din mărinimie, nu merită un asemenea tratament.
Nu ajutăm ca să fim țapi ispășitori sau saci de box.

Dar ce mă doare pe mine, lasă complet insensibili pe alții.
Ce e important pentru mine, nu are nici cea mai mică valoare pentru alții. 
Doresc să-mi asigur cititorii care sunt pe aceeași lungime de undă cu mine, că nu port pică nimănui pentru ingratitudinea sau nepăsarea lor.

Nu port pică nici celor care mă detestă, mă disprețuiesc și mă înjunghie direct în inimă sau în spinare cu orice ocazie.

Nu port pică celor care-mi dau sfaturi din aroganță, desconsiderând realizările și capacitățile mele.

Refuz cu încăpățânare să merg la culcare gândindu-mă la astfel de suferințe nemeritate, dimpotrivă.

Adorm legănată de gândul că așa cum exist eu, mai există și alții ca mine. 
Cunosc o mulțime de persoane cumsecade, pentru care spun mereu o rugăciune.

Și pentru aceasta eu nu-mi voi pierde niciodată încrederea în întreaga omenire. Nu suntem toți meschini. Nu suntem toți la fel.

Pe această temă ai acest material pozitiv și iubitor.

Dar mai mult ca orice, doresc să asigur că nu voi înceta să recomand pe cine cred că merită, chiar dacă aceștia vor rămâne rece.
Și la fel te îndemn să faci și tu.

---

02. Cum să nu-ți pierzi încrederea în oameni - Dec 22, 2019 10:06:47 AM

---

Cum, cum să nu-ți pierzi încrederea în natura umană când, parcă, numai rău vezi peste tot?  
Și răul îl facem noi. Oamenii. Și nici nu ne gândim. Ori, mai rău, nu ne interesează.
Cum zice Papa Francisc:
„Când nimeni nu este vinovat, toți suntem vinovați!”Oare chiar am o soluție pentru toată lumea? 
Aș vrea să cred că da, dar mă tem că nu.


Un lucru este demn de subliniat și luat aminte: nu suntem toți la fel. 
Când un om îți face rău, eu zic să-l ierți.
Nu pentru el, în mod sigur lui/ei nu-i pasă, ci pentru tine.
Tu trebuie să mergi înainte, exact așa cum merge și cel ce ți-a făcut rău.
Și când zic să mergi mai departe, te îndemn să te îndepărtezi de acel om. Mai cu seamă când continuă să te facă să suferi.

Numai ia aminte, te rog, de multe ori și noi facem rău fără să vrem și fără să ne dăm seama.
Gândește-te că cine ți-a greșit, poate - zic „poate” - nu avea acea intenție.
Nu este greu să-ți dai seama de asta, dar trebuie să ai inima deschisă și să nu lași prejudecățile și orgoliul rănit să-ți umbrească judecata.
Vezi dacă îi pare rău că te-a făcut să suferi, vezi dacă încearcă să repare...
Iar dacă în urma reflectării adânci îți dai seama că cineva îți face rău în mod voit și constant, îndepărtează-te și uită-te în jurul tău. Fă-ți alți prieteni și fii prieten bun.

Dar când propria familie îți face rău? 
Prietenii sunt familia ce ne alegem singuri. 
Când soțul/soția îți face rău? 
Nu aș ști ce să te îndemn să faci.
Nu am experiență în acest domeniu.
Aș fi tentată să zic că ar trebui să discutați și să spuneți lucrurilor pe față. Dar, știu sigur, dialogul este deosebit de greu de instaurat, căci bărbatul și femeia vorbesc limbi diferite.
De aceea sunt celibatară. Sau, dacă vrei, „Fată bătrână și fericită” - titlul uneia dintre cărțile mele.

Cunosc multe cupluri care nu discută niciodată.
Amândoi nefericiți, amândoi frustrați și nemulțumiți, acuzându-se reciproc de aceleași lucruri, cum ar fi: „Nu înțelegi. Nu mă înțelegi! Te gândești numai la tine. De mine nu-ți pasă. etc.”
Și știi ceva? 
Chiar așa este. Oamenii nu se înțeleg între ei. Și asta nu-i valabil numai între bărbați și femei, dar și între femei și femei, bărbați și bărbați, copii și copii.
Da. Pentru că nu simțim la fel.
Ce-i important pentru unul, nu are nicio importanță pentru altul.

Când eram mică, am citit o frază care mi-a dat mult de gândit de-a lungul anilor.
„Dintre toți elevii mei doar unul m-a înțeles. Dar și acela m-a înțeles greșit.”Nu știu cine a spus-o. Nu găsesc referințe nicăieri. Cred că era un om important, un dascăl - prin logică (nu e că-ți trebuie facultate ca să-ți dai seama de asta).
Ce tristă concluzie a tras omul acesta... și nu fără motive.

Și chiar acum când scriu mă-ntreb „cu ce folos”?
Îmi pierd vremea? 
Scriu pentru pereți? 
Oare înțelege cineva? 
Și tot eu îmi răspund: „Da. Cineva înțelege.”

Chiar dacă ar exista un singur om pe pământul sau în universul acesta care ar înțelege ce vreau să transmit, eu tot aș scrie.  Am certitudinea că sunt mulți cei care înțeleg mesajele mele, pentru că îmi scriu în privat sau îmi lasă comentarii pe blog-uri și rețele sociale. Ba chiar unii vin să-mi zică în persoană.
Ce mare bucurie îmi fac!

Dintre miile de mesaje negative, acuzatorii și arogante, câteva nu-mi dau voie să-mi pierd încrederea în oameni.
În fața autorilor acestora eu mă închin cu umilință.

Uită-te înăuntrul tău.
Dacă ești om bun și-ți dai toată silința să fii drept și să repari ce ai greșit, te rog din toată inima să crezi că mai sunt și alții ca tine. 

Știu că e greu, așa cum știu că se poate.
Nu suntem singuri decât dacă vrem să fim singuri. Cinismul, scepticismul, susceptibilitatea, superficialitatea, aerele de grandomanie etc. sunt caracteristici mai mult sau mai puțin negative ale naturii umane.
Fiecare dintre noi suferă cel puțin o dată-n viață de așa ceva.
Cădem în ispită, căci suntem din carne și oase.
Important este să vrem să ne dăm seama că ceea ce facem este greșit.

Astăzi, era câte pe ce să plătesc cu aceeași monedă unor oameni care mi-au scris părerea lor (negativă, evident) despre mine.
Dar am ales să tac. Căci, deseori, cei care se comportă așa nu-și vor schimba niciodată ideile.
Dacă ei mă disprețuiesc, problema e a lor.
Eu îmi văd de ale mele.

Nu-mi pare rău să admit că n-am întors și celălalt obraz.
Nu sunt Isus și nici o sfântă. Nu.
I-am blocat.
Și nu pentru că nu le respect opiniile, dimpotrivă.
I-am blocat pentru modul în care își expun părerile. Aroganța mă calcă pe nervi.
Așa cum cititorii au dreptul să aleagă ce să citească și pe cine să „urmărească”, așa am și eu dreptul să-mi aleg „fanii”.

Tu ce vezi când te uiți în oglindă?

Nu te crede sfânt doar pentru că mergi la biserică și te rogi.
Nu te crede mai bun deoarece ai dat cuiva o caramea.
Nu te crede mai deștept pentru că știi că „maică-ta” se scrie cu cratimă.
Nu te crede mai frumos pentru că unii întorc capul după tine.
Nu da sfaturi celor care nu ți le cer. Mai ales, nu da sfaturi celor care au făcut și fac infinit mai mult decât tine.
Nu descuraja pe cei care vor să facă ceva ce tu nu ai capacitatea să concepi.
Nu ajuta cu de-a forța sau nu ajuta cum vrei tu, ci cum are omul nevoie.
Nu judeca, nu critica și nu acuza pe cine face lucrurile altfel decât tine. Nu condamna pe cine iubește de comun acord.
Nu spune nimic dacă nu ai ceva frumos de zis.
În cazul în care te gândești că eu dau sfaturi, critic (adică fac ceea ce condamn) permite-mi să-ți amintesc că ești aici de bunăvoie și nesilit de nimeni.

Sunt blogger și autoare, scriu exclusiv pentru cei care vor să citească, dar mi-ar plăcea să cred că scriu pentru cei ca mine. 
Și dacă ești ca mine, nu te îndoiești de buna mea credință (intenție) și nu trebuie să dau o explicație muncii mele.

Când oamenii ajung pe paginile mele, mă gândesc că au căutat o soluție la problemele lor, un răspuns la o întrebare care-i macină, o idee, o sugestie, o povață, o încurajare.
Și pentru asta eu respect pe oricine decide să zăbovească mai mult de 1 minut pe blog-urile mele.
Când aveam 20 de ani, știam câteva lucruri și îmi permiteam să dau sfaturi gratuite celor din jur. Atât mă ducea capul.
N-am încetat o clipă să mă rușinez și să regret asta.
Acum, după zeci de ani de auto-educație, dau sfaturi numai celor care le caută.

Ce am scris mai sus este valabil și pentru cărțile mele. Le citești pentru că vrei tu.

Îți mulțumesc pentru încredere, dacă vreodată ai urmat vreuna dintre povețele mele.
Sper că ți-a fost de folos.
Cine se aseamănă se adună. Așa că eu te îndemn să te „aduni” cu cei ca tine și să nu-ți pierzi încrederea în oameni niciodată.
Dacă tu exiști, există și alții ca tine. 

---

03. Termoșemineu pe lemne sau centrală pe gaz? Sfaturi practice și utile - Dec 21, 2019 10:11:56 AM

---

Sunt multe lucruri cu care nu mă împac pe lumea asta, unul este frigul.
Și curios că anotimpul meu preferat este iarna. Și iarna nu-i ca vara.
Iarna e frig. Foarte frig. Dar și toamna e frig. Și-ncă cum.
Trecerea de la o vară călduroasă la o toamnă friguroasă nu este ușoară. Mintea înțelege, știe de ce, dar corpul refuză să se adapteze.
Și ne simțim deprimați și obosiți... Și suntem morocănoși și arțăgoși...
Dar asta-i cursul naturii și trebuie să luăm măsuri ca să ne apărăm de frig și de impactul pe care-l are asupra sănătății noastre fizice și morale.
Când eram singură mă descurcam, dar am am avut multe zile negre din cauza frigului. De câte ori nu mi-au înghețat degetele pe tastatură... însă le încălzeam imediat, căci țineam câteva sticle cu apă fierbinte lângă mine.
Asta-i trecutul. Eram doar eu.
Prezentul e puțin mai complicat și plini de griji.

Dacă nu știi, anul acesta i-am construit o casă mamei mele. Și cum știam cât de mult suferă din cauza frigului, mai ales la picioare, am făcut un efort supraomenesc să instalez un sistem de încălzire în pardoseală.
A fost o investiție bună și un plan superb, mi-am zis atunci, în aprilie 2019.
„Ce o să se mai bucure mama și ce bine se va simți. Nu o să o mai aud niciodată că îi este frig. Va avea o bătrânețe liniștită și ierni călduroase.” 

Numai că nu știam încă cu ce anume voi încălzi apa în pardoseală. Banii s-au terminat de mult. Abia reușisem să montez un boiler electric ca să avem apă caldă pentru duș.
Și cel mai rău lucru este că nu am reușit să izolez casa. Deloc.
În fine, asta-i o altă poveste.

Dacă ar fi fost casa mea, aș fi pus un șemineu în salon. Și-atât.
Fără talmeș-balmeș.
A fost visul meu de copilă să am un șemineu și să adorm legănată de zgomotul lemnelor care trosnesc în el și de dansul flăcărilor pe pereți.
Dar necesitățile mamei au prioritate.

Toată lumea m-a sfătuit să pun o centrală pe lemne. Că-n satul meu nu este gaz. Încă. Dar avem aprobarea. Mai mult ca sigur, vor începe lucrările în anul 2020.
Dar mai este până atunci.

Am zis nu la centrală. Categoric!
Nu, din mai multe motive. Primul a fost estetică, căci ar fi avut nevoie de o cameră specială, ascunsă undeva, căci nu arată cine știe ce.
Foarte puține lucruri în casa asta au fost făcute pe considerente estetice.
Dar sistemul de încălzire este fundamental și trebuie să trăiești cu el mulți ani, dacă nu dispui de o avere.
Mi s-a părut că o centrală ar fi necesitat de muncă în plus (mergi în altă cameră să alimentezi centrala) și risipă de căldură.
Ce-i trebuie unei camere în care nu se locuiește căldură? 
Și-apoi ar fi trebuit să construiesc o cameră pentru centrală.
Am avut discuții aprige cu firma de construcții, căci patronul a insistat să facă cameră asta - pentru binele meu.
Dar, din cauza banilor, am spus nu.
Alți metri pătrați? Chiar și unul... Cu ce?!! 
Banii... banii-s la putere. Fir-ar ei de bani.

Centrala pe gaz însă... la asta aș fi spus da. Absolut. Căci este super simplu să folosești o centrală pe gaz.
Dar n-avem gaz în sat. Fir-ar!!!
Centrală electrică...? Vai de steaua mea!

Să merg mai departe.

Mai mult decât un șemineu, mi-ar fi plăcut să am o sobă de perete. Adică un perete-sobă între două camere. Din cărămizi, nu din teracotă.

Mi-am muncit creierii două luni întregi, în timp ce se construia casa. Căci sistemul de încălzire era cel mai important lucru - după instalația sanitară - care trebuia ales cu grijă în fiecare detaliu.
Și-am făcut un proiect în care peretele ăsta între două dormitoare să aibă câte o fereastră din sticlă termorezistentă pe fiecare parte, ca să se vadă flăcările - exact ca la un șemineu.
Și-apoi mi-a venit ideea să-i fac intrarea - ușa de alimentare - pe coridor, tot din sticlă, ca să se vadă flăcările din toate camerele. Și-aș fi pus un scaun balansoar pentru mama pe coridor, drept în fața focului.
Ar fi fost o sobă 3D.  Ca un televizor.
Un vis!
Și cum am living-ul deschis, soba aia ar fi încălzit toată casa.
Practic și folositor.
Și din nou, m-am gândit că aș fi putut să montez și un cuptor deasupra ușii de alimentare cu lemne, ca să fac pâine, cornulețe cu untură și sarmale iarna, fără să fac un foc special.
Perfect!

Așa că în timp ce se construia casa, am căutat un sobar experimentat. Tot pe net.
Și-am găsit unul tocmai în Moldova de peste Prut. Are omul blog-uri și video-uri pe YouTube de toată frumusețea.
I-am trimis proiectul pentru un deviz.
5.000 de euro (cu sticlă doar pe coridor și mult mai mică decât ceea ce aveam eu în minte) + alte cheltuieli. Cred că aș fi ajuns să plătesc cam 8.000 de euro pentru ceea ce aș fi vrut eu. Asta dacă sobarul s-ar fi încumetat să facă proiectul meu. O sobă uriașă cu 3 ferestre termoizolante (3 uși de alimentare).
Și crede-mă, aș fi dat banii ăștia, dacă i-aș fi avut. Îi merită pe toți.
Omul face o treabă extraordinară.
O sobă ca aia ar fi dăinuit în etern. Este vorba de o sobă rusească, în clopote.
Am plâns cu sughițuri când i-am spus că nu-mi permit așa ceva.
Dar asta-i viața.

Let's move on!

M-am informat mai departe și cât m-am bucurat să aflu că există termoșeminee - adică sobe pe lemne (cărbuni, peleți etc.) care încălzesc și apă = exact ca o centrală. Numai că arată foarte frumos și se pot pune oriunde.
Varietatea acestor șeminee este foarte vastă.
Dar când am găsit modele care au sticlă pe ușă, am zis că pot să împac și capra și varza. Adică pot să încălzesc instalația pentru mama și-n același timp să văd cum arde focul în sobă.

Un termoșemineu a fost singura alternativă acceptabilă pentru casa mamei (și pentru mine).
Așa că am tras țevile în salon și-am pregătit terenul.
Căci nu aveam banii necesari pentru termoșemineul ăsta. Era primăvară și venea vara.
Încălzirea putea aștepta... să-mi cadă bani din cer.

Dacă n-ai făcut niciodată o instalație de acest gen, află că încălzirea în pardoseală în sine costă foarte puțin în comparație cu țevăraia, robinetele, olandezii etc., etc., etc., etc.
Eram chiar bucuroasă când am instalat-o. Am râs de cei care se feresc de așa ceva pentru că costă bani grei. Ce tălălăi!

Întreabă-mă acum dacă aș mai râde... „omul cât trăiește-nvață”.

În august am început să mă gândesc din nou la încălzire. Toamna bătea la ușă.
Căutând pe net sobe dintr-astea centrale, am găsit una cu cuptor la același preț ca celelalte fără. E mult mai mare și nu prea se potrivește în salon, dar e practică și utilă.
M-am gândit eu - o persoană total ignorantă în acest domeniu.

Of, de-aș putea da timpul înapoi!

Am cumpărat-o. Că practicitatea este mai importantă decât estetica când ai portofelul subțire.
A ajuns acasă. Bubuită-n multe locuri. Vina transportului. Grea. Era grea și șoferului nu i-a păsat deloc că o face praf când o izbește.
Mă și mir că a mai ajuns ceva din ea.
Dacă se întâmplă așa ceva în străinătate, îți dau alt produs în schimb. Dar aici n-ai cu cine vorbi. N-ai cu cine lucra, că-s toți plătiți o mizerie și de ce să-și facă treaba bine? „Dă-i dracului de clienți.”
Că ei nu se gândesc că toți suntem clienții cuiva și dacă toți s-ar comporta la fel, am avea numai ferestre sparte, frigidere care încălzesc, televizoare fără imagini etc.

Nu vreau să-i fac publicitate nici firmei de la care am cumpărat-o, că angajații nu s-au purtat frumos și nu au respectat deloc clientul. Nu că le-am spus că a ajuns bătută cu bâta. Nu le-am spus, că am desfăcut ambalajul numai după ce am adus-o casă, cu ajutorul a trei băieți, care erau în vizită la un vecin. Plus fratele meu și alt vecin săritor. A fost super nașpa. Nu voiam să mai trec prin așa ceva.
Le-am zis altele și nu i-a interesat. Așa că nu le fac publicitate în ruptul capului. Mai ales că acum regret din toată inima că am făcut o așa alegere.
Dar nu-i termoșemineul de vină.
Nu.
De vină sunt eu că habar nu am avut idee ce implică să ai un termoșemineu (ori sobă-centrală) în casă.

În septembrie, mama tremura ca varga-n pat, deși afară nu pot să zic că era frig. Nu era încă timpul de pornit căldura, dar când ai în grijă un bătrân, trebuie să faci în așa fel încât să nu sufere. Și mamei îi era frig în casă, chiar dacă afară puteai să umbli în mânecă scurtă. I-am pus sticle de apă fierbinte-n pat, dar nu se simțea bine.
Am sunat instalatorul care era super ocupat.
Am așteptat până-n octombrie.

Când am văzut cât a durat montarea și cât m-au costat piesele și manopera, am avut un șoc și numai atunci mi-am dat seama ce mare prostie am făcut.
Dar și mai mare șoc am avut când mi s-a spus să cumpăr un generator de electricitate, căci în cazul în care se ia lumina, se întâmplă o catastrofă dacă am foc în sobă.
Și știi de ce ce? 
Pentru că o fi un termoșemineu pe lemne, dar are două pompe electrice care împing apa în instalație. Și astea nu se pot opri atâta timp cât ard lemnele în sobă.

Sunt sigură că toți știu (știau) asta și nimeni nu se îngrijorează.
Căci ce problemă e? 
Stingi focul (cu nisip, nu cu apă! ai grijă).
Da.
Ce problemă e dacă nu ești acasă și mama ta nu se poate ocupa? 
Sar țevile (de la termoșemineu) și curge apa fierbinte șiroaie. Iar dacă ai norocul să fii în traiectoria apei...
Dar nu vreau să mă gândesc la asta, căci mă apucă groaza.
Practic eu nu pot să plec de-acasă nici 5 minute.
Chiar dacă aș avea un generator care pornește automat. Că nu te poți baza 100% pe nimeni și nimic.
În plus, de unde naiba iau eu suma aia de bani pentru generatorul performant când eu eu n-am bani nici de unul mic? 

Am făcut cea mai proastă alegere posibilă în materie de sobe și centrale.
Dacă mi-ar fi spus cineva care sunt riscurile și ce implică o sobă-termoșemineu pe lemne, nu aș fi făcut niciodată această alegere.
Nu mai dorm noaptea din cauza grijilor. Și-apoi pompa aia e în casă, se aude cum zumzăie și mă scoate din pepeni.
Voiam o sobă pe lemne pe care să o pot folosi în orice condiții. Să n-am grijă că dacă se ia lumina, ne ling iepurii de frig în casă.
Că eu mă descurc, dar mama? 
Are 84 de ani.Și-acum zice că îi este frig. Și nu este, că eu sunt în tricou și desculț. Și sunt friguroasă rău.

Ce fac eu dacă se ia lumina două zile la rând, când afară viscolește? 
Că la noi - în România - se întâmplă destul de des. Ca pe vremea comuniștilor.
În cei 15 ani pe care i-am petrecut în străinătate, o singură dată s-a întrerupt curentul electric brusc.
A fost un blackout local.  Și au scăpat de el în câteva ore.
La noi se întrerupe curentul de la 9 la 4. Anunțat (de cele mai multe ori). Zile la rând.
Dar de ce? 
Ce naiba faci cu înghețata din congelator? 
Că omul de rând nu are generator. Că poate nici n-a auzit de el.
Compania electrică ar trebui să aibă generatoare!

Eu credeam că generatorul de energie este un lux rezervat bogaților și ceva necesar celor care au magazine. Eram ignorantă, ce să-i faci!

Dacă ai posibilitatea și luxul de a alege, pune o centrală pe gaz să-ți încălzească casa. Iar dacă ai spațiu și ceva bănuți, cumpără-ți și o sobă pe lemne. Mică. Sau fă-ți una de perete.
Este cea mai sigură, practică și utilă.
Mai ales dacă ai copii, bătrâni sau bolnavi de îngrijit.
Asta în cazul în care se întâmplă ceva cu instalația de încălzire sau se oprește gazul ori curentul electric.
Că și centralele pe gaz sunt ajutate de o pompă electrică care să trimită apa caldă în circuite (din câte știu eu) - calorifere, boiler etc.
Dar poate mă-nșel și poate sunt și pompe pe benzină.
Să vezi ce miros atunci.

Visam la un timp liniștit... după atâta stres cu casa și sănătatea mamei, am atâta nevoie...
Mi-e grozav de greu să mă reacomodez cu viața în România, la țară.
Dar odată era atât de simplu... Băteam godinul în soba din bucătărie și aprindeam focul în soba din teracotă și nu am răbdat de frig niciodată.
Orice lemn era bun...

Exact ca-n poezia lui George Coșbuc: Mama.
„... Tu torci. Pe vatra veche ard,
Pocnind din vreme-n vreme,
Trei vreascuri rupte dintr-un gard.
Iar flacăra lor geme... ”

Visez la acele vremuri, mai ales când simt miros de fum în casa nouă.
Că știi ce? 
Dacă ai sobă sau termoșemineu pe lemne, există și riscul să iasă fum. Câteodată nu știi de ce se întâmplă asta, altă dată știi sigur că-i de la coșul de fum. Că nu-i făcut cum trebuie sau nu-i compatibil cu puterea sobei. Dar până descoperi care-i motivul pentru care afumi pereții de un alb imaculat...îți pierzi răbdarea și toată bucuria. Focul care dansează pe pereți nu te mai încântă.
Și-atunci să vezi alte probleme. Alte griji și... alți bani.
Iar banii nu cad din cer.
Nimănui.

Dacă satul meu ar fi avut instalație de gaz, aș fi optat pentru o centrală pe gaz și-aș fi instalat o sobă mică (cu fereastră) în camera mamei. 
Din construcție.
Și-acum aș fi liniștită și fericită privind cum arde focul... Păcat că sticla se afumă aproape imediat ce iau foc lemnele și nu vezi decât negru. La termoșemineul meu.
Negru în fața ochilor când știi câte eforturi ai făcut să fie bine. Și nu e. Nici pe departe.

Acum eu nu știu cum și ce simt alții care au încălzire în pardoseală și termoșemineu pe lemne.
N-am auzit unul să se plângă și să enumere problemele de mai sus. Dimpotrivă.
Când m-am informat eu, erau toți mulțumiți.
Dar poate-s toți instalatori sau se pricep la dintr-astea.
Eu nu mă pricep și mă-ntreb ce se întâmplă dacă se oprește instalația dintr-un motiv sau altul, în miezul iernii? 
Că în România, instalatorii nu-ți dau garanție.
În plus, cine vine în miezul nopții sau în weekend să vadă de ce pâcăie pompa și țevile-s reci? 
Aștepți săptămâni.
Sau luni.

Poate-s eu ghinionistă și-mi fac probleme unde nu sunt. Ca în povestea cu drobul cu sare
Dar, ținând cont de cât de mult m-au costat toate și care sunt riscurile, nu recomand nimănui o centrală (sobă-termoșemineu) pe lemne. Mai degrabă o sobă normală.

Și sincer, eram sigură că o să spun contrariul.
Că materialul ăsta a fost început de mult și avea un alt ton.
Foarte pozitiv.

Și știi de ce? 
Pentru că am crezut că o sobă-centrală pe lemne, se poate folosi și fără să încălzești apa.
Credeam că are un buton ceva care închide centrala și lasă soba.
Dacă înțelegi ce vreau să spun. Eu știu ce vreau să spun, dar mă tem că nu mă explic cum trebuie.

Acum trebuie să găsesc o soluție sigură de încălzire în caz de avarie.
Și asta implică pereți stricați... și m-am săturat de atâta construcții și de aruncat banii pe fereastră.

În caz de ești instalator de meserie sau chiar vrei o sobă-centrală pe lemne ai aici linkuri (apasă) la termoșeminee. Sunt super frumoase și deosebit de practice, dar numai dacă te pricepi la instalații de acest gen.

Aici ai linkuri la sobe simple, frumoase, rezistente, utile pe care le recomand cu drag, căci au mulți oameni pe care îi cunosc. Alege dintre acelea care au review-uri bune.

E caldă pardoseala. O mare plăcere să calci pe ea. Mai ales în baie. Chiar astăzi mama a zis că-i caldă gresia în baie și-i super fain să faci duș în așa condiții.
Și termoșemineul își face treaba foarte bine. Nu zic nu, că aș minți.
Dar este prea mult stres, prea multă muncă, și prea multă mizerie.
Orice sobă alimentată manual (cărbuni, peleți etc.) crează mizerie. Praf. O groază de praf. Și eu detest praful! Ca toată lumea.
Și de-ar fi numai praful...

Iarna, să faci plinul de lemne, nu e chiar minunat.
Of! De-aș putea da timpul înapoi...
Aș fi încălzit cu o sobă simplă anul ăsta și-aș fi pus centrală pe gaz la anul - când și satul meu va fi conectat la o rețea de gaz.

---

04. Tu faci cumpărături (alimente) online? Transport gratuit acum - Sep 11, 2019 6:50:22 AM

---

Nu știu tu, dar eu fac cumpărături online. Cât de des pot.
Și asta pentru că locuiesc la sat și nu am mașină.
Satul meu, Gherăești, este destul de mare. Ba chiar avem și autobuze care să ne ducă în oraș și... electricitate.
Avem o groază de magazine mai mari și mai mici și un supermarket. Nu pot să mă plâng, nu suntem rupți de lume.
Dar nu găsesc tot timpul ce vreau și ce am nevoie.

De exemplu, o tot trimit pe sora mea să-mi caute jeleuri gumoase în formă de urși.
Am o poftă nebună de așa ceva. Nu știu ce mi-a venit, căci nu știam că-mi plac. Dar uite cum se schimbă omul.
Dar ioc.
Nu a găsit nicăieri, dar nicăieri-nicăieri.
Când merg în oraș, uit tot timpul de ele. Am altele pe cap.
Și-n oraș nu pot merge des. Cine mă urmărește, știe că mă îngrijesc de mama. Rar ies din casă. Numai în cazuri extreme.

Și, din cauza a tot ce am scris mai sus, trebuie să fac cumpărături online.



Cumpăr, în special, produse pentru casă, dar și încălțăminte, cosmetice, cărți (evident), flori, produse electronice  etc.
Cumpăr tot ce am nevoie și se poate cumpăra. Dacă am bani.
Numai alimente nu reușeam să cumpăr. Nu știam de unde.
Cum am zis, locuiesc la sat. Nu e că supermarket-urile trimit alimente, mai ales perisabile (care se strică repede), la sat.
Dacă-i înghețată se topește, de exemplu.
Ori brânza se-mpute.
În fine, ai înțeles ce înseamnă „perisabil”.

Într-o zi, primesc un email de la supermarket mare (care are o filială și în Roman - orașul cel mai aproape de satul meu), care-mi zice că oferă transportul gratis dacă fac cumpărături în valoare de 99 de Ron.
Am sărit ca arsă.
Cum am zis, nu știam că supermarket-urile trimit alimente-n satul meu.
Căutam de mult o asemenea ocazie.

Vreau să evit întotdeauna să plătesc transportul. Mai ales când cheltui o groază de bani pe cumpărături.
În Anglia și Italia îmi aduceau orice la ușă, fără să plătesc transportul.
Asta pentru că făceam întotdeauna cumpărături de o anumită sumă. Suma cerută de ei pentru a beneficia de livrarea gratuită.

Am intrat repede pe site-ul acestui supermarket și am umplut coșul cu tot ce aveam nevoie.
Apăs pe „cumpără” și numai că-mi spune: nu livrăm în localitatea ta.
Mamă, ce nervi.
Cât timp am irosit!
Ești nebun?!

N-am timp de pierdut, frate, trebuia să-mi spui din prima!
Magazin neserios.

Eram înregistrată, să știi. Nu eram client nou. Aveau adresa mea. Știau unde locuiesc.
În fine, astăzi am făcut cumpărături pe eMag.
Știi de eMag, nu? 
Poți cumpăra orice de la ei.
Dar costă prea mult transportul, în general. Părerea mea.

Și numai că-mi spun că dacă fac cumpărături de 250 de Ron, în raionul „Supermarket”, (apasă aici ca să mergi direct acolo, să vezi despre ce vorbesc), îmi dau transportul gratis.

Plata ramburs sau cu cardul.
Plus că au și câteva tombole cu premii mari. Dacă cumperi bere. Vezi tu.

Atât am așteptat.
Am cumpărat tot ce aveam de mult timp. Inclusiv jeleurile gumoase de care-ți vorbeam la început.

Fotografie de pe PixabayNu-s jeleuri-jeleuri, după cum vezi. Nu, alea nu-mi plac. Sunt bucăți din plastic colorat, cu gusturi de fructe. Artificiale.
Nimic natural în ele. Gummy bears!!!
Dar... corpul meu le cere. Ce să fac.

Ce, ți se pare mult 250 de Ron? 
Mie da.
Dar, am făcut cumpărături pentru mult timp.
Paste, cereale, sare, etc.



Știi ce am observat? 

Că atunci când cumpărăm câte puține lucruri odată, nu ni se pare că cheltuim chiar așa de mult ca atunci când cumpărăm mai multe.
E un paradox, pentru că, de regulă, cheltuim mult mai mult cumpărând pe rând.
Știu de la mine.
Acum am cumpărat 53 de produse.
Să vedem cum mi le aduc acasă.
Câte sute de cutii... Ce risipă!
Dar, o să aprind focul cu ele.
Am nevoie.

---

05. O mașină de spălat vase îți poate salva căsnicia - Aug 26, 2019 2:01:58 PM

---

Stimate cititor fidel sau infidel,

Tu iubești să speli vase? 
Eu nu!
Categoric NU!!!
Și știi de ce? 
Pentru că m-am născut țărancă pe vremea în care casele nu erau dotate cu apă curentă și respectiv chiuvetă. Vasele se spălau în ligheane mari, care ocupau o grămadă de spațiu. Și spațiu noi nu prea aveam.
Trebuia să încălzești apă la sobă, să pregătești 2-3 ligheane (depindea cât de unsuroase erau).
Era deosebit de nepractic și spălăcitul îți lua o groază de timp. Ore.
În plus, nu existau mănuși pe atunci și deja aveam răni peste tot de la munca la câmp (CAP) sau de la spălatul rufelor.
Tot timpul aveam o rană deschisă undeva.
Și detergentul ardea grozav... că era mai mult sodă.
Mi-e rău numai cât îmi amintesc.
Știu că mai sunt mulți oameni care fac asta și nu se plâng așa.
Ce mare scofală e să spel niște vase?
Uite că pentru mine era și este.
Nu știu cum e să ai timp de joacă că eu nici nu știu când treceau zilele și anii.
Într-o zi m-am trezit că am împlinit 18 ani și habar n-aveam cum e să fii copil.
Dar știi asta bine dacă ai citit „14 nuanțe de roșu”.

În plus, în afară de ce-am scris mai sus, îți mărturisesc că am fost „spălătoreasă de vase” profesionistă cam un an jumate.
Da.
Primul meu serviciu în Italia a fost acesta.
De fapt nu a fost primul... primul în care primeam un salariu. Nu mare, nu. Eram plătită. 
Și era un restaurant.
Un restaurant foarte renumit în Veneto, unde se făceau nunți, botezuri și alte sărbători mari și mici.
Lucram de la 8:30 dimineața până la 12 noaptea, cu pauză de circa 2 ore după-amiaza.
Asta când nu erau nunți și altele.
Când erau nunți, erau zile în care lucram de la 9 până la 4 dimineața. Fără pauză.
Și asta cam de 2 ori pe săptămână. Dacă nu de mai multe ori.
Spălam vase și farfurii cu viteza luminii, stând în picioare, doar nu pe scaun.
Farfuriile trebuiau clătite și apoi băgate în mașina de spălat.
În 5 minute trebuia să ai gata 100 de farfurii.
Că o nuntă avea de la un minim de 50 la 200 de invitați.
Fiecare invitat murdărea în jur de 8 farfurii.
Și sâmbăta, de obicei, erau cam 3 nunți.
Fă un calcul rapid, cam câte farfurii spălam la 600 de invitați? 

Nu, nu eram singură. Când erau mai mult de 300 de invitați, venea o femeie să mă ajute câteva ore. Asta dacă se îndura șeful s-o plătească.
Una trebuia să spele farfuriile, cealaltă vasele.
Două chiuvete separate, cea de vase era cât o cadă.
Paharele se spălau în bar. N-aveam noi treabă cu ele. Pff.
Când naiba am fi putut? 
Paharele trebuiau uscate, unul câte unul. Exact ca tacâmurile, pe care le spălam noi.
Se schimbau la fiecare farfurie. Cuțit și furculiță - uneori și lingură sau două cuțite în loc de unul, când se servea pește.
Lumea nu știa ce căuta cuțitul ăla bizar (în formă de romb) pe masă și nu-l foloseau.
Apoi se trezea unul să-și amintească că-i pentru pește. Ceilalți îi urmau exemplul și-l dădeau deoparte pe ăla obișnuit, după ce l-au murdărit.
Și pe bună dreptate.
Câte nu am învățat eu lucrând în restaurante... ulala.

Și nu mă împăcam deloc cu prințesa aia care venea mai mult să facă ochi dulci bucătarilor, de care eu eram sătulă... Sătulă să-i văd în fiecare zi câte 16 ore, cel puțin.
Noroc că mă aveam de bine cu ei... altfel aș fi murit.
Oboseala și neînțelegerea între colegii de muncă ucide.
Știu prea bine, că era s-o mierlesc din cauza asta, dar în altă circumstanță. Tot în Italia eram.

Să mă întorc la titlu.

Nu știu tu, dar eu cred că o mașină de spălat vase este o comoară la casa omului, mai ales dacă nu ai mult timp la dispoziție.
Dacă nu ai ce face și te plictisești, spălatul vaselor poate fi o plăcere.
În special dacă nu gătești cine știe cât și nu murdărești mai mult de 15 recipiente pe zi.
Eu locuiesc cu mama și amândouă murdărim cam 40 de recipiente pe zi (cești, farfuriuțe, farfurii etc. - tacâmuri exclusive).
Dacă avem oaspeți... vasele murdare sunt fără număr.

Mă apucă disperarea când mă uit la mormanul de vase care se adună la fiecare prânz.
N-o să-ți vină să crezi, dar mama are un apetit grozav pentru o femeie de 84 de ani.
Mulțumim lui Dumnezeu.
Închipuie-ți ce-ar fi dacă nu ar mânca!
Și ea nu mănâncă de două ori aceeași mâncare (cum ar fi borșul, de ex).

În fine, povestea-i lungă și am de gând s-o scriu în „Când părinții devin copii”.

Între munca pământului, curățenie, gătit etc. nu-mi rămâne absolut deloc timp liber.
Și sunt scriitoare.
Și am și 30 de bloguri.
Trebuie să-mi câștig existența. Am de plătit facturi.
N-am 1 oră (dacă nu mai mult) la dispoziție pe zi pentru „spălăcit” farfurii, oale, cești, pahare, tacâmuri etc. așa că mi-am cumpărat mașină de spălat vase.
Da, după ce am construit casa mamei, mi-am vândut obiectele din aur ce aveam (1 brățară și 2 perechi de cercei) și mi-am cumpărat mașină de spălat vase.
Whirlpool.
Era la reducere. 900 de Ron mai puțin decât prețul inițial.

„Wow! Ce prostie!” zici tu, care nu ai o astfel de mașină.
Poate.
„Cum ai putut să dai banii pe o mașină de spălat când ai mâini? Să vezi ce facturi la apă și curent îți ajung de-acum! Mașina de spălat vase consumă o grămadă de apă și electricitate.”
Etc. Etc.
O grămadă de păreri contra mașinilor de spălat vase.
Dar cea mai cea este: „Mașina de spălat vase nu este indispensabilă!”
Și-ți dau dreptate.
Nu este indispensabilă deloc.
Așa cum nu este nici mașina de spălat rufe, frigiderul, automobilul, laptopul etc., etc., etc.

Mașina de spălat vase este esențială pentru cei care nu au timp să spele vasele.
Pentru mine, de exemplu. Care nu numai că nu am timp, dar am și o sensibilitate la detergent și mănuși - asta de când spălam vase 15 ore pe zi și țineam trăgeam câte trei perechi de mănuși pe mâini, deoarece se rupeau extrem de repede...
Să stai cu mâinile în apă atâtea ore, câte 5 zile pe săptămână, ani la rândul nu e chiar jucărie. Cândva consecințele apar.

Acum eu nu știu dacă îți place să speli vase sau ai mult timp liber, dar dacă spălatul vaselor este un chin pentru tine, îți recomand din inimă să-ți iei mașină.
Asta dacă ai spațiu
Și monetar, clar.
Dacă nu ai bani, cum o iei? 
Adică cu ce? 
Pietrele nu sunt acceptate ca metodă de plată.
Nu încă, cel puțin. Poate pe viitor.

Marca nu contează prea tare.
Eu am luat una la reducere. Și n-avea nicio recenzie. Nici bună nici rea.
M-am obișnuit greu cu ea, căci avusesem alta în trecut.
Model vechi, o marcă necunoscută în România.
Aia odată era mașină de spălat vase.
N-am folosit niciodată o mașină mai bună decât aia.
Dar... nu se găsesc pe la noi. Cred că nici nu se mai fabrică.
Spăla orice la perfecție!

Mașinile noi au nevoie de multe setări. Dacă nu spală bine, ceva nu este setat cum trebuie.
Poate cantitatea de sare.
Sau, în cazul meu, era detergentul.
Finish. O marcă bună, foarte bună chiar. Dar era vechi! Îl adusesem din Italia și nu apucasem să-l consum tot, căci am emigrat din nou.
Îți vine să crezi că detergentul își pierde capacitățile după câțiva ani?
Habar nu am avut!
Acum mi-am luat tot Finish, dar o altă formulă.
Excepțional. S-a văzut diferența. Imediat.

Nu am notat nici-o creștere în factura de electricitate.
La apă nici atât.
Sincer.
Dar nu o pun în funcțiune în fiecare zi, dar de circa două ori pe săptămână.
Tot ce pun în ea este clătit - adică fără rezidui de mâncare.
Și o țin întredeschisă.
Dedesubt țin o cutie măricică cu oțet, ca să nu miroase.
Când o pun în funcțiune, torn oțetul în ea.
Oțetul dizolvă calcarul de pe orice și elimină mirosurile neplăcute.

Mașina de spălat vase nu este indispensabilă, dar îți poate salva căsnicia. Pe bune.
Ea gândește-te puțin.

Bine, fraza-i exagerată - depinde de probleme.
Poate nu chiar îți salvează căsnicia, mai ales când e alta/altul la mijloc (Doamne ferește!), dar eviți certuri inutile.
Eu știu o grămadă de cupluri care se ciondănesc tare urât, în fiecare zi, din cauza „spălăcitului”.

În plus, ai mai mult timp timp pentru copii sau, de ce nu, pentru tine... ori pentru el/ea.
Pentru amândoi ori toți de fapt.

Anul trecut, pe când eram în Anglia, o prietenă a zis că mașinile de spălat rufe și/sau vase sunt total inutile.
„Eu aș putea trăi foarte bine fără. Îmi place să spăl rufe (și vase) la mână.”
Beh, și tu, și vecinul, și eu am putea trăi fără.
Și noi știm să spălăm rufe la mână.
Dar aș fi vrut s-o văd pe vremea lui Ceaușescu, când nu aveam detergenți sau săpun - la țară, unde îți trebuiau cazane, sobă și lemne să încălzești apa și apoi recipiente să speli rufele.
Spălam câte 8 ore pe zi. Toată sâmbăta.
Aplecată peste cada de tablă și 4-5 ligheane separate: colorate și albe.
Fără mănuși.
Făceam răni peste tot (încheieturi, degete), mă durea omoplatul și simțeam cum se rupe spatele.
E ușor să vorbești când ai chiuvete și apă caldă curentă.

Așa sunt unii oameni. Se laudă cu ce nu au și nu știu.

Eu zic că se poate trăi bine-merci fără mașină de spălat vase - mai ales dacă ai apă caldă curentă și condiții - dar merită să ai una.
Una clasa energetică A+++. Sau măcar A.
Nu lua una care-i sub A.
Chiar nu recomand. Nici dacă ți-o dă cineva de pomană.
Să vezi ce diferență între vasele spălate la mână și cele la mașină.
Nu există comparație.
Părerea mea...
Și sunt expertă... „modestamente”.
Aș fi vrut să nu fiu. Urâtă perioadă.
Dar am avut mult de învățat.

---

06. Mi-am rupt un deget - Aug 8, 2019 3:35:03 PM

---

Nu interesează pe nimeni, dar eu tot scriu.
Și de ce i-ar interesa pe alții ce-mi rup eu? 
Oamenii au probleme serioase!

În fine, scriu și eu aiurea. Delirez. De durere. Sincer.

Fotografie de pe PixabayAseară, a venit un om minunat și m-a ajutat să tai ultimele lemne cu drujba.
Eram bucuroasă să termin odată, dar nu prea aveam chef să mă ocup de ele.
Sunt îngrijorată pentru mama, mintea îi joacă feste și nu e bine. Nu e bine deloc.

După ce a plecat omul minunat - să-i dea Dumnezeu sănătate - m-am apucat să sparg cu barosul niște uși.
Nu era cine știe ce efort, cădeau tăbliile ușor. Mai ales că fuseseră tăiate cu drujba, unde s-a putut. Erau prea multe cuie să le faci bucăți. N-aș fi vrut să-și strice omul instrumentul de muncă și l-am oprit.



Așa că, trag cu toată puterea mea într-o bucată (vezi poza de mai sus, stânga) și-n acel moment mi-am dat seama că nu erau aranjate cum trebuie.
Dar a fost prea târziu. Mi-a intrat mâna între două lemne și-am văzut vârfurile degetelor ridicându-se, strâmbându-se mai bine zis. Exact ca fața mea, cred.
Imediat am început să zic cu glas tare: „Nu-s rupte, nu-s rupte, nu-s rupte. Nu!”
Dar durerea era colosală.

M-am uitat la ele cu speranță, unul, inelarul de la mâna dreaptă era clar rupt. Falangele în două, sub unghie. Dar nu era strivit și nu-mi ieșise osul/ruptura înafară.
O fractură internă, curată.
Am fugit repede și mi-am băgat mâna sub un jet de apă rece, ca să-mi calmez durerea.
Apoi am mers la congelator și-am scos o pungă cu gheață.
Dintr-odată, totul s-a întunecat în jurul meu.
M-am întins pe covor înainte să cad și-am început să gem de parcă fusesem tăiată bucăți cu un circular.
Nu-mi venea să cred că un os atât de mic poate să procure atâta durere. M-am rușinat de slăbiciunea mea.

Mama era în camera ei, nu m-a văzut.
Am stat lată pe jos, cu mâna-n punga de gheață, până când am început din nou să văd clar.
M-am ridicat, m-am dus afară, am luat niște frunze de tătăneasă și de brusture, am pus niște spirt peste ele, am căutat niște atele și niște fașe.
În acel spirt conservasem tătăneasă. E o tinctură de fapt.

N-am găsit atele, ar fi fost bune lemnele alea de la înghețata pe băț, dar ioc.
Cum naiba să păstrezi așa ceva? 
În trecut o făcusem (câteva), când m-am mutat, le-am aruncat. Le-am considerat prostii.

Am dat peste un semn de carte din lemn. L-am rupt fără să stau pe gânduri.
Strângând din dinți, mi-am îndreptat falangele, am înfășurat o frunză de tătăneasă în jurul inelarului, am pus atelele improvizate pe o parte și pe alta și am înfășurat degetul cât de bine am putut.
Îmi venera să urlu de durere, dar n-am vrut s-o sperii pe mama.
Mi-au curs lacrimile fără să vreau și m-am ținut cu mâna de piept.
Durerea era atroce.
Am luat două antinevralgice cu o gură de rachiu de prune, ca să-și facă efectul mai repede.
Glumesc, n-am rachiu de prune.
În plus, pastilele nu se iau cu alcool.
Nu cumva să faci asta!

După, m-am uitat la un film ca să-mi ai gândul de la prostia ce-am făcut, apoi m-am culcat.
Nu o să crezi, dar am dormit.
Până la urmă, e o fractură de falange, un uscior, nu e că mi-am rupt gâtul, Doamne ferește!
Dar doare. Doare cumplit ticălosul!
Și e mâna dreaptă. Sunt dreptace. Orice mișcare pe care o fac, îmi provoacă fiori de durere.
Cu mâna dreaptă scriu. Tastez. Tastez cu ambele mâini de fapt. Dar ca fapt divers așa. Folosesc toate degetele de regulă. Acum nu pot.

Deși am luat antinevralgice, durerea este continuă, cu atacuri îngrozitoare când fac o mișcare, dar nu-i insuportabilă.

Și mă trezesc gândind cât sunt de norocoasă!
Aș fi putut să mi le strivesc, să-mi rup toate degetele, sau mâna! Ori ambele mâini.

M-am plâns prea mult din cauza acestor lemne.
Legea atracției s-a pus în mișcare.
Am atras negativitate.
E vina mea că mi-am rupt degetul. Dacă aș fi fost mai atentă și mai puțin supărată pe lemnele astea, nu s-ar fi întâmplat.
Numai de belele sunt bună.

Acum mă bucur de durerea asta. În fond, este doar un falange.
O să treacă.

Mulțumesc cerului că mi-a dat o palmă.
Sunt oameni care luptă pentru viața lor și nu se simt așa de nenorociți cum m-am simțit eu din cauza unor lemne putrezite.


Dar, hai să nu exagerez. Nu au fost numai lemnele care „mi-au mâncat viața”, ci multe, multe altele.
S-au adunat și bum!
Falangele fracturat.
Bine că nu s-a întâmplat mai rău.
Îmi asum responsabilitatea acțiunilor și a gândurilor destructive.
Durerea asta le acoperă pe celelalte. Strâng din dinți și gândesc pozitiv.
Am terminat cu lemnele. Aștept soba. Am ce arde la iarnă.

Și-n altă ordine de idei, săptămâna trecută, m-am trezit cu o vecină, pe care n-am văzut-o niciodată, la poartă.
Draga de ea, venise să-mi ofere o mână de ajutor. A zis că i-au spus oamenii, că au citit pe Facebook, că n-are cine să mă ajute cu lemnele astea.
Oferta dumneaei m-a emoționat profund.
Nu știu cum să-i mulțumesc.

Trei femei s-au oferit să mă ajute până acum.
Niciun bărbat.
Dar nu se sfiesc să-mi facă propuneri indecente.

„Ce ești azi, ai decis ieri” 
Titlul unei cărți de auto-ajutor și dezvoltare personală la care lucrez.
Hai cu noi pe Facebook.

PS.
Nu fă așa ceva acasă.
Dacă ai o fractură, te duci la doctor imediat!
Eu sunt o specie aparte. Nu te lua după mine. Eu cred în multe lucruri ce tu nu-ți poți imagina. Cred în vindecarea cu puterea minții.
Și-apoi am o soră asistentă. Am învățat medicină de la ea. Că oricât aș crede, nu stau cu mâinile în sân și-aștept să-mi cadă sănătatea pe tavă. Iau măsuri. Ajut universul să mă ajute

Am scris în „14 nuanțe de roșu”. 
Ai citit cartea, da?

---

07. Rugăciunile ne dau speranță iar credința ne-ntărește - Jul 14, 2019 11:03:50 AM

---

Nu știu tu, dar eu mă rog în fiecare zi.
Nu o zic ca să demonstrez că-s credincioasă, nu sunt mare bisericoasă, dar nu intru-n detalii despre asta. Altul este scopul acestor înșiruiri de gânduri.

N-am să scriu despre Dumnezeu, nu.
Nu, pentru că nu sunt persoana potrivită.
Am să scriu despre rugăciuni. Mai concret, despre rugăciunile pe care le murmurăm în clipe de disperare (în particular, dar nu numai).

Fotografie de pe PixabayNu fac rugăciuni clasice sau lungi. Nici pe departe. De regulă, îi mulțumesc Domnului, cerului sau universului, după caz, pentru ziua care a trecut sau cea care începe. Îi mulțumesc pentru că am unde face un duș, am ce mânca și bea și am un acoperiș deasupra capului.
Acestea sunt cele mai importante lucruri pentru mine, în afară de sănătate, clar.

Asta faci și tu, nu? 
Gratitudinea ne face să fim mai pozitivi și, nu o să crezi, mai buni. 
Poate noi considerăm că un duș, un pat și o masă caldă sunt lucruri pe care ar trebui să le avem toți, la orice oră și-n orice parte a lumii ne-am afla. Este strictul necesar și poate minimul pe care-l merităm.
Și-așa și este.
Totuși, nu toți le avem, chiar dacă muncim pentru ele.

Mulți dintre oameni s-au obișnuit atât de mult cu aceste lucruri, încât nu le mai dau valoare.
„Dare per scontato” zic italienii, „take for granted” zic englezii.
Adică, oamenii (unii, prea mulți) se așteaptă să primească aceste lucruri, indiferent de situație. Iau ca un minim drept ceea ce nu toți au.

Și când o cană cu apă nu are valoare? Când nu suferim de sete. Ți s-a întâmplat vreodată să fii într-o situație deosebit de grea? 
Poate ai aflat că ai o boală, de exemplu.
O boală descrisă de doctori ca incurabilă.
După ce te-ai dus peste tot, într-o zi te-ai trezit poate fără nicio speranță.
Și-atunci la cine te îndrepți? 
Dacă ești credincios, nu aștepți să ajungi la disperare, te rogi tot timpul - dar dacă nu ești, rugăciunea este ultima ta resursă. Dumnezeu este ultima persoană la care te gândești să apelezi.

Dacă nu ai încercat, încearcă cu prima ocazie. Dacă nu pentru tine, pentru cineva drag sau pentru un străin.
Este binele invizibil pe care i-l poți face oricui. Un cadou de neprețuit. Și nu te costă nimic.

Imediat ce te rogi, te simți plin de speranță. Nu trebuie să fii creștin de la naștere, nu trebuie să fii botezat în nicio religie, nu trebuie să mergi la biserică - trebuie doar să te lași purtat de brațele speranței.
Poate boala nu-ți trece, dar parcă te simți mai bine, căci știi că nu ești singur.
Și asta se-ntâmplă chiar dacă nu crezi în Dumnezeu. Dar trebuie să te rogi cu intensitate.

Nu ți s-a întâmplat să te trezești rugându-te înainte de un examen, de un zbor cu avionul sau într-o situație de tensiune? 
Și tu nici măcar nu crezi.

De ce o facem? 
Pentru că, în fundul inimii, unii dintre noi cred. Puțin de tot, dar cred.

Și-apoi, dacă ne rugăm, nu avem nimic de pierdut, dimpotrivă.
Dumnezeu nu râde niciodată de noi.

Și-n altă ordine de idei, mi-am amintit de acei oameni care-și bat joc de credincioși și-i disprețuiesc pentru că în anul 2019 încă mai cred în Dumnezeu.
Îi insultă și-i batjocoresc de parcă ar face cine știe ce crimă.

Și odată era tot așa, numai că atunci îi aruncau în cuștile cu lei.

Dacă tu nu crezi, ce rău îți face ție un om care crede? 
Care este problema ta, în fond? 
Te crezi mai inteligent pentru că nu crezi în cineva care nu a fost văzut niciodată? 
De unde știi tu că există sau nu Dumnezeu? 

Cunosc oameni extraordinari de inteligenți care cred în Dumnezeu - un singur Dumnezeu ce nu are nicio religie. O putere divină.

Eu zic că fiecare dintre noi are dreptul să creadă în Dumnezeu și asta nu ar trebui să fie subiect de discuție și motiv de ceartă între nimeni: deștepți sau proști.

Cel care distruge credința cuiva, nu o face din iubire, o face din ură. 
Unii oameni nu au pe nimeni. Nu au nimic pentru care să trăiască. Nu au un scop fără Dumnezeu și rugăciuni.
Momentul în care ai contrazis cărțile de religie și ai băgat sâmburele necredinței în inima unui astfel de om, l-ai lăsat singur. I-ai luat tot ce avea.
Poate se amăgea, dar nu-ți lua din traistă!
Acel om nu mai are la cine să se-ndrepte, mai ales în clipele de disperare. Și-atunci e pierdut.
Tu, distrugându-i credința, l-ai condamnat la suferință eternă și poate chiar la moarte.
Și pentru ce? 
Să demonstrezi că ești mai deștept? 
Mai deștept decât cine? 
Ce-ai avut de câștigat? 
Nu ai folosit o bombă sau un pistol, dar ai ucis.
Cu ce ești mai deosebit de un oarecare criminal care a înfipt cuțitul în inima unui om care trecea pe stradă? 

Nu religiile, nu credința în Dumnezeu sunt problemele omenirii ce trebuie rezolvate sau eradicate - ci aroganța, superbia, lipsa de empatie, egoismul, ura, invidia, incapacitatea de a distinge între rău și bine sau mai rău, indiferența sau refuzul de a da Cezarului ce-i al Cezarului.

„Nu merg la biserică pentru că preoții sunt hoți, falși etc.” Spun unii.
Sunt doar scuze.
Nu mergi la biserică pentru că nu crezi. Și credința nu se poate impune.
Nu mergi?
Nu mergi!
E treaba ta, dar nu da vina pe preoți.
Tu ești drept? 
Preoții sunt oameni ca și tine, din carne și oase. Da, ar trebui să fie un exemplu, dar dacă nu sunt, nu-l pedepsi pe Dumnezeu. Întrerupând relația cu El, te pedepsești pe tine. Rămâi să lupți singur în fața altora ca tine. Când o să cazi, nu o să mai simți niciun fel de mângâiere. Nu o să mai simți un fir de bucurie și speranță când ești disperat. Vei fi singur în întreg universul.

Și cum și-o face omul cu mâna lui, nu i-o poate face nimeni. 
Oricum ar fi, te poți ruga și acasă, pe un câmp, în autobuz... oriunde. Dacă vrei să te rogi, dacă simți nevoia să-i mulțumești universului pentru ceea ce ai. Fie și numai pentru o cană cu apă, cu ceai sau cafea.

Sincer, eu mă rog mai bine când sunt singură, pe câmp, când tai lemne, când le aranjez etc. Și-atunci când nu mai pot, cu soarele ăsta..., îi mulțumesc. Îi mulțumesc pentru că făcând acel efort, prețuiesc mai mult clipele de odihnă.

Dar tu nu vrei să te rogi, tu vrei să arunci cu noroi și să-ți arăți superioritatea.

Lasă omul care crede în pace și vezi-ți de lipsurile tale!
Viața ta este perfectă? 
Nu ești mai deștept dacă nu crezi, dar ești mai rău dacă te bagi în relația ce o are un om cu Dumnezeu.
Este dreptul fiecăruia să creadă.

Dacă ai apreciat, te rog, distribuie.
Mulțumesc. 

---

08. Hramul din Gherăești: Aplauze! Să dăm Cezarului ce-i al Cezarului! - Jun 26, 2019 2:32:58 PM

---

Este a doua zi de bâlci în satul meu natal, Gherăești.
Atmosfera este festivă. Copiii simt asta cel mai mult.
Sau părinții? 
Nu știu exact. Poate părinții, că au muncit de s-au spetit și portofelul s-a subțiat.
Depinde de perspectiva din care privești.

Eu sunt încă fermecată de slujba de la 11, de pelerinajul care a evidențiat portul nostru național și comorile de tradiții, de concertul susținut de Ion Paladi, de focul de artificii...
Încă nu am fotografii, dar voi face rost.

Totul a fost la superlativ anul ăsta de bâlci. De mult nu am văzut așa ceva, poate chiar niciodată.

Fotografie de pe PixabayMulțumiri tuturor celor implicați - așa cum am zis și-n materialul trimis ziarului de Roman.

L-am ascultat pe domnul Ion Paladi. Nu l-am pierdut din loc de fapt.
Am bătut din palme energic când a fost prezentat. O bucurie imensă m-a cuprins.
M-am așteptat să vuiască medianul de ovații, când colo... pace.
Oamenii se uitau de parcă n-ar fi fost nimic ieșit din comun.
Deșertăciune.
Nici pe departe reacția la care m-am așteptat.

Oare cum s-a simțit artistul Ion Paladi dacă eu am fost așa de dezamăgită...?
Hai să spunem că gusturile sunt gusturi și nu le poți contrazice, totuși este un artist pe care mulți și-ar dori să-l vadă, dar n-au ocazia.

Dragi consăteni, fac un apel la simțul vostru apreciativ.
Haideți să batem mai mult din palme când vin la noi astfel de oameni. 
Haideți să dăm Cezarului ce-i al Cezarului. 
— Voi cum v-ați fi simțit dacă ați fi fost în locul lui?
Dar să fim cinstiți, nu să răspundem în cor: „Ei, și cu ce mă încălzesc pe mine aplauzele? Ce să mai vorbim!”
Nu este chiar așa, v-o spun din experiență.
Aplauzele îl fac pe orice artist să se simtă apreciat.
Nu suntem obligați să aclamăm pe cineva care nu ne-a plăcut, nu, dar dacă ne-a plăcut, este minimul pe care îl putem face.
Aplauzele sunt ca zâmbetele = gratis. Le avem toți. Și cei mai săraci dintre noi le au din belșug.
Când le dăm cu generozitate, înseninează ziua cuiva. Îi dau curaj să meargă înainte. Că viața de artist nu este atât de ușoară pe cât credem noi. Nici lor nu le cade nimic din cer.

Parcă prea ne-am obișnuit să luăm fără să dăm nimic în schimb.
Nu dăm „like” la pagini, nu sprijinim pe nimeni, în schimb nu pierdem nicio ocazie să criticăm, să judecăm, să acuzăm și să căsăpim pe orișicine fără pic de remușcare.
Aruncăm cu noroi în toți și-n toate.
Dăm sfaturi, ne băgăm ca musca-n *** lapte, ne credem ce nu suntem, căci este dreptul nostru.

Parcă nu mai simțim nimic când este vorba de alții.
Goliciune.
Parcă nu trăim decât să luăm... dar oare chiar ni se cuvine? 

Lucrurile ar trebui să funcționeze în două direcții.
Ni se dă - dăm!
Nu - nu!

Ca o paranteză - deoarece mi se pare că are relevanță cumva.
La lansarea cărții 14 nuanțe de roșu, cineva a pus între ghilimele cuvântul „lansare”.
Parcă mi-a dat o palmă peste față.
Pentru ce a făcut asta? 
Pentru că unii au o idee eronată despre lansările de carte. Mulți au așteptări imense la astfel de evenimente. Dacă la o lansare de carte nu vin televiziunea și jurnaliștii, nu este lansare.
Sunt lansări și lansări. Depinde de foarte multe aspecte.
Succesul are multe interpretări.
Așa cum sunt moduri și moduri de a spune lucrurilor pe nume.

Aș îndrăzni să rog pe fiecare dintre cei care citesc să aplaude când merg la un concert, mai ales dacă asistă cu drag.
Ați plătit un bilet poate, nu zic nu, dar puneți-vă în locul artiștilor.
Atât zic.
Una dintre regulile de aur pe care le urmez cu sfințenie este:
„Fă celuilalt ceea ce ai vrea să ți se facă ție.” 
Și fii cinstit când recunoști - față de tine - că ți-ar crește inima dacă oamenii te-ar aclama.
Că ești artist și te hrănești cu reacția publicului.

Azi va cânta domnul George Cojocărescu, fă un efort și arată-i că-l prețuiești.
Fă cum vrei să primești. Nimic mai mult și nimic mai puțin.

Distracție plăcută celor ce sunt la bâlci alături de rude și prieteni.
Cei care nu au fost ieri, pot veni astăzi.
Sărbătoarea este în toi!


M-am pregătit să-mi scriu impresiile și să le dau la ziar, dar n-am vrut să spun ce-am scris mai sus.
M-am rușinat.
După atâtea eforturi făcute de unii, noi...
Dar nu mai zic nimic.
Am lacrimi în ochi.

Am bătut din palme în ciuda faptului că mă doare fiecare fibră din corp. Sunt frântă de oboseală, mă mir că reușesc să merg.
Însă nu este în natura mea să iau ceva fără să dau nimic la schimb. Aplauzele nu ne costă nimic.

Încotro se-ndreaptă lumea? 

---

09. Nu caut bărbat! - Jun 26, 2019 2:33:50 PM

---

Dar dacă aș căuta, ar fi un bărbat care să-mi aprecieze munca.
Asta în primul rând. Sau mai presus de toate.

Am scris de multe ori despre asta, că mi-e rușine, dar scriu din nou, deși știu că „bărbații” care „mă întreabă”, nu numai că nu citesc, dar nu sunt nici interesați.

Sunt „întrebată” rău.
Pe Facebook, da.
Că mulți bărbați cred că Facebook-ul este un site de întâlniri.
Nu știu cum le-a venit această idee, dar n-am cum să le explic că nu e.
Treaba lor... ar trebui să zic, numai că nu pot tot timpul.
Nu pot, căci nu mă lasă ei pe mine. Nu.
Cam acum o lună, de exemplu, un tip mi-a scris revoltat: „De ce mi-ai dat accept dacă...?”
Atât am citit din mesajul plin de nervi. Nu l-am deschis. Era ultima parte.
Dacă folosești messenger (Facebook), știi la ce mă refer.
„Dacă ce? Oare de ce ți-am dat accept, zevzecule? Oi fi numai tu în universu' ăsta și te așteptam cu limba scoasă. Cine ești? Buricu' pământului?” 
L'ombelico del mondo!
Îți amintești de cântecul acela care suna peste tot prin anii 2000.

Nu caut bărbat!
Bărbații se găsesc pe toate drumurile. Așa cum se găsesc și femeile.
Dacă unul vrea femeie, o găsește. Dar asta dacă știe cum să o caute, cum să-i vorbească, cum să se poarte.
Și nu știu tu, dar eu am observat de când eram copilă că unii bărbați se cred zei și caută zeițe, pe când ei sunt muritori de rând.

Nu caut bărbat, repet, dar recunosc cinstit nu mi-ar cădea prost dacă m-ar găsi un om care știe unde se află și unde vrea să meargă.
Un om ca mine așa.
Perfecțiunea nu mă interesează.
Ce, nu știai că perfecțiunea există? 
Nu știai pentru că toată lumea zice că nu este posibil așa ceva.
Ne naștem într-o societate care aleargă după perfecțiunea care nu există. Ce paradox.

Eu sunt de părere că perfecțiunea se regăsește peste tot.
În forma și mirosul unei flori, în sunetul unei vioare, în râsul unui om, în afecțiunea unui animal, în picăturile de ploaie...
Dar este drept că ce este perfect pentru tine, este imperfect pentru mine și viceversa.
Că poate tu detești ploaia, pe când eu o iubesc, de exemplu, dar numai dacă nu este agresivă și nu distruge tot în calea ei.

Cum să mă găsească un om când eu nu-l caut? 
Nu este oare o contradicție? 
Nu.
Însă înțelege numai cine are o direcție în viață.
Că-n ziua de azi, din nefericire, nu mai știm pe ce lume trăim. Nu știm unde suntem și unde vrem să mergem, vrem doar să fim fericiți.

Dar tu știi că fericirea se învață? 
Tu știi că un om poate avea de toate și totuși își dorește moartea pentru că nu se simte fericit?
Nu-mi plac acești oameni care așteaptă să le cadă din cer fericirea.
Fericirea este în fiecare dintre noi, fericirea este în toate câte vedem și auzim, dar noi ne fixăm pe ce ne face rău.

În fine, discursul ăsta nu este pentru acei care mă curtează pe Facebook.
Nu este pentru acei care mă întreabă de unde sunt, când este scris negru pe alb acest lucru.
Acei oameni nu știu unde se află, nu știu cine sunt, dar aleargă după cai albi pe oglinzi.

Știu că scriu fără folos și poate într-o zi am să mă rușinez de reacția mea, dar am mute bloguri pe care trebuie să le actualizez.
Scriu ca să mă aflu-n treabă. Știi cum e.

Bărbatul care m-ar surprinde și care m-ar face să mă simt flatată de atenția lui este acela care nu numai că știe ce fac, dar și citește, chiar dacă nu apreciază neapărat.
Și poate înțelege engleză și italiană.
Da... uite cine aleargă după cai albi pe oglinzi.
Și totuși... dacă eu vorbesc aceste limbi, chiar nimeni altcineva nu o face? 
Vreau să zic, sunt oameni care vorbesc 10-50 de limbi, să vorbești 2 nu-i chiar așa o mare brânză.



Dar este un discurs lung, pe care l-am făcut în cartea: Fată bătrână și fericită - Mai bine singură decât singură în doi.

---

10. Hoțul strigă „hoții!” - Mar 31, 2019 8:24:29 PM

---

Hoțul strigă „hoții!”
Adică cine e hoț acuză pe alții.
Hoțul se teme de hoț.
Ai auzit vreodată expresia asta sau variante? 
În ce context? 

Eu nu am auzit-o.
Din nefericire, asist la realitatea acestei propoziții. Zi de zi.
Deoarece am trăit în două țări străine destui ani, cred că am dreptul să fac o comparație cu ce-am văzut acolo și ce văd la noi.
Și mi-e rușine.
Nu că sunt român, mi-e rușine că-s om în general.
Dar, în acest caz, unii români bat recordul. Comparativ cu italienii și englezii, cel puțin.
Avem o grămadă de români maeștri în a striga „hoțul!” sau „hoții!”
Cu mâna-n portofelul altuia, acești români arată cu degetul pe oricine și urlă-n gura mare „uite hoțul!”
Pe oricine în afară de ei.
Ei hoți? 
Doamne ferește!
Cum îndrăznești?! 

Fotografie de pe Pixabay„Băi, dar l-ai înșelat pe prietenul tău când ți-a vândut apartamentul. I-ai dat cu mii de euro mai puțin decât merge piața. Cum nu ești hoț?”
„Vezi că ești tâmpit? Eu i-am spus cât îi dau, dacă el a fost de acord, nu e vina mea.”
„Bine, mă, dar de ce i-ai scos ochii că ți-a luat un bec când s-a mutat? Nu ți-a fost de-ajuns că i-ai dat mai puțin?”
„Eu cu atât m-am împăcat. Nu trebuia să ia becul. Era al meu. L-am plătit. S-a pus la un bec. Cât de hoț poți să fii?”
„Chiar???!”

Ăsta este doar un exemplu, una dintre sutele de întâmplări de acest gen la care am asistat de când m-am întors în țară.

Nu știu dacă este o chestiune de obișnuință. Ori de ignoranță sau pură mișelie.
Cred că depinde de la om la om, de la caz la caz.

Cred că cine acuză și bănuie mereu pe altcineva de furt, este cel care fură de rupe sau/și cel care se gândește mereu la cum să fure și mai mult.
Și dacă te uiți puțin în jur... care pe care? 
Se salvează careva? 
Uită-te înăuntrul tău. 
Chiar e posibil să fim toți hoți? 
O țară-ntreagă de hoți?!? 
Băi, să dea dracu!


Nu mai recunoaștem binele de rău. Nu mai individualizăm un suflet onest de unul setat să fure, să profite, să înșele, să batjocorească, să arunce cu noroi în toți și toate, să înjunghie pe mama, tata, copilu', iubitu' etc.
Îi băgăm pe toți în aceeași oală. Din start. Nu dăm nicio șansă nimănui. Nimeni nu scapă. Suntem surzi și orbi în fața onestității.
Dar de ce?
De ce?!!?

Când cineva mă acuză pe mine de înșelăciune, rămân absolut tâmpită.
Cum de ți-a trecut așa ceva prin cap? 
Când te-am înșelat eu pe tine?! 
Eu n-am să fiu și n-am să fac niciodată ca cel care mă învinuiește de ceea ce face el.
Și nu pentru că-s o sfântă. Nu. N-am să fiu pentru că nu vreau! Pentru că refuz să fac ce fac mulți. Mult prea mulți.


Da. Văd și eu că te fură pe față, mulți, foarte mulți, mulți prea mulți. Mulți de la care nu te-ai aștepta niciodată.
Văd că te-njunghie cu zâmbetul pe față și dorm și mai liniștiți nopțile.
Văd că te cred prost că nu ești ca ei.
Văd că te disprețuiesc și aruncă cu pietre-n tine.
Văd că sar de fund în sus atunci când îți spui părerea despre ce-ți fac.
Văd că te scuipă-n față și-ți zic „taci și-nghite că și tu faci, însă taci ca porcu-n păpușoi. Că de nu ai face tot discursul de mai sus nu ar avea sens.”

Văd în primă persoană.
Zi de zi.
Băi... Îți zic drept că mă doare că unii dintre noi sunt putrezi până-n măduva oaselor.
Dar nu mă doare pentru ei, mă doare pentru ceilalți care nu sunt ca ei și sunt abuzați în fiecare clipă din cauza asta.
Că hoților, tâlharilor și mojicilor nu le convine să aibă de-a face cu oameni care sunt... oameni.

Și-i înțeleg pe cei care obosesc să fie cinstiți. Obosesc să fie furați, scuipați și batjocoriți și se dau în rând cu „lumea”, poate de dragul familiei.
Și-n fiecare minut, un om cinstit golit de omenie se convertește la hoțism ca să supraviețuiască.

Dar tot nu-mi pierd încrederea în rasa umană.
Că dacă exist eu, mai există și alții. Știu că există și alții. Îi cunosc. Nu suntem toți la fel.
Nu.
Unii sunt mai necinstiți și mai ticăloși decât alții. 
Dar mi-e o milă... o milă extraordinară.
De Dumnezeu, Allah, sau univers că trebuie să ne suporte așa putrezi cum suntem.
Și mi-e milă de mine că singura putere pe care-o am este să-mi atrag insulte și cuțite-n inimă pentru că îndrăznesc să fiu altfel și să scriu ce simt pe blogurile mele.

Și mi-e milă de cei care suferă o viață-ntreagă din cauza celor care strigă „hoții!” „mincinoșii!” „oportuniștii!” știindu-se pe ei.

Știu că oricum aș da-o sau n-aș da-o, tot eu cad de proastă.
Că-s tupeistă să vreau să scriu pe paginile mele ce nu-mi place și ce mă deranjează când sunt batjocorită.

„Taci! Te crezi cinstită? Și ce?!? Nimănui nu-i pasă. De ce le-ar păsa? N-au nimic de câștigat. Taci! Taci, că te faci de râs. Taci, că nu ești cu nimic mai presus. Taci, căci nu-ți cere nimeni să fii cum ești. Ce tot ne scoți ochii? Vezi-ți de ale tale.” 

Dar nu pot să-mi văd de ale mele că nimic nu-mi iese, nimic nu-mi merge din cauza sistemului ăsta corupt care afectează mult prea mulți oameni.
Dau de ei peste tot. La orice pas. Nu reușesc să anticipez măgăria multora, că nu gândesc ca ei. Nu mă aștept. Nu vreau să mă aștept să mă fure toți și apoi să mă acuze pe mine că-i fur pe ei. 
Am destule gânduri aiurea care nu mă lasă să dorm. Nu vreau să-mi fie frică și de umbra mea.

Și nu vreau, nu vreau să-ntorc și celălalt obraz. Dar mi-o iau la ochi din bun senin. Zdrang! Zdrang! Zdrang!
Mi-o iau peste ochi, peste gură și peste cap de la cei care jură că-s drepți și cinstiți în timp ce le simt mâna în buzunarul meu.
Și le zic în față: „Măi, tu nu-ți dai seama că eu îmi dau seama că mă furi?”
„Eu?! Niciodată!! Să moară mama. Tu mă furi pe mine.”

Să fii rău este o alegere, nu o consecință! 
Nu mai da vina pe ceilalți că furi și batjocorești, că ei ți-au furat mai întâi....
Sau mai rău, tu furi înainte. Preventiv... oricum te fură și de ce să rămâi pierdut.

Dacă toți sunt mojici, nu trebuie să fii și tu.
Să ții tare de umanitatea ta este o alegere. Prin asta ar trebui să ne diferențiem de animalele inferioare care nu au dreptul de a alege.
Dar dacă nu ești ca ceilalți, te calcă toți în picioare. Șterg pe jos cu tine. Că ei au gura mare și se știe că cel mai puternic câștigă. Iar tu suferi în fiecare zi că-ți iau tot... la propriu. Și dacă vrei să te aperi, sar și mai mulți pe tine.

Așa că nu știu ce să-ți spun...
Fă ce vrei, dar stai departe de mine.
Că deși nu sunt masochistă, mă-ncăpățânez să mă comport cu ceilalți așa cum aș vrea ca ceilalți să se comporte cu mine.
Este o alegere. Deliberată.
Și plătesc pentru asta. Iar unii se bucură.
„Ten Years in Italy, Three Weeks a Human”

---

11. Citește ADA pentru Mirabela - Mar 26, 2019 11:24:28 AM

---

După ce am scris această postare în care mi-am invitat cititorii să se unească pentru a o salva pe Mirabela, m-am gândit în fel și chip cum să fac să ajut practic, că, așa cum am zis, cuvintele nu sunt fapte.

Nu mă găsesc într-o situație financiară chiar roz, ca mulți alții dealtfel. Dacă mă urmărești, știi că am început construcția unei căsuțe pentru mama mea fără să am banii necesari.

Și apoi mi-am dat seama că am scris ceva cărți care ar putea ajuta.
ADA, primul meu roman în limba maternă este cel mai indicat datorită subiectului tratat.

Cum am menționat de câteva ori, ADA nu este prima mea carte scrisă, ci primul roman de dragoste în limba română.
Înainte de ADA am scris și publicat mai multe cărți în engleză.

ADA este o poveste de iubire pentru suflete sensibile. 
Fiindcă textul este complet lipsit de vulgarități, romanul poate fi citit de orice român, inclusiv de preoți și măicuțe.

Așadar, de azi înainte, 25 martie 2019, toate câștigurile nete din vânzarea acestui roman vor fi donate Mirabelei.

Povestea Adei este publicată în ambele formate: electronică și tipărită.


Mi-ar fi plăcut ca această donație să fie anonimă, însă cititorii au dreptul să știe și să se pună în mișcare.
Cu cât știe mai multă lume despre asta, cu atât se vor aduna mai mulți bani.
Așa că te, rog din suflet, dacă nu ai donat (încă) pe cont propriu, poți să o faci cumpărând și citind ADA.
În caz de știi vreun blogger de carte care ar vrea să fie parte activă a acestei inițiative, te rog să-l anunți. Am scris o mică postare special pentru ei pe care o voi trimite la cerere.


Mai jos am făcut print screen-uri la câștigurile nete (royalty) de pe librăriile online care-mi comercializează cărțile.

Versiunea electronică poate fi cumpărată de pe:
Apple BooksKoboPlaysterScribdTolino24SymbolsOverDrivebibliothecaBaker & TaylorGoogle Play Booksapăsând pe acest link: https://books2read.com/adaromandecristinag

Pentru fiecare carte cumpărată cu $2.99,  $1.78 este câștigul net care va fi donat în contul curent deschis în numele Mirabelei. 
Cărțile electronice pot fi citite pe orice dispozitiv electronic. Ce vreau să spun este că nu ai nevoie de Kindle sau eReader. Orice tabletă sau smartphone funcționează perfect. 


Versiunea tipărită poate fi cumpărată de pe Amazon (apasă aici).
Aici costul de tipărire, taxele, costurile de găzduire și comercializare (procentele) sunt mai mari.
La fiecare carte tipărită cumpărată cu $10, $2.55 vor fi donați pentru Mirabela. Vezi mai jos.



Dacă cumperi cărți tipărite de pe Amazon, ai grijă la prețul transportului. Filialele acestui gigant comercial au costuri și condiții diferite.
Aș sugera să cumperi mai multe cărți deodată pentru a beneficia de transport gratuit.
Cărțile nu se învechesc și reprezintă optime cadouri pentru toată lumea.

Dacă vrei să donezi direct campaniei apasă pe https://www.facebook.com/donate/387760375389839/10213301669763945/.

Îți mulțumesc pentru atenție și te rog, susține-o pe Mirabela așa cum poți.
Dacă nu ai cum financiar, fă-o cu gândul. Roagă-te pentru ea trimițând vibrații pozitive în univers.
Nu, nu contează că ești ateu, evreu, musulman, hindus, catolic, ortodox ș.a.m.d.
Fă o rugăciune universală folosind cuvintele tale.

Împarte postările celor ce se dedică adunărilor de fonduri în numele Mirabelei.
Orice act pozitiv face bine într-un fel sau altul.

Ceea ce împrăștii în univers, ți se întoarce înmiit.

Însănătoșire grabnică și completă, Mirabela! 
Putere, curaj și încredere celor ce o iubesc și o susțin activ cu gândul, fapta și cuvântul. 

#ajutorpentrumirabela#citestepentrumirabela

---

12. De ce beau oamenii? - Jun 26, 2019 2:34:41 PM

---

De ce beau oamenii, te-ai întrebat vreodată? 
Eu da, de multe, de prea multe ori.

Astăzi am vrut să caut  pe net„de ce băile Felix” și, din greșeală, am tastat „de ce beau...”
Ce crezi tu că mi-a „suflat” Google să caut? 
Bărbații, „de ce beau bărbații” mi-a completat automat motorul de căutare.

Dar oare este adevărat că numai bărbații beau? 
Nu, nu este adevărat.
Dar asta depinde de țară, zic eu.
Că-n Anglia, de exemplu, femeile beau cot la cot cu bărbații.
În Italia beau mai mult bărbații.
Iar la noi... la noi... hmmm, la noi bea cine are.

Crezi? 
Crezi că bea numai cine are? 
Nu.
Cine are nu bea, că nu ar mai avea. 
Bea cine are patima asta. 
Că-i o patimă, zicem noi.
În țările „civilizate” este o boală, nu o patimă.
Dar eu mă-ntreb „dacă asta-i o boală, cancerul ce este?”
Că n-au cum să fie amândouă boli. Una-ți vine așa, poate pe nepusă masă, complet aiurea, iar alta o ții tu în mână. Ba chiar plătești pentru ea, desfunzi/destupi sticla și o torni în pahar. Boala. Boala o torni în pahar, nu sticla.
Asta dacă o torni în pahar, căci deseori n-ai răbdare și pui boala, pardon, sticla, la gură.

E ușor pentru mine să vorbesc, căci nu sufăr de boala asta. N-am patima asta.
Și  odată m-am luat la harță cu cineva care m-a rugat să am grijă ce spun despre alcoolism că risc o dare în judecată de către autorități medicale. „Alcoolismul este o boală” și nu poți spune altceva, mai ales în cărți.
Am ascultat, căci nu vreau să intru-n pușcărie. În plus, nu-s doctor și nici alcoolic. N-am dreptul să mă pronunț.

Dar eu mă uit și văd ce se-ntâmplă-n jur.
Și-am întrebat mulți oameni de ce beau.
Și curios, mai toți au spus că beau ca să uite de necazuri.
Poți să-i condamni? 
Nu.
Dar numai cei care beau au necazuri? 
Mă uit din nou în jur și văd că mai toți oamenii au necazuri, dar nu toți beau.

Băi, „de ce faci o comparație?” am fost întrebată cu reproș. „Nu trebuie să faci asta, căci unii oameni sunt mai slabi de fire.”

Cu oricine ai începe o discuție în contradictoriu pe tema asta (ori altele), cel mai tare-n gură, câștigă.
Așa că eu nu mă cert. N-are rost. N-am nimic de câștigat, n-am nimic de demonstrat nimănui.
Și totuși... cel care bea face rău celor din jur, de obicei. Fituie (cheltuie) bani pe care nu-i are, devine agresiv, cade și-și rupe oasele. Ceilalți trebuie să aibă grija lui (că mai și amenință că-și taie beregata), să se ascundă, și să rabde de foame.

Și-atunci, n-avem toți necazuri? 
De ce nu bem toți? 
Că unii s-au născut mai „tari” din fire? 
Nu.
Unii vor să fie mai tari, că poate se gândesc la binele altora. Poate vor să ia o hăinuță la copil, sau poate se rușinează că fac probleme peste probleme.
Zic.

Unele femei beau pentru că bărbații beau.
Și jur c-am văzut multe cazuri în care femeia a încercat ani de zile să-i țină piept bărbatului bolnav de băutură, și-apoi s-a îmbolnăvit și ea. De bună voie. Mai întâi cu timiditate, rușine și vină, apoi cu poftă și plăcere, și-apoi de nevoie.
A luat pahar după pahar, zi după zi, și gata... s-a îmbolnăvit incurabil.
Practice makes perfect, nu?

Și copilu', copiii?! 
Ei ce trebuie să facă acum cu doi oameni bolnavi în casă? 
Să le țină lumânarea?
Să le facă de mâncare?
Să se ducă să-i aducă acasă de la crâșmă sau de prin șanțuri?
Și bani... bieții de ei, de unde să ia, că alocația-i băută demult.
Dacă ei trebuie să aibă grijă de doi oameni bolnavi, cine are grijă de ei? 

Iar tu bei, și te urăști că bei - poate. Și ce rea este ura de sine... Dar și mai rău e lipsa de iubire față de celălalt.

Oricum ai da-o sau n-ai da-o, băutura nu-i bună pentru nimeni. 
Nimeni nu zice să nu bei un pahar, ba chiar doctorul zice că face bine, dar nu exagera.
Iar dacă exagerezi într-o zi, lasă, se mai întâmplă, dar nu continua să exagerezi iar, că știm toți că alcoolul crează dependență.
Probleme are toată lumea. 
Unii aleg să se refugieze în băutură, iar alții să înfrunte problemele și să găsească soluții. Orice facem ori nu facem pe lumea asta, este o alegere. 

Acesta-i adevărul crud pe care nu-l iubesc cei care beau, se droghează, se prostituează ș.a.m.d.

Cei care beau uită de ei, uită de suflet, uită de copii (soț și soție), uită de mamă și de tată.
Când bem numai durerea noastră are importanță. Și-am face orice să punem mâna pe o sticlă. Orice.
Nu contează că ne plâng copiii în pumni, că tremură pe la colțuri, că stau flămânzi... Noi trebuie să bem, căci suntem bolnavi.
Iar cei din jur trebuie să facă terapie ca să poată merge înainte, să ne înțeleagă patima și să ne accepte așa cum suntem. Slabi și bolnavi. Ei trebuie să ne ducă-n spate.
Și asta mi se pare deosebit de grav. Deosebit de neomenesc. 



De ce beau oamenii? 
Care-i părerea ta? 
Mă refer la alcoolism. La boala pe care singuri o băgăm în noi.

Gândesc că un discurs pe această temă ar fi infinit. Fiecare dintre noi ar aduce milione de argumente pro și contra, dar dacă suntem obiectivi, că nu ne-am băut mințile, recunoaștem că singuri alegem să ne îmbolnăvim.
Probleme sau nu.

Dacă suferi de această boală, că-ți dai seama sau nu, îmi pare rău.
Îmi pare rău din toată inima mea. Îmi pare rău pentru tine, sincer - căci știu că suferi - dar mai rău îmi pare pentru cei de lângă tine pentru că ei suferă de două ori.

Îți doresc bucurie și putere de a învinge patimile.

În curând voi publica „Ce ești azi, ai decis ieri sau Fă lumină în viața ta.”
Acolo voi vorbi mai pe larg despre patimi, boli și alegeri.

---

13. Azi e ziua fericirii - Jun 26, 2019 2:35:02 PM

---

Drag cititor cu suflet,

Dat fiind faptul că astăzi este ziua internațională a fericirii, îți urez din toată inima multă fericire. Dar nu numai azi, ci până la sfârșitul vieții tale.

Și nu uita că fericirea nu vine de la sine, nu ne naștem predispuși la fericire, fericirea se învață așa cum se învață mersul, vorbitul, scrisul, cititul ș.a.m.d.

Nu-mi amintesc în care carte de auto-ajutor am citit mai demult un fragment ce m-a făcut să reflectez asupra lui ani de zile.
Nu-mi amintesc cuvintele exacte, dar sunau cam așa:

„În fiecare dimineață noi alegem să fim fericiți sau nu. Și dacă asta-i o alegere, aleg să fiu fericit, doar nu sunt bolând.”  

Atât am de spus astăzi, 20 martie 2019.

Mai multe poți citi aici, dacă vrei.

---

14. Iubiți bătrânii! - Mar 19, 2019 12:05:05 PM

---

Dacă mă urmărești, sunt sigură că ai citit despre proiectul meu de suflet Iubiți bătrânii. 
Iubiți bătrânii va fi o organizație non guvernamentală în folosul bătrânilor în particular, dar și în folosul celor marginalizați.

Zic „va fi” pentru că nu este fondată legal.
Asta în primul rând pentru că nu am destule fonduri să plătesc documentația și ce mai trebuie.
În acest moment organizația mai are nevoie de circa 550 de euro ca să ia naștere.

Am scris câteva postări în engleză despre Iubiți bătrânii (și pe LinkedIn) ca să atrag donații din toată lumea, însă, spre surpriza mea, foarte puțini oameni au răspuns apelului meu.

E adevărat însă că sunt „începătoare” în arta cerutului - a cerșitului - și nu mă pricep cum să înmoi inimile oamenilor.
În plus, sunt extraordinar de multe cereri de acest gen în lume - suntem bombardați din toate părțile, la toate orele - este imposibil să donăm tuturor.

Și-atunci de ce surpriza mea? 
Pentru că am ajutat multe persoane să strângă fonduri pentru cauze nobile. Pentru că am donat, sau am pus la dispoziție ani întregi din viața mea, unor astfel de inițiative.
M-am așteptat ca cei care știu cât de mult mă implic în general, să mă sprijine. Sau să-mi plătească cu aceeași monedă.

Da. Știu ce gândești: „nu te aștepta de la nimeni nimic și n-ai să fii dezamăgit.”
Și-ți dau dreptate.
Și totuși... și totuși suntem oameni.
N-am cum să nu mă aștept după ce am dat atât de mult.
Normal că cine nu dă, nu trebuie să se aștepte, dar cine dă... se așteaptă, că așa-i natura umană.
În plus, în acest caz specific, nu cer pentru mine. Nu mă aștept să fiu eu ajutată. Cer ca să ajut pe alții.

Dar plângerile nu înmoaie inimi, dimpotrivă.
De-a dracului nu donează nimeni când faci așa.
Și asta-i valabil în orice domeniu, și mai ales pe plan personal.
Știu pentru că sunt blogger de atâția amari de ani. Știu, că sunt om și mă simt nașpa când cineva atrage atenția cum că nu suntem buni, generoși și altruiști.
Și pe mine mă enervează aceste plângeri.
Mă enervează când le scriu, că d-aia sunt blogger, mă enervează că trebuie să punctez lipsurile societății... a oamenilor.
Mă enervează că sunt băgată în aceeași oală cu cei care poate chiar sunt insensibili.
Că nu toți oamenii sunt la fel, nu toți ne comportăm în aceeași manieră.

Un bărbat, odată, mi-a reproșat că-l înnebunesc cu postările despre cărțile mele, de parcă le-aș lua cu mine în mormânt, și mi-a recomandat să dau preț dragostei sufletești.
Nu știu tu ce ai înțeles din asta, dar din cuvintele astea s-ar înțelege că bărbatul ăsta iubește oamenii și nu cărțile.
Din nefericire, bărbatul este exclusiv interesat de... dragoste pentru femei, nu de oameni, dacă știi ce vreau să spun.

Mulți spun, câțiva gândesc, unii se laudă, iar alții fac. De asta cer iertare celor care chiar au suflet și nu numai... gură.
De azi înainte o să fac tot posibilul să nu mă mai plâng, să nu mai scot ochii.
Dar o să continui să cer și să mulțumesc din toată inima mea celor care sprijină cauzele de acest gen, fie că sunt ale mele sau nu.

Așa cum am făcut în aceste postări:
https://fundatiaiubitibatranii.blogspot.com/2019/01/prima-donatie-de-la-un-preot-infinita.htmlhttps://fundatiaiubitibatranii.blogspot.com/2019/03/noi-donatii-de-la-oameni-cu-suflet.htmlDacă ai suflet și chiar iubești bătrânii, fă-o cu fapta, căci cuvintele nu țin de cald și nici de foame.
Donează, dacă te poți lipsi de 1 euro. Iar dacă nu, împarte cu ceilalți linkurile mele.
https://gogetfunding.com 
Și dacă tot zicem că nu ar trebui să nu ne așteptăm de la nimeni nimic, atunci de ce ne așteptăm la rău? 
Dacă nu poți dona, apasă pe „îmi place” și împarte, te rog din suflet, articolele pe orice rețea de socializare. Vorbește pozitiv și promovează fundația folosind (hashstag-ul): #iubitibatranii 

Pagina de Facebook așteaptă like-ul tău, dacă te lasă inima.

---

15. Îți place cafeaua? Eu o ador! - Mar 30, 2019 12:28:56 PM

---

Nu știu tu, dar eu iubesc cafeaua.
O iubesc de pe vremea comuniștilor când mama mea o făcea la ceaun în timpul șezătorilor.
Nu știu ce fel de cafea era, dar în mod sigur nu era din cafea boabe. Cred mai degrabă că era cafea de orz.
Asta o zic pentru că s-ar fi urcat pe pereți prietenele de muncă ale mamei mele la cât de multe căni serveau într-o zi.
Însă bietele adormeau cu fusurile în mână.

Pe atunci eu eram micuță și nu-mi era permis să mă apropii de acel lichid maroniu care se turna cu polonicul în căni emailate.
N-avea cum să fie cafea „adevărată”, că eu n-am văzut în viața mea în magazine așa ceva.
Naiba știe de unde lua mama pulberea aia pământie împachetată în hârtie maro. Poate se dădea pe sub mână sau poate o trimitea surorile mele. Chiar n-aș ști ce să spun. Mama nu-și amintește.
Am scris un capitol întreg despre asta în „14 nuanțe de roșu”.


Numai după căderea comunismului, când avem 15 ani poate, am băut prima mea cafea. Poate era un ness. De fapt, mai mult ca sigur era un ness cu cola pregătit de sora mea Săndica.
Nessul apăruse pe piață imediat după 89, odată cu cafeaua boabe sau măcinată.
Mamă, am crezut că l-am prins pe Dumnezeu de un picior.

Se făcea în ibrice emailate, îți amintești?
Nu că acum nu s-ar mai face tot așa, dar pe atunci nu se arunca zațul cu săptămânile.
Când nu mai era loc pentru apă, se arunca zațul și să făcea cafea proaspătă. Și mie numai aia îmi plăcea.
Eram mofturoasă, ce să mai.
Dar asta pentru că nu o beam de nevoie, ci de plăcere.
Și-apoi eu nu puneam zahăr în ea, dacă era cafea cu zaț de 3 zile, nu era foarte plăcută la gust. N-avea niciun rost să o beau. M-aș fi amărât degeaba... de parcă n-ar fi fost viața destul de amară.

În Italia, am crezut că am ajuns în rai când am băut primul espresso făcut în baruri.


Și ce rău m-am învățat în acei 10 ani de pribegie...

Cafeaua făcută la moka nu mi-a surâs din prima. Să n-o văd, să n-o simt pe buze. Brrr.
Și nici la filtru, oricât de fițos ar arăta acesta.


Cafeaua turcească și cea făcută rustic, au un gust minunat, fără doar și poate. Cu cât este mai folosit ibricul, cu atât mai aromată e cafeaua.
Ce melancolie...

Dar gusturile sunt gusturi, nu te poți xxx în ele.
Nu? 


Și totuși, cel mai mult iubesc cafeaua care are cremă deasupra.
Și crema aia fină o face doar un espressor. Fie el industrial (baruri), manual sau automat pentru uz familiar.


În Anglia am avut unul, dar l-am dat de pomană când m-am întors în țară. Funcționa cu capsule, n-am plâns după el. Făcea cafeaua cu „caimac” gros, gros, însă capsulele alea sunt foarte dăunătoare planetei. De câte ori foloseam una, îmi venea să plâng.
Unde mai pui că erau deosebit de scumpe. Plăteam să fac rău planetei. Rău, tare rău.

Un espressor care funcționează cu cafea boabe sau măcinată este ideal în casa oricărui iubitor de cafea.

Dacă îți place cafeaua, ți-ai luat unul? 
Dacă nu, de ce nu? 
Crezi că nu se merită? 
Sau crezi că trebuie să fie unul scump? 

Dacă ești amator de chilipiruri, găsești unul pe buzunarul tău. Dar trebuie să cauți bine, să ai răbdare și să te uiți peste tot. Mai ales în mediul online.

Faci cumpărături online, nu? 
Eu fac de 20 de ani. Plătesc cu cardul. Nu mi-e frică că-mi fură datele. Dacă mi le fură, se apucă de plâns. Și-au pierdut timpul.
Ha!

Dacă vrei unul la un preț rezonabil care face o cafea absolut delicioasă cu un strat de cremă de vis, iată aici un link direct. În acest moment este redus cu 40%.
Pot să te asigur 100% că face o cafea exact ca la bar. La fel și spuma pentru cappuccino sau latte. Este mai pufoasă decât zăpada căzută la Crăciun. Asta când cade drept atunci. :(

Mi-a plăcut grozav barometrul!Am citit părerile oamenilor înainte de a-l cumpăra de pe eMag.ro.
După cum vezi, nu are 5 stele. Chiar nu mă pricep de ce. Că eu l-am folosit și-s extrem de pretențioasă la cafea.

Câțiva dintre cumpărători au spus că este zgomotos, cafeaua nu ar fi cremoasă, iar spuma... nespumoasă.
Acum, după ce l-am probat eu, mă-ntreb dacă acei oameni nemulțumiți au luat „plasă”, poate era defect adică, ori nu știu ei cum să-l folosească.
Nu-i rușine, nimeni nu se naște învățat.

Zgomot face un pic, nu este super silențios, că nu are 50 de kg și nici nu costă 5000 de Ron.

Dar crema este incredibilă pentru un espressor la prețul ăsta (ori mai scump). La fel și spuma.
Eu chiar nu am văzut un espressor pentru uz familiar care să spumeze laptele așa de bine. O face țapănă-țapănă și fină... dar fină, bă, nu cu bule care se sparg când verși laptele de se pleoștește lattele ăla.
Dar aici trebuie un pic de practică. Eu am făcut vreo 10 ani câte 70 de cafele pe zi - în medie - că erau zile în care făceam 500 și-n altele 20.

Citește instrucțiunile foarte bine înainte, că altfel arunci laptele pe pereți. Și-i vai de bucătăria ta. Apoi dai vina pe aparat.
El nu știe să citească, tu... sunt sigură că da.

Cum am spus, acum este în (la?!) ofertă - nu știu până când totuși.
Prețul este mai mult decât rezonabil.
Merită toți banii, îți spun cinstit.
Nu se compară cu cafeaua la ibric, filtru sau, cum mai fac eu, la cană. Este ceva de ceva!

Îți sugerez să nu folosești paduri, chiar dacă ai putea, ci cafea boabe măcinată pe loc.
Chiar și cea mai aiurea cafea boabe, este mai bună decât padurile.
Padurile și capsulele pot conține chimicale pe lângă cafea. Nu zic că conțin chimicale, pe cutii nu scrie asta, dar ar putea conține. Mă gândesc eu.
Ia-ți o râșniță separat și macină-ți tu cafeaua. Pe loc. Convine grozav la preț și la papilele tale gustative și receptorii olfactivi.

Eu am folosit cafea Tchibo și Jacobs, dar era măcinată deja și nu special pentru espressor. Și tot a ieșit super!

Nu opta pentru un espressor care funcționează cu capsule. NU se merită nici la bani, nici la gust, dar mai ales, nu merită planeta capsula aia din plastic aruncată aiurea.

Mare grijă să ai când cumperi un espressor manual să aibă 15 bar sau mai mult, dar nu mai puțin. Asta-i presiunea pompei de apă.
Dacă are mai puțin, cafeaua iese fără cremă. Ia-ți un filtru că costă mai puțin.
Dar ce folos? 
Mai bine fă-o la ibric. Părerea mea.

Astea fiind spuse, abia aștept să-mi iau o mașină de asta de cafea. Și asta o să fie când vine mama acasă în noua ei căsuță.
O să fie roșu cu barometru. Ca acesta de aici (click/apasă).

Și o să luăm amândouă micul dejun cu cozonac și cafea cremoasă făcută la espressor, mirosind varul proaspăt de pe pereți.


Fotografiile sunt de pe Pixabay.

---

16. La mulți ani, femeie (mamă sau nu)! - Mar 15, 2019 4:00:03 PM

---

Dragă femeie, mamă sau nu,

În această zi minunată, ziua ta, oriunde te-ai afla și cu oricine cine ai fi, îți doresc să ai parte de o mare de bucurii, un munte de dragoste, și o cascadă de sănătate!
Pentru că meriți.


Aș fi vrut ca mama să fie acasă în această zi, chiar dacă, practic, casa părintească nu mai există. După cum știi, am dărâmat-o ca să fac alta rezistentă la intemperii.
Dragostea ce-i port mamei este infinită. La fel era și dragostea pentru tata.
Cum am scris în 14 nuanțe de roșu, părinții mei nu au fost perfecți, însă ne-au dat mai mult decât au avut. Ne-au crescut și educat cum au crezut ei că era mai bine.
Da, noi am plâns și poate le-am purtat necaz de multe ori, însă n-am încetat o clipă să-i iubim.

Când li s-au încovoiat spinările și li s-au înmuiat picioarele, noi nu am uitat de ei. Ne-am adunat toți, de la mic la mare, și-am făcut tot posibilul să le oferim o bătrânețe lină și lipsită de griji.
Nu ne-a fost ușor. Nu le-a fost ușor nici lor, părinților, că fiecare dintre noi are idei și moduri diferite.
Dar nu i-am lăsat nici atunci când nu mai puteam suporta spitalele, doctorii și pastilele și când buzunarele ni s-au golit.

Și mulți oameni, români sau nu, au grijă de părinții lor.
Însă, la fel de mulți, poate mai mulți, se bat cu pumnul în piept că-i iubesc și-ar face orice pentru ei, când de fapt acelea sunt doar cuvinte.
Și merg la culcare cu sufletul împăcat crezând în cuvinte și deloc în fapte.

Dragostea nu se demonstrează numai în cuvinte, ea se demonstrează în fapte și cuvinte.
Că mai sunt și aceia care fac bine și urlă rău. 
N-aș vrea să judec, și nu arăt cu degetul, punctez realitatea.
O realitate cruntă și din ce în ce mai crudă.
Și ne ascundem după degete.
Și postăm... postăm pe toate rețelele de socializare cât de mult îi iubim pe acei care ne-au dat viață, fără însă să demonstrăm nimic din ceea ce scriem sau vorbim.

Banul... banul ne omoară.
Fala ne condiționează existențele.
„Eu” e singurul pronume personal care contează. Eu, și nimeni altcineva.

Când le-am spus unor oameni că vreau să mă întorc în România, să-i fac o căsuță mamei și să am grijă de ea, s-au îngrozit.
— Ești nebună?! Cum să faci una ca asta? Și viitorul tău? Gândește-te la el, ocupă-te de el! Mama ta cât mai are de trăit?

M-am strâns în spate. Și-am plâns. Am plâns cu suspine, căci nu mi-a fost ușor să iau această decizie.

Când am devenit atât de egoiști, atât de lipsiți de inimă? Când?! Că oriunde mă uit, și pe oricine ascult, toți, toți se bat cu pumnul în piept jurând iubire absolută față de părinți (ori copii). 
Oare ne dăm seama că astea-s doar cuvinte spuse-n grabă? 

Cuvintele nu țin de cald și nici de foame. Cuvintele fără fapte sunt doar cristale de sare într-un pahar cu apă caldă. Și mai sunt și acei oameni, copii ai unor părinți aflați departe, care chiar îi iubesc pe cei ce le-au dat viață și-ar vrea să le facă bătrânețea mai ușoară. Dar tot amână, și amână și amână până când este prea târziu, că părinții se duc. Lor le scapă timpul printre degete chiar în momentul în care eu scriu aceste rânduri iar tu le citești. 
Mi-e ușor mie să vorbesc, căci nu am copii. Știu și-ți dau dreptate. Eu nu trebuie să le dau un viitor copiilor mei, de aia mi-e mai ușor să renunț la tot, cred mulți. Dar oare-i adevărat? De mică am vrut să devin scriitoare. Și toată viața am făcut sacrificii imense ca să ajung aici. Tot ce-aș fi vrut este să scriu fără pauză, nu conta unde, numai să fie liniște și pace. Și tot de mică am vrut să le dau părinților condiții de trai mai bune. Și-ntr-un sfârșit am pus viața mea și cariera mea în pauză că mama nu mai are o eternitate la dispoziție. Pentru ea este acum ori niciodată. 
Oamenii au datoria să dea copiilor un trai de viață decent. Nu trebuie să iei dreptul unuia și să-l dai altuia. Nu lăsa copiii tăi flămânzi și desculți ca să ai grijă de părinți. Ai făcut copii? Ai grijă de ei așa cum se cuvine. Însă nu pune părinții la spate. Nu-i uita, nu trece cu buretele peste faptul că ți-au dat viață. Dacă nu ești fericit, nu este vina lor. Noi suntem singurii responsabili pentru fericirea noastră. 
Și e din ce în ce mai greu, căci vrem să avem și de unele, și de altele.
Și poate nici n-avem nevoie de toate alea, dar dacă vecinul are, eu de ce să n-am? Ce-s mai prost? Eu fac mai mare, mai aurit, mai zgomotos... 
Iar în vacanțe mergem la mare și la munte, în Egipt și-n China.
N-avem timp să sunăm, n-avem timp să ne schimbăm traseul. Sunt doar câteva zile de vacanță pe an...
Și mama, biata de ea, așteaptă pe la geamuri sau la poartă.
Și poate nu-ți zice nimic, draga de ea, dar fața nu i se mai usucă de lacrimi. Lacrimi de dor și de durere căci nu mai poate folosi baia din grădină... nu mai poate merge până acolo, și deseori nu mai are putere să se ridice.
Dar ea se roagă pentru tine, se roagă pentru copiii tăi și pentru copiii copiilor tăi.
Și apoi se stinge singură, uitată de toți, ignorată de acei cărora le-a dat viață. Căci ea... era trecutul.

Și-atunci venim alergând, căci dacă nu asistăm la înmormântarea celor dragi, în special a mamei, ne vom căi toată viața și ne va merge rău mereu.
Și ne izbim în genunchi, smulgându-ne părul.
Și apoi... apoi îi sărutăm mâinile inerte și reci, urlând în gura mea: „Dac-aș putea da timpul înapoi, oh, preaiubită mamă!!! Ce nu aș face pentru tine...”

Și cerem iertare: „Iartă-mă, iartă-mă, mamă că n-am venit să te mai văd de 10 ani...”
Însă nu mai avem cui să-i cerem iertare.
Ea nu ne mai vede... nu ne mai aude.
Ea... este în altă lume. O lume separată de a noastră. Ea e cu tata, surorile, frații și părinții ei.

Și oricum ar fi, ea, mama ta, nu a fost niciodată supărată pe tine.
N-ai de ce să-i ceri iertare. Ea te-a făcut și te-a iubit așa cum ești, independent de cum te-ai comportat cu ea.

Nu spun că toți ar trebui să facă ce fac eu, departe de mine acest gând.
Ce spun este să-ți iubești părinții, mama, cu fapta și cuvântul. Să nu-ți amintești de ei doar în ultimul ceas.
Fă ce poți acum, chiar acum. Nu mâine, că până mâine mai este mult și când îți sună ceasul, nu poți să-i ceri încă o oră.

Fiecare răspunde de sufletul lui.

Te rog să mă ierți că ți-am smuls, poate, o lacrimă în această zi minunată.
Nu era intenția mea, căci tu sigur nu spui că-ți iubești părinții, dar nu faci nimic ca să o demonstrezi.
Nu ai fi ajuns până aici dacă ai face așa.

Și pentru tot ce-am scris mai sus, mă lupt să înființez un ONG - organizație nonguvernamentală - ca să le demonstrez eu pentru tine, că bătrânii, părinții noștri, nu au fost uitați și sunt iubiți și prețuiți.

Dacă poți și ai de unde, donează 1 euro apăsând pe acest link: https://gogetfunding.com/can-you-imagine-years-without-a-bath-or-shower/?lang=ro

Dacă nu poți face asta, distribuie postările mele și recomandă proiectul meu.
Fă-o din dragoste pentru mama, bunica și poate mătușa ta.

Căci mulți au râs când am spus ce am de gând să fac, și la fel de mulți au lăudat planul meu, însă puțini au contribuit sau mi-au dat o mână de ajutor.
Și acești oameni se bat cu pumnii în piept, căci ei iubesc și sunt așa de generoși...

Dar cuvintele nu devin fapte când le rostești. 
La mulți ani, femeie, mamă sau nu!

PS
Am scris multe postări cu ocazia zilei de 8 martie în trecut, dacă te interesează:
https://scriitorcristinag.blogspot.com/2018/03/stii-de-ce-iubea-ceausescu-ziua-femeii.htmlhttps://frumusetesisuflet.blogspot.com/2019/03/mama-de-george-cosbuc.htmlhttps://eumerit.blogspot.com/2014/03/scurta-istorie-zilei-mondiale-femeii.html

---

17. Bărbatul perfect mai mult decât imperfect - Jun 23, 2019 7:43:00 AM

---

Tu, care mă urmărești, știi că sunt nemăritată.
Ce, ai căzut de pe scaun?
De ce? 
Că nu știai că-s fată, pardon, femeie bătrână sau de mirare că o ființă atât de formidabilă ca mine poate să fie singură la vârsta asta? 
Ei, ce să-i faci, fiecare cu norocul lui.
La mine mă refer, evident. Sunt liberă ca pasărea cerului.
Și jur că mă simt norocoasă că nu m-am încurcat cu A, B, C ș.a.m.d.
Numai când mă mut sau mă apuc de construit case îmi vine să plâng, că sunt singură și n-are cine să scoată ori să bată un cui.
Un cui, mai multe de fapt, pot să scot și să bat și eu că nu degeaba am studiat 4 ani pentru o diplomă de tâmplar.
N-are cine să sape o groapă... dar și pe aia o fac eu, nu-i problemă.

Sunt alte lucruri pe care nu le fac, chiar dacă m-aș băga, și trebuie să plătesc pentru tot.
Cel mai greu e la mutat mobilă. Noroc de cumnata mea și de vecinii săritori.

Și-atunci mă gândesc la cei cu care aș fi putut să fiu, dar n-am vrut (ori poate n-au vrut ei. Ha!). Fac un inventar așa.
Acum, că m-am apucat să-i construiesc mamei o căsuță, m-am gândit îndelung că sunt mulți banii pe care trebuie să-i scot din buzunare și n-am.
Bani, bani îmi trebuie că buzunare se găsesc peste tot.
Și inventarul ăsta mi-a deschis ochii în privința bărbaților cu care am avut sau aș fi putut să am o relație de iubire.
Băi, nu numai că nu erau perfecți pentru nimeni, dar erau complet imperfecți pentru mine!

Da.
N-are logică?!  
N-are, știu. Dar ai înțeles ce vreau să zic. Dacă nu, mai bine așa. Lasă, nu-ți mai munci creierii că-ți consumi neuronii degeaba.

Numai zilele trecute m-am întâlnit cu o flacără veche (ha, ha, ha. Traducere literară din italiană: vecchia fiamma) de a mea, c-un fost iubit adică. Și m-am întrebat de ce oare l-am lăsat eu pe bărbatul ăsta bine.
Bine... vorba vine. E un bărbat înăltuț, frumos foc, amuzant, deștept (mai mult sau mai puțin. Depinde de punctul de vedere.), respectuos, c-un aer exotic... adică cu pielea tuciurie.
Dar asta pentru că stă toată ziua cu burta la soare, zic eu. Nu cred că s-a născut așa mulatru... Ori poate s-a născut, că nu-l știu de mic. L-am știut de mare, de foarte mare.
Mare de ani, nu te gândi la altceva că faci păcat și nici nu-i adevărat.

Și bărbatul ăsta cu părul negru ca pana corbului, pe care dacă-l vezi noaptea numai dinții știi exact unde-i sunt, mi-a spus că s-a simțit ofensat de faptul că n-am scris niciodată nimic despre el.
I-am explicat că dacă vrea ca eu să scriu despre el, trebuie să facă ceva foarte bine ori ceva extrem de rău.

Că, stai, n-am zis că este interesat de munca mea. Susține el. Păcat că nu mi-a citit niciuna dintre cărți. El citește câte o postare răzleață de pe blogurile mele, când chiar se plictisește de căutat greșeli gramaticale tuturor celor ce scriu sau vorbesc în public, ori când a terminat de citit versurile rapper-urilor geniu.

Citește deoarece caută o dovadă că a lăsat o urmă în viața mea. Numai de asta. Și a tot rămas cu buzele umflate, căci acum are niște buze de toată frumusețea. Pe bune. Sunt cărnoase rău. Tot să-l pupi. Adică să te pupe el. Sau ele. Buzele.
Dar cât este de leneș, nu-i în stare să-și folosească nici buzele. Degeaba i-a dat mama natură aspectul ăla atrăgător și potențialul enorm pe care-l are, căci el e tipul ăla care a întrebat „Muieți ți-s posmagii?”
Da, mă, da.

Și uite că a făcut ceva extrem de rău și scriu și despre el. În loc să facă bine, după ce i-am și spus în ce context scriu eu despre cei ce-mi traversează strada vieții.
Degeaba explică John Gray ăsta în cartea „Barbatii sunt de pe Marte, femeile sunt de pe Venus” că dacă-i spui bărbatului exact ce vrei - nu pretinzi ca el să facă un efort și să ghicească - el face ce spui.
E o minciună gogonată. Un mit. O poveste de adormit copiii. O speranță falsă dată femeilor disperate.
Că eu le-am spus lor ce-mi place și ce nu, ce vreau și ce nu vreau, nu m-am așteptat să citească în stele, numai că n-au auzit o iotă din vorbele mele. Tot ce-au vrut ei au făcut.

Și bărbatul ăsta de poveste mă apreciază și se mândrește grozav cu faptul ăsta. Nu, nu se mândrește cu mine, se mândrește cu faptul că mă apreciază.
Atunci când a dat peste interviul pe care l-am dat ziarului de Roman, s-a umflat în pene. Dar nu pentru că mi-a fost recunoscută munca, ci pentru că el văzuse din primul moment în care ne-am întâlnit că-i „ceva” de capul meu.

I-ar plăcea nemaipomenit de mult să fim împreună, așa cu toate defectele pe care le am.
Ce defecte!?! 
Câteva acolo, dar nu le enumăr că ne prinde noaptea. Sau ziua. Depinde când citești.
În fine, idea unei relații cu persoana mea minunată i-ar surâde grozav. Dar nu-mi surâde mie absolut deloc! Mi se face pielea măciucă de găină numai cât mă gândesc.

Minunea asta de om nu cred că mi-ar deschide un borcan cu castraveți sau cu fasole. Ba mai rău, dacă m-ar găsi leșinată, ar crede că-s moartă și-ar fugi mâncând pământul. Sau poate că nu, căci e mare cunoscător al legii. Se teme de pușcărie, că n-ar mai putea merge în vacanțe în Egipt ca să vadă piramida lui Keops.

Fotografie de pe PixabayBărbatul ăsta nu mi-ar fi de niciun folos la o mutare, o construcție de locuință, sau orice altceva care implică muncă fizică, căci n-ar ridica un pai de jos. Nu s-ar mânji el pe mâini de pământ sau rugină.
Cum face cumnata mea, cum fac eu, și mulți, mulți alții (și altele). Știu.

Uite probele. Mai jos dărâmam o bucătărie.
Singure am făcut tot de la A la Z. Și molozul tot noi l-am cărat. Cu gălețile. Nu ne-am dat înapoi. Când trebuie făcut ceva, noi facem, că de aia avem mâini și picioare.


Dar, când m-ar apuca oboseala după 10 ore de prășit sub soare, el m-ar lăuda și m-ar încuraja. Stând pe un scaun, la umbră, evident.  Ca un fel de galerie la un meci de fotbal așa.
Eu, suflând ca un boboc de rață gras, dau o sapă, el bate în farfurii și pahare goale strigând: „Hai Cristina! Hai că mi-e foame. Hai că poți, hărnicuța mea! Eu cred în tine.” 
Sau, cum se spune pe la noi: „Haida, bre! Nu te da, nu te lăsa!”


Nu-i un bărbat de culoare (cum ai crede din descripțiile mele), e (relativ) alb, da-i român. Ba e chiar moldovean get-beget, am uitat să menționez acest fapt super important. Da’ nu vorbește cum vorghesc eu că-i orășean.
Religie nu cred să aibă. El trebuie să fie singurul Dumnezeu în care crede.
Are mamă și tată, știu sigur, căci locuiește încă cu ei, părinții lui. Mama-i strânge patul, face curat după el și-i spală hainele. Da, că are doar 40 (41?) de ani. E încă un copil, dragul de el. Nu se pricepe să dea drumul la mașina de spălat. Instrucțiunile sunt în engleză.
De aia nici nu știe ce-nseamnă „fac”. Aici n-am scris ce-am vrut, dar te pricepi tu. Oricum ar fi, se potrivește.

Mâncare nu-i face mama. Nu că nu ar vrea, biata de ea, ar vrea chiar și numai să-și salveze bucătăria de haosul pe care-l face michiduță ăsta când își gătește mâncărurile alea speciale cu iarbă de pe câmpurile biologice din Moldova. Nu-i face, că nu mănâncă mâncare tradițională prințul ăsta pe cal negru, e prea calorică pentru el.
El, curtezanul ăsta al meu, vrea să se mențină suplu.
Și, da, se vede. Parcă-i tras prin inel, că na, cum să se facă plăcut femeilor din județ?
Multe de oferit n-are. Ba chiar nimic. Și chiar de-ar avea, nu ar da un capăt de ață că-i trebuie lui pentru vacanțe.
Așa că măcar plăcut ochiului să fie.

Dar eu cu aspectul lui n-am ce face. Dacă m-aș combina cu (foto)modelul ăsta de om, eu ar trebui să muncesc și tot eu să plătesc când ies cu el la o prăjitură. Și nu mă refer la prăjitura mea, pe aia o plătesc oricum, la prăjitura lui mă refer!
Și măcar de s-ar mulțumi cu una, dar nu, vrea mai multe! Și berea m-ar pune să-i plătesc. Și ciorapii să-i cârpesc. Unde mai pui că m-ar obliga să scriu cât mai multe cărți ca să aibă cu ce să se laude. El... că m-a „făcut” să creez.

Fotografie de pe PixabayȘi uite din ce cauză mi-s eu singură și trebuie să scot o coșarcă de bani din pământ din iarbă verde să plătesc oamenii pentru orice cui scos sau bătut, chiar dacă, repet, de scos și de băgat (da, știu, se spune bătut, nu băgat) cuie sunt mult mai capabilă decât ei.
Când oamenii fac case, de regulă, nu plătesc pentru fiecare pas necesar, căci multe le fac ei. La mine nu se aplică asta. Mie îmi trebuie bani. Mulți, mulți bani de se crucesc toți când le zic câți.

Da. Și relativ la fostul iubit (și-aici vorba vine, că practic n-am fost) aș putea să-i fac public prenumele, însă nu merită. Numele nu i l-am știut căci nu m-a interesat niciodată.

Cum să nu rămân singură o eternitate când numai peste așa personaje dau? 
Ptiu, ptiu, ptiu!
Am scuipat în sân de spaimă. Păzește-mă, Doamne!
Degeaba n-am scris „Fată bătrână și fericită - Mai bine singură, decât singură în doi”. 

Mesaj personal pentru Făt Frumos, protagonistul acestei postări

Ei, Scaraoțchi, ești mulțumit acum c-am scris despre tine? 
Câte greșeli am făcut? Le-ai pierdut șirul? 
Comparativ cu mulți dintre cei care-mi trimit mesaje private pe Facebook, măcar tu citești ce scriu. Din an în Paște, dar e mai mult decât nimic. În plus, mi-ai găsit câteva erori gramaticale de care nu știam. Merci. 
Oricum ar fi, asta nu ajunge. Nu mă încântă deloc căci nu scriu pentru tine, scriu pentru cei ce vor să citească din plăcere nu ca să găsească greșeli. Dacă nu-i plătesc eu special pentru asta. 

Mai bine femeie de serviciu care se oprește la fiecare trecere pentru pietoni să se asigure că nu vine vreun Mercedes negru să se tamponeze cu un altul, decât gagica ta. 

Ultima frază din mesaj o înțelege doar el, cel mai cel dintre cei. Mai cei.

Bărbatul perfect pentru mine este acela care-i ca mine. Un om care-și suflecă mânicile când trebuie, nu care fuge sau doarme ca un porc în păpușoi când e vorba de muncă.
„La plăcinte (sau la băut, vezi mai jos), înainte, la război, înapoi”, a spus Ion Creangă. 
Știa el ce știa. Și-am zis și eu în ziarul de Roman.

Fotografie de pe PixabayȘi relativ la gropi, uite chiar știu, pot și mă bag la săpat găuri mari, mijlocii și găuri mici. Sap de care trebuie, când trebuie. Că-mi place sau nu. Că știu sau nu. Respir adânc și-nvăț.
N-oi ține eu hârlețul cum îl țin profesioniștii, dar nu mă dau înapoi de la nimic.


Dacă numai găuri ar trebui săpate când e vorba de construit o locuință, nu mi-ar mai trebui atâția bani și n-aș mai face un inventar de foști sau curtezani care ar fi putut... Dar erau vai și-amar. Iar cei care erau băieți buni... că am cunoscut și oameni super, ei bine, pe ăia inima mea nu i-a vrut.
Fir-ai tu inimă bleagă!
Dar nu regret nimic și nu-mi pare rău după nimeni. Nu a fost să fie.

---

18. Umanitate, unde esti? - Mar 15, 2019 4:02:34 PM

---

Zilele astea am fost la Brasov sa-mi vizitez mama care sta cu sora mea.
Of, mama... ce dor mi-a fost si cat de tare ma doare inima ca s-a ajuns aici.
Draga mea sora, Ana, a doua nascuta, o venereaza pe mama facandu-i toate poftele, dar amandoua sufera. Mama de dorul locurilor unde a trait 83 de ani, Ana pentru ca mama sufera.  Dar n-am avut incotro. Sora mea si-a sacrificat independenta ca sa se ocupe de mama. Amandorura le-a fost si le este greu.
De aceea am venit eu acasa... incerc sa le iau greutatea de pe umeri si sa le fac viata un pic mai usoara.
M-am inhamat la o munca grea... ce se ingreuneaza si mai mult minut dupa minut. Dar n-am sa dau inapoi, fie ce-o fi.

Mi-e dor sa scriu... parca nu mai am stare,  insa nu am timp si nici dispozitie. Trebuie sa ma gandesc,  sa planuiesc si sa organizez vanzarea apartamentului si construirea casei. In plus, 14 Nuante de Rosu, imi ocupa parte din minte caci e aproape de lansare.

Insa postarea de azi este despre altceva.
Lacrimi calde imi curg necontenit pe obraji din cauza unor fapte la care am asistat astazi, cand ma intorceam de la Brasov.
Nu reusesc sa inteleg... nu pot sa cred...
Unde... unde si cand ne-am pierdut umanitatea?
De ce?!
Chiar nu aveam alegere?

Sa povestesc, sa stii la ce ma refer.
Eram in autocarul in care m-am urcat din Brasov cu destinatia Roman.
In Onesti o batranica infrigurata vrea sa urce, soferul o opreste. Batranica se roaga de mai multe ori. Nu reusesc sa inteleg de ce. As vrea sa intervin. Intreb soferul ce se intampla. Ma ignora.
Insist.  Vreau sa stiu de ce refuza sa o ia. Imi zice ca nu poate opri unde-i  cere batranica "Nu este statie in localitatea ei. E nebuna. Nu vreau sa iau amenda. Nu va bagati. Nu e treaba dvs."
Se inchid usile si plecam. Incep sa plang mocnit. Ma tin cu mainile de stomac atat de tare sufar: "Dac-ar fi fost mama in locul acelei biete bunici?"
Vreau sa urlu, sa-l scutur pe sofer, sa-l intreb daca are mama si cum s-ar simti sa afle ca a fost tratata mai rau decat un caine. Dar n-am ci cine vorbi. Se uita tacticos pe fereastra de parca ar fi un zeu.
N-o fi fost statie in satul bunicutei, dar oprise de nu mai putin de 6 ori in locuri nemarcate pentru fete si femei tinere. Dar bunicuta era... doar un suflet batran, o fiinta fara valoare.
Am coborat din autobuz cu fata impietrita si-afara, desi ploua, m-am sprijinit de un gard si m-am indoit de durere. Nu mai aveam lacrimi dar am plans cu suspine, daca are sens ce spun.  Nu credeam ca-i posibil, dar se poate plange fara lacrimi. Am suspinat zgomotos pana acasa. S-a oprit lumea sa se uite dupa mine. Eu... nu sunt o batranica inca... eu am mai multa valoare.

Ce vreau sa spun este ca nu este admisibil sa nu ne respectam batranii. Fara ei niciunul dintre noi nu ar exista. Batranii au dreptul la demnitate.
Va rog, oameni buni. Va rog.
"Ce tie nu-ti place, altuia nu face."Batranii sunt slabiciunea mea.  Ei au nevoie de intelegere si sprijin. Nu-i marginalizati, nu-i luati in deradere. Ei sunt cei ce ne-au dat viata.
Ma voi lupta pentru drepturile lor pana la moarte.
Nu sunt o sfanta... Am gresit mult la viata mea dar nu am umilit.

Atat.

Am scris de pe telefon. Mi-a luat o vesnicie.  A trebuit sa-mi eliberez inima. Sufar imens.

De ce-am uitat sa fim oameni?
Cum dormim noaptea?
Cum ne uitam in oglinda?
Ce vedem in ochii nostri cand o facem?

---

19. Tu ce ai face pentru părinții tăi? - Mar 15, 2019 4:03:37 PM

---

Îți iubești părinții? 

Sunt sigură că majoritatea dintre voi a răspuns „Da, normal!” sau „Da, foarte mult!”

Dacă îi iubești, ce ai face pentru ei? 

Și la această întrebare mulți ar răspunde „Orice!”
Păcat că nu toți avem posibilitatea să facem orice, oricând.
Fiecare dintre noi, copil sau părinte, avem lucruri de făcut independente de relațiile de sânge.
Este greu să ajuți când tu ai avea nevoie de ajutor.

Dacă mă cunoști și urmărești de mult timp, știi că am emigrat în anul 2000, mai întâi în Italia apoi în Anglia. Ceea ce nu știi este motivul pentru care m-am dus printre străini singură.
De fapt, au fost multe motivele pentru care am decis să las tot ce știam și să plec în lumea mare. Însă, să fiu cinstită, am plecat sperând să reușesc să construiesc o căsuță pentru părinți cu baie și apă curentă în casă.
Da, m-am născut la țară și aici, casele vechi nu au aceleași facilități ca cele din ziua de azi.
Când au construit părinții casa prin 1965, nimeni nu s-a gândit să facă o cameră rezervată băii. Așa se obișnuia pe atunci.
Dacă ai avut sau ai bunici la țară, știi despre ce vorbesc.
Când eram mică visam să fac un duș cald în fiecare zi pentru că ne spălam la lighean, pe bucățele în cursul săptămânii și sâmbăta - zi de baie generală - într-o cadă de tablă.
Era greu și incomod.
Când mergeam în oraș, făceam baie la surorile mele care locuiau la bloc. Bietele de ele, când ne vedeau apărând, pregăteau cada în care ne bălăceam ca niște rațe ce n-au văzut apă în viața lor.
Dar despre asta am scris în 14 Nuanțe de Roșu: Amintiri din Copilăria Comunistă.

Ziceam că de aia am plecat și-am trăit numai eu știu cum. Dar, cu toate sacrificiile ce am făcut, căsuța nu am reușit s-o construiesc.
Am tot sperat ca poate anul următor, sau următorul și iar și iar și uite că anul trecut (2018), tata s-a dus dintre noi fără să vadă o baie în căsuța lui.
Nu-ți spun cum m-am simțit, mai ales că n-am apucat nici să termin cartea de memorii care-i este dedicată.
Dar... asta-i viața. Faptele sau nefaptele au consecințe.
Am fost buimacă și copleșită de durere pentru mult timp.
Însă anul acesta, pe 9 ianuarie, am luat hotărârea să mă întorc în țară și să fac ce gândesc și sper de atâția amari de ani că am să fac. Nu se mai poate amâna. Este acum ori niciodată. Și nu pot să nu fac imposibilul acum.
Nu a fost ușor să renunț la viața din Anglia, la noii prieteni și la cariera pentru care am muncit atât de mult. O duceam bine acolo... Da, am avut un hop mare de trecut la sfârșitul anului, dar în general mi-a fost tare bine în Marea Britanie.

Când le-am spus apropiaților și prietenilor despre intenția mea, toți m-au descurajat. Și aici mă refer la români.

— Cum să mergi tu în țară când toți fug de ea?! Știi ce greu să trăiește în România? Știi ce corupție, ce mizerie morală este la noi? N-ai să poți niciodată să faci ce ai tu de gând. Sunt visuri imposibile. O să te îngropi acolo. Să-ți iei Adio de la cariera de scriitor. 

Stai că am uitat să menționez și faptul că doresc să înființez o Asociație Umanitară în folosul bătrânilor din satul meu.
Ce m-au mai luat la mișto românașii noștri...

Am zis că știu că doar aici m-am născut. Am locuit în România din 2010 până-n 2014 și-am văzut ce nenorocire este în țărișoara noastră.
Dar lucrurile nu se fac singure. Cineva trebuie să înceapă de undeva. Am zis că mai bine mor încercând decât să nu fac nimeni pentru că „nu se poate.”

Sincer, nu aș fi vrut niciodată să mă întorc în România dar mama are nevoie de ajutor.
Ce fac acum, fac exclusiv pentru mama mea.
Anul acesta împlinește 84 de ani, nu mai poate să-și poarte singură de grijă. De fapt sunt cam 20 de ani de când am avut mereu pe cineva cu ei, și în ultimii ani, noi, copiii lor, am avut grijă de ei cu schimbul. O lună unul, altă lună altcineva... Din păcate, unii au făcut mai puține luni decât alții dar fiecare a făcut ce a putut.
De când s-a stins tata, iubita mea soră, Ana, a avut singură grijă de ea și-n octombrie a luat-o la ea într-un oraș de lângă Brașov.
Și ce greu le-a fost amândurora să se adapteze la noua conviețuire și stil de viață...
Biata mea mamă... să se obișnuiască la oraș după 83 de ani la țară, într-același loc...
Nu este ușor și vrea să vină acasă, n-are stare.
Biata mea soră îi oferă toate condițiile dar mamei îi este dor de casa ei în care a trăit atâția amari de ani. Îi este dor de patul în care dormea tata...
Să iei un bătrân din locurile lui e ca și cum ai scote un copac din rădăcinile de 100 de ani și a-l planta în alt loc.
Șansele să prindă rădăcini în noul loc sunt puține.

Așa că am decis să vin acasă, să-mi vând apartamentul și să-i construiesc mamei o căsuță cu baie și apă curentă.
N-am nici jumătate din banii necesari pentru că apartamentul meu nu are o mare valoare imobiliară, dar am să fac ce-am să pot.
Aruncă o privire la pozele de la apartamentul meu. Poate-l vrei tu.


Știu că toată lumea crede că am o avere pusă deoparte că doar atâția ani am stat departe de țară...
Dar uite că n-am. Dacă aș fi avut, aș fi construit de mult casa asta la care mă gândesc de copil.

Apartament de vânzare în Roman/Neamț, 19 000 euroÎn orice caz, pun anunțul relativ la apartament și aici în caz de cineva vrea să facă o investiție.
Îl poți vedea pe Facebook dacă te interesează mai multe fotografii.


Apartamentul de 45 de mp aflat pe Aleea Liliacului (Roman/Neamț, pe lângă Biserica Catolică Fericitul Ieremia Valahul-Str. Siretului) la etajul doi (2), are două camere și este semidecomandat.

Blocul construit în 1980, este izolat în totalitate. Zona este foarte liniștită, o școală și un supermarket aflându-se la 10 minute de mers pe jos, centrul la 20 de minute (tot pe jos). În plus, la numai 2 minute este o stație de autobuz care duce peste tot în oraș (inclusiv la Kaufland și Roman Value Center – Carrefour).

Aceasta locuință imediat locuibilă are parchet vechi în condiții optime și este extrem de ușor de modelat după propriile nevoi și preferințe (avantaj de a alege materialele, calitatea finisajelor, culorile) dar și după bugetul personal, fiind o optimă investiție pe termen lung.

Alte detalii:
• Apă și gaz separat
• Bideu
• Centrală pe gaz cu calorifere noi
• Ușa de la balcon (neacoperit) și ferestrele sunt de pvc/termopan cu plase anti țânțari
• Pereții alb imaculat nu au avut niciodată igrasie

Preț 19,000 euro.
Cine este serios interesat și intenționat este rugat să mă contacteze la numărul de tel: 0765978666, să-mi scrie aici sau sa-mi trimită mesaj pe Facebook.


Tu ce ai face pentru părinții tăi? 
Eu îmi vând apartamentul pe care am jurat să nu-l vând niciodată. Este singurul lucru pe care îl am.
Dar s-o văd pe mama că are condiții este mai important decât orice. Am amânat destul. Nu vreau să plâng în pumni că nu mi-am luat inima în dinți când a trebuit.

---

20. La Anul și La Mulți Bani! - Jan 6, 2019 2:01:17 PM

---

În marea noapte dintre ani, Eu vă urez La Mulți Bani!
(Euro, lei și dolari Ca să nu fiți cocalari.)Euro, dolari și roni
Și-un duium de neuroni.

Vă urez s-aveți de toatePantofi, fuste și capoate. Carne, ouă, brânză, pâine Să nu fiți flămânzi ca-un câine. 
Dar cel mai mult vă doresc S-aveți suflet omenesc,Să-ndrăgiți pe toată lumea,Și să n-umblați cu minciuna. 
Să fiți buni și iubitoriNu numai de sărbători. Să ajutați de puteți, Și să nu mâncați bureți.

Să fiți slabi, să fiți vioi
Când culegeți păpușoi.
Să râdeți și să glumiți,
Să fiți mereu mulțumiți.

Doresc la toți sănătate, Iubire, fraternitate, Norocul să vă găsească, Dorințele să vi se-ndeplinească. 
Mai mult n-am ce să vă spunC-am mâncat niște săpun, Și-am făcut spume la gură Să compun o urătură. 
Cui nu-i place ce-am uratEste un nevertebrat. Cine are clopoței, Să sune tare din ei.  
Și la anul ce-o veniPoate că voi reveni. Sunați măi!!!Hăi, hăi! 

La Anul și La Mulți Bani!

P.S. Mulțumesc din suflet celor ce mi-ai trimis urări de bine în privat.
Am în jur de 400 de mesaje pe care, probabil, le voi citi în anul următor. 
Photo credit: Pixabay

---

21. Ma lepad de rau: Sa fii bun este o alegere - Dec 30, 2018 8:51:14 PM

---

Am vrut de mult să scriu despre lucrurile acestea care mă rod din interior, dar n-am mai apucat.
Înainte de a intra într-un an nou, vreau să mă lepăd de toate gândurile și trăirile negative.
De anul viitor vreau să scriu pe un alt ton.
Mai mult ca sigur că o să mă abat de la regula asta, dar te anunț de pe acum ca să știi că mă contrazic des.
Așa, ca să fie mai palpitant.

Drag cititor, sunt sigură că, din nefericire, ai întâlnit și tu oameni cu care nu se poate discuta ca de la persoană la persoană.
Mai bine zis, persoane care nu te lasă să vorbești căci adevărul absolut e în „colțul lor”.
Eu sunt deosebit de „norocoasă” în această privință dovadă făcând atâtea cărți de memorii dramatice.

Cu toate studiile pe care le-am făcut și-ncă le fac (sunt autodidactă), nu am reușit niciodată să ajung la un compromis cu oamenii nerezonabili pe care i-am întâlnit.
Singurul mod în care am reușit să mă apăr de efectul lor nociv și, din nefericire, de atacurile lor deosebit de crunte, a fost să tai orice legătură cu ei.
Știu că e ușor să faci asta când ființa irațională este străină, adică nu ești legat prin sânge de ea, însă când persoana cu care nu se poate discuta îți este soț (partener), copil, frate, soră, mamă, bunică, rudă apropiată, nu este deloc simplu să te îndepărtezi.
Mai ales când locuiești fizic aproape.

Ce vei citi mai departe, ți se va părea, poate, familiar.
Dacă-i așa, înseamnă că cunoști în primă persoană iadul pe pământ.
Îmi pare rău pentru tine și sper din suflet că ai ieșit din mizeria în care te-au împins acești demoni.

Până cum circa 20 de ani, nu credeam în magia neagră și nu credeam că un om este în stare să-și vândă sufletul diavolului ca să-ți facă rău.
Dar când o femeie oarecare a intrat în contact cu familia mea, a trebuit să fac un pas înapoi și să accept că există diavoli pe pământ.
Nu povestesc ce anume a făcut familiei mele că a trecut demult.
Este doar un exemplu.

După ea, am întâlnit alte creaturi cu sufletul negru care mi-au făcut extrem de mult rău.
Creaturi care privesc lucrurile dintr-o singură perspectivă, a lor evident.
Pentru aceste ființe există numai un singur adevăr, cel pe care-l gândesc și proclamă ei.
Oricât ai încerca să discuți cu acești aghiuță, n-ai cum. Nu te ascultă, n-ai dreptul la dialog căci ei și-au făcut o idee despre tine (sau o problemă comună) și nu au intenția să și-o schimbe.
Se cred mai ceva decât o zeitate, mai ceva decât Dumnezeu.
Dar după părerea mea, Dumnezeu își schimbă des părerea în bază a ceea ce se întâmplă în lume.

De curând am avut de-a face cu o astfel de persoană nerezonabilă.
O persoană pe care am ajutat-o extraordinar de mult.
O persoană căreia nu i-am cerut nimic, dar de la care m-am așteptat să se comporte civilizat.

Și-acum tu vrei să-mi spui: „Să nu te aștepți niciodată la nimic de la nimeni.”
Tu nu te aștepți să fii respectat când tratezi cu respect? 
Dacă nu te aștepți, atunci ești un sfânt.
Eu mă aștept. Respect este singurul lucru ce datorăm fiecărui om și animal.

Din ce am observat de-a lungul anilor, oamenii care au mult în viață se fălesc cu proverbul de mai sus și cu ăsta: „Banii nu aduc fericirea.”
Nu discut proverbele acum, am făcut-o de multe ori până acum.

Această persoană cu care am avut nenumărate divergențe de-a lungul anilor (încă înainte de a o ajuta), mi-a imputat că am ajutat-o doar pentru că mi-a convenit.
Nu am dat din bunătate, dar din surplus.
Nu m-am sacrificat, m-am fălit.
Ba mai mult, nu am ajutat-o pe ea, am profitat.

Acum, pentru un om care nu a profitat niciodată de nimeni și de nimic, pentru o persoană care mereu a dat și cămașa de pe ea și care a respectat și respectă orice ființă și lucru de pe pământ, astfel de acuzații sunt absolut covârșitoare.
Bârfele, vorbele pe la spate, acuzațiile aruncate în vânt dor, însă toată lumea vorbește aiurea câteodată. Treci cu vederea, ignori că na, și tu ai greșit și sfinții o fac.
Însă când acuzațiile sunt aduse ca de un tribunal regesc cu profundă ură și siguranță, atunci rămâi tâmpit și te întrebi dacă persoana care te acuză este însăși Satana pentru că niciun om care are chiar și 1% suflet și creier nu ar gândi și zice asemenea aberații.

Această creatură pe care o cunosc din fașe, mi-a făcut extraordinar de mult rău de-a lungul anilor, dar asta nu m-a împiedicat să o ajut.
Știam că nu merită în ruptul capului, dar am făcut-o oricum.
Chiar dacă m-a costat extraordinar de scump.
Din nefericire, aceste creaturi beligerante habar nu au ce este sacrificiul, compromisul și suferința pentru că nu au probat niciodată pe pielea lor.
Ei nu au ajutat și nu și-au călcat pe fire și pe mândrie să dea șanse celor ce le-au greșit.
Mai bine zis, ei nu au ajutat niciodată pe nimeni, bun sau rău.
Ei nu știu ce-nseamnă să pierzi bani pe spatele altora după ce ai muncit ca un sclav să-i aduni.
Ei nu știu ce-nseamnă să stai toată viața în frig, să cumperi cele mai ieftine lucruri ca să reușești să pui ceva deoparte să reușești să faci cadouri în stânga și-n dreapta.
Nu știu ce-nseamnă să fii om cu toți.
Ei știu să ia și să te scuipe. Dar, curios și absolut absurd, ei sunt convinși și insistă că au ajutat.

Să te păzească Dumnezeu să le atragi atenția asupra comportamentului lor arogant, nerespectuos, insolent și impertinent.
Să nu te pună păcatul să le spui sau să-i întrebi:
„Măi aghiuță, tu știi ce este respectul? 
Cum îndrăznești să stai în baie 15 minute când oamenii trebuie să meargă la servici? 
Cum să lași farfuriile nespălate 5 zile când alții trebuie să folosească chiuveta? 
Etc., etc., etc.”
Nu, să nu faci asta că imediat îți imput că le-ai scos ochii că i-ai ajutat.

Și pentru că i-ai ajutat ei îți poartă pică toată viața.
Aceste creaturi știu doar să ia fără să dea.
Ba mai mult, aceste creaturi te insultă și te înjunghie pe față. Nu se dau îndărăt să-ți plătească înmiit ajutorul ce le-ai dat necondiționat, da, dar în sensul opus.
Sunt capabili să te dea pe mâna poliției după ce ți-au înscenat o mârșăvie.
Ba chiar nu ar clipi dacă ți s-ar tăia capul sau ai muri cu o seringă în braț după ani de pușcărie făcuți pe nedrept pentru că ei (și prietenii lor) au depus mărturie falsă împotriva ta.
Nu numai că nu au remușcări ce orice om sănătos la cap, dar se bucură și bat din palme.
Asta după ce le-ai salvat viața. Literar.

Nu, nu mă aștept niciodată la gratitudine din partea celor pe care i-am ajutat, dar nu mă aștept nici să fiu înjunghiată, umilită, scuipată și batjocorită. Nu mă aștept să devin cârpă și sac de box după ce numai Dumnezeu știe cât de greu mi-a fost să ajut.  
Dacă nu ți s-a întâmplat niciodată așa ceva, nu cita proverbe. Nu judeca și nu-ți da cu părerea.
Știu din experiență că sunt mulți cei cărora li s-a întâmplat așa ceva.
Știu că mulți plătesc și la propriu și la figurat din cauza celor pentru care s-au jertfit.
Când ești părinte știi că copiii pot fi ingrați deoarece habar nu au ce este greul, dar oricum ar fi, nu te aștepți să te înjunghie râzând.
Și totuși se întâmplă.
Cât de dureros este asta? 
Cât de absurd? 

De-a lungul anilor, am fost acuzată de multe chestii abominabile care nici nu mi-au trecut prin cap vreodată.
Numai unui criminal i-ar trece prin cap unele ticăloșii.

Știi ce cred eu? 
De fapt nu cred, știu din experiență.
Cine te acuză de ceva ce tu nici măcar nu ai gândit (pe nedrept deci) este pentru că așa se comportă/fac ei. Ei fac și dau vina pe tine.
Unii nu știu să-și asume responsabilitatea acțiunilor și dau mereu vina pe alții.
Ei fac rău și ei acuză, bagă zâzanie și se răzbună.

Mai știu și o altă tipologie de oameni care te pedepsesc pe tine pentru ce le-au făcut alții. 
Spui o dată un cuvânt greșit, sau nici măcar nu e greșit că-i o glumă, dar așa îl interpretează ei, și-ai trezit bestia nerezonabilă care te atacă cu toată muniția de răutate pe care alții au descărcat-o asupra lor.
Am mai scris despre asta.

Mai sunt și acei oameni pe care-i cunoști de 1000 de ani și care de-a lungul timpului ți-au urmărit orice mișcare și apoi și-au făcut o impresie despre tine care este extraordinar de departe de realitate.
Te-au judecat din prisma/perspectiva lor. Ți-au cântărit acțiunile cu cântarul lor folosind greutățile construite de ei. Te-au etichetat cum au decis ei că-i corect și s-au convins că au dreptul să creadă tot ce-i mai rău despre tine. Nu țin cont de situații, de contexte, de motivele ce te-au împins să faci sau să te comporți într-un anumit mod. Pentru ei nu există o altfel de oca decât ocaua lor. Mi s-au spus și reproșat multe la viața mea.
De exemplu, când am îndrăznit să-i rog cu lacrimi pe călăii mei să înceteze cu acuzele și atacurile nemiloase, mi s-a spus că sunt penibilă. După ce m-au înjunghiat de o mie de ori (înainte și după ce i-am ajutat), mi-au spus să încetez să fac pe-a victima. Mi-au spus că nu mă cunosc deloc așa cum mă cunosc ei. Mi-au spus că cred că mă cunosc, dar nu e așa. Ei știu mai bine. Ei m-au urmărit, ei m-au văzut ce am făcut atunci și altădată... de fiecare dată. Eu nu știu ce-i cu mine, dar ei știu. Și asta după ce mi-am dedicat mai mult de jumătate din existență introspecțiilor zilnice.
Știi tu mai bine decât mine ce-i în sufletul meu? 
De ce? 
Pentru că tu ești așa cum mă acuzi pe mine? 
Pentru că așa sunt cei cu care alegi să te înconjuri? 
Pentru că bagi pe toată lumea în aceeași oală? 
Pentru că tu te îndoiești de candoarea oamenilor? 
De ce nu crezi că există oameni buni și curați pe lume? Pentru că tu habar nu ai să fii bun, nu? Nu crezi în candoarea oamenilor pentru că tu ești negru la suflet. Habar nu ai ce este puritatea de suflet. 
Nu am niciun interes să te mint că-ți vreau binele pentru că nu vreau nimic de la tine. Nu ai tu ce am eu nevoie.

Aș putea să scriu o listă deosebit de lungă cu toate acuzațiile aberante ce mi s-au adus până acum, dar sunt sătulă.
Mi-au trebuit mai mult de douăzeci de ani să învăț să mă ridic la fel de repede precum m-au făcut unii să cad.
Și știi de ce astăzi nu mă mai doare? 
Pentru că nu e vina mea că le lipsește sufletul. 
Nu e vina mea că au devenit călăi după ce au fost abuzați.
Nu e vina mea că au ales să fie răi.

Dar, până acum, am umplut oceane cu lacrimile vărsate în solitudine și izolație.
Râuri întregi s-au format din sângele ce mi-a curs din rănile făcute fără considerație.

Mi-e milă de ei și-ar vrea să le iau durerea că știu că suferă.
Știu că au atacat ca să se apere.
Văd printre lacrimi și insulte pentru că vreau să văd.
Numai că ei iau acțiunile și vorbele drept atacuri sau minciună.
Nu pot să-mi distrug întreaga viață pentru cei ce mă disprețuiesc și mă batjocoresc.
Nu sunt Isus.
Dumnezeu nu mă va lua la El când mă vor fi pus pe cruce. N-am unde să merg. Nu mă așteaptă nimeni nicăieri. Mă am doar pe mine.

După mai mult de douăzeci de ani de muncă asiduă să-mi întăresc pielea și gradul de rezistență la atacuri nemiloase, astăzi nu mai plâng și nu mai am răni care sângerează. 
Mi-au rămas cicatricile.
Dar acestea nu dor decât când e vreme rea.

Nu port pică nimănui.
Îmi văd de viața mea așa cum am făcut-o-ntotdeauna.
Nu am grija altora, nu urmăresc și nu judec pe alții decât atunci când fac rău familiei mele sau mie personal.
Critic pe cei ce se „dau și se cred mai buni și mai drepți” după ce ucid râzând, chiar dacă numai la figurat.
Nu am timp, energie și nici cea mai mică voință să mă gândesc la răzbunare, să complotez la ruinarea lor. 
Ba chiar îmi pare rău dacă au probleme.
Îmi pare rău pentru că sunt om și am suflet.
Și asta împotriva a tot ceea ce mi-au făcut unele creaturi venite direct din iad.

Acum la sfârșitul anului, mă lepăd de rău și mă îndepărtez de ființele nerezonabile.
Mi-a fost greu să ajung aici, dar sunt mândră de mine. Altcineva în locul meu ar simți altceva și-mi pare rău pentru ei.
Ura, gândurile de răzbunare, grandomania, superbia sunt sentimente distructive. 
Poate în final vei face rău celor pe care-i urăști, dar cu ce preț?
Vei pierde mai mult decât vei câștiga.
Îți vei fi irosit ani din viață și pierdut sufletul iremediabil.
Nu bate din palme, nu juca pe mormântul altora.
Când distrugi pe alții, te distrugi și pe tine.

Să fii bun este o alegere, nu o consecință. Aceasta este legea mea de aur.

Fotografie de pe Pixabay

---

22. Asculta-ma pe mine, sunt mai batrana decat tine! - Mar 16, 2019 9:01:07 AM

---

Ai întâlnit și tu oameni care le știu pe toate, nu? 
Și nu numai oameni mai în vârstă decât tine, dar chiar mult mai tineri?

Mă crezi sau nu, există mulți tineri, ba chiar copii, care sunt mai înțelepți decât unii bătrâni. 

Dacă ești un om obiectiv, nu ți-am spus nicio noutate.

Ia aminte la un bărbat de 70 de ani care aleargă după tinerele și la un copil orfan.
Care se descurcă mai bine? 

Sunt o persoană introvertită și foarte timidă de mică, dar contrar firii mele, sunt sociabilă și foarte prietenoasă cu oamenii, în general.
Mă forțez să leg conversații chiar dacă roșesc, mă bâlbâi și tremur.
Comportamentul uman, mintea umană de fapt este cea mai mare pasiune a mea. Îmi place să studiez pe cei ca mine.
Însă nu te lăsa înșelat, nu studiez numai pe alții, eu sunt primul meu cobai de laborator. Mintea mea este subiectul numărul 1.

De ce multe persoane tinere și foarte tinere sunt mai înțelepte decât unii bătrâni? 
Pentru că au o experiență de viață mult mai vastă. Poate au fost lăsate singure de mici. Poate că au fost învățate să-și poarte singure de grijă de mici. Poate au citit milioane de cărți de auto-ajutor și autocunoaștere. Poate sunt introvertite și grozav de incisive cu propria personalitate. Poate sunt mai obiective și privesc fotografia întreagă din toate unghiurile, nu numai din unul. Poate sunt intuitive, empatice și simpatetice de la natură. Poate că văd dincolo de cuvinte, direct în suflet unde șade durerea altora și nu ajung la concluzii absurde bazate pe ignoranță, superbie și pură răutate. Etc., etc., etc. Fiecare persoană înțeleaptă vorbește din propria experiență și după ce a studiat îndelung natura umană.

De curând am cunoscut o femeie care s-a prezentat cam așa:
„Când eram în țară, credeam că le știu pe toate și voiam să-i învăț pe toți ce știam. Când am emigrat, mi-ai dat seama că nu știam nimic și m-am schimbat.”

Nu era tânără, ba chiar era trecută de floarea vârstei.
Am rămas foarte impresionată de umilința ei, căci mi-am dat seama că nu i-a fost ușor să admită așa ceva și să ia decizia să se schimbe.
Mi-a plăcut de ea până la fraza următoare:
„Toți românii se cred mai deștepți decât alte nații și nu ascultă de nimeni. Se cred cei mai tari, frumoși, capabili, dar nu-i nimic de capul lor.”

Menționez că femeia în cauză este româncă și toate frazele sunt aproximative. Nu-mi amintesc cu exactitate, vorbă cu vorbă, ci sensul general.
Mai menționez că, în general, părea că vrea să ajute și chiar m-a ajutat.
Asta împotriva voinței mele căci chiar nu aveam nevoie și nu era necesar.
Ne-am și certat pe tema asta și a stat botoasă ceva timp.
Numai Dumnezeu, ea și eu știm de ce a făcut-o.
Prefer să nu divulg adevărul adevărat. E sufletul ei.

Și după asta a început să-mi dea sfaturi după sfaturi și iar și iar și iar și iar.
Fără număr, fără sfială, fără pauză.
Am tolerat vreo câteva ore până când n-am mai putut.
Nu eram acolo să-mi bârfesc concetățenii și să primesc sfaturi de la o femeie convinsă că le știa pe toate, dar s-a schimbat.
Am întrebat-o cu calm:
— Doamnă, ce știți despre mine și viața mea? Am mamă și 6 surori mai mari. Nu credeți că am destule persoane care să mă sfătuiască dacă am nevoie?
— Dar eu sunt mai în vârstă decât tine și trebuie să mă asculți! Vezi, exact ce spunem, ești mândră ca toți românii! Nu știi ce-i umilința.

Am lăsat-o baltă. Aveam destule pe cap și fără să intru în conflicte cu ea.
Păcat că nu m-a lăsat ea în pace.
S-a ținut ca scaiul de mine și-o mânca limba de nu mai putea.
Trebuia neapărat să-mi vorbească de Dumnezeu și de faptul că trebuie să cred și să mă duc la biserică, să mă spovedesc și să-mi pun cenușă pe cap dacă vreau să-mi salvez sufletul.

Dar dacă s-ar fi mulțumit numai cu învățămintele astea... Ah, ce bine ar fi fost, dar nu. Nu am avut eu norocul ăsta.
A insistat să-mi caut iubit și să fac copii că ăsta-i scopul femeilor în lume, altfel am trăit degeaba.
Mi-a zis cum și ce anume să fac.

Apoi m-a întrebat data nașterii și mi-a citit în stele unde a văzut că am să am 2 copii și un bărbat... și câte și mai câte.
Mă durea capul și-mi venea s-o agresez verbal să mă lase în pace, că de vorbă bună nu știa.
Am rugat-o frumos să-și vadă de viața ei că am eu grijă de a mea.
S-a simțit deosebit de ofensată de i-au dat lacrimile.
Am îmbrățișat-o și i-am spus deschis că știu mai multe despre viață decât îmi spune ea.
„Am plecat de mică de acasă.”
— Da, știu, răspunde ea. Știu că ai fugit de acasă când aveai 14 ani și...
Băi, am crezut că mi-a dat cu ceva în cap pentru că a spus asta cu atâta siguranță încât toți cei prezenți s-au uitat uluiți la mine.
Nu, n-am avut norocul să fiu singură.
Numai cu mine vorbea, e drept, că nimeni altcineva n-avea răbdare să o asculte pe femeia asta atotștiutoare.
— De unde știți asta, dragă doamnă?
— Mă pricep să citesc oamenii. Îți știu povestea, da.
— L-ați întrebat pe Dumnezeu dacă aveți dreptul să etichetați și să judecați oamenii fără să aveți nici cea mai mică idee despre ei?
Mi-am permis s-o întreb asta pentru că toate sfaturile ei ajungeau în același loc: „Întreabă-l pe Dumnezeu ce trebuie să faci, așa cum fac eu. El o să-ți spună exact. O să-ți indice calea. Ș.a.m.d.”
Nu știu dacă a spus da, sau nu. Nu știu dacă a răspuns sau mormăit ceva, dar știu că tupeul îl avea să răspundă la toate.
Asta pentru că Dumnezeu vorbea prin ea și le știa pe toate.

Pe moment am vrut să spun ceva și cred că am spus că am plecat la școală când aveam 14 ani.
Dar ce rost avea să mă iau la harță cu doamna care se schimbase de când emigrase (acum vreun anișor)? 
De ce trebuia să-mi explic eu existența în fața ei? 
Dar uite că am avut instinctul ăsta.
Și știi de ce? 
Pentru că sunt scriitoare și zvonurile distrug cariere.

Drag cititor, am scris postarea asta ca să te atenționez. Nu știi cu cine stai de vorbă, nu știi cine-ți poate știrbi reputația fără să se gândească și să ezite o secundă.
Te rog din suflet să nu arunci astfel de vorbe despre nimeni, niciodată.
Vezi-ți mereu de treaba ta și o să-ți fie bine pe pământ... dacă nu ai norocul meu.

Doamna asta care-și disprețuiește pe față conaționalii, ca mulți alții, era grozav de mândră de schimbarea ei pe care eu nu am văzut-o.
Nu zic că nu a suferit nicio schimbare, dar, Dumnezeule, cum era înainte de asta? 
Câți oameni a scos din fire și pe câți i-a înnebunit cu înțelepciunea ei? 
Câtor copii le-a impus sfaturile ei fără fundamente? 
Mi-e frică să mă gândesc și nu e nici treaba mea.

Se zice că orice om pe care-l întâlnești te învață ceva. 
Sunt de acord.
De la doamna în chestiune am învățat să respect și să consider pe toată lumea indiferent de vârstă.
Păcat că știam asta de când eram mică.
Acum serios, sunt sigură că am învățat ceva, dar nu pot să-mi dau seama chiar acum ce anume.
E prea proaspătă întâmplarea.

Of, superbia... și bârna... bârna pe care cei ca doamna mea nu o văd în ochii lor, dar nu pierd așchia din ochiul altora. 
Oare chiar viața unora este atât de perfectă încât să se ocupe de a altora? 

Sfaturile se dau la nevoie și la cerere, nu când te mănâncă limba și vrei să-ți impui înțelepciunea. 

Da, da, și eu dau sfaturi... asta fac în postări și cărți, dar nu oblig oamenii să le citească.
Citește cine vrea și are nevoie. Este decizia lor.

Dar e adevărat, am dat sfaturi „în tinerețea mea”, exact ca doamna și mi-e rușine de mor. De mor.
Noroc că nu era Facebook pe atunci...
Moamă, prăpăd aș fi făcut!
Iartă-mă, Doamne, iartă-mi căci mă căiesc din toată inima mea!

Dacă doamna în cauză citește postarea asta, am dat de naiba!
Doamne păzește-mă căci este total irațională.
Pentru dânsa nu există un alt adevăr decât al dumneaei.
I-ar da sfaturi și lui Dalai Lama fără să-l asculte o secundă.

Când Dumnezeu îți vorbește și-ți arată calea, le știi pe toate și ai dreptul să tai și să spânzuri pe oricine nu merge la biserică.
Unde ești, Doamne? 
Mie de ce nu vrei să-mi vorbești? 
Pentru că nu știu cum să te întreb? 
Nu mă trimite la dumneaei să învăț. Fie-ți milă, te rog!
Ajungem la cuțite și n-am nicio șansă.
Mă bate cu experiența. Mă face praf.

Ce baftă am la astfel de ființe.
Este un cerc vicios. Oriunde mă uit, dau de alta care mă înhață și mă sucește de n-am aer.

Sper să nu mai întâlnesc persoane ca ea.
Chiar m-am săturat de atâta aroganță și lipsă de respect.

Omul e bun pentru că așa trebuie să fie, nu din frică de Dumnezeu. Miile de cruci și mătănii nu te ajută la nimic dacă ești încrezut, hapsân, crunt, criminal, judecător și călău.

Pace în suflete și multă înțelegere.
Să te ferească Dumnezeu de persoane nerezonabile.

Fotografie de pe Pixabay

---

23. A mai trecut un an si iarasi altul vine - Dec 29, 2018 12:01:52 PM

---

Versurile astea amuzante, dar absolut nepretențioase, au fost publicate pentru prima dată în 2013 pe https://eumerit.blogspot.com.


Iată un alt an a trecutIar eu multe n-am făcut.N-am devenit scobitoare (slabă),Și nici mare scriitoare.
Dar pe cine să acuz,Că iar am făcut abuz,De gaze și de durereC-am mâncat prea multe mere?
Bărbat, nu am căutat.Zic, că mulți m-au întrebat.Mi-s persoană solitară Și pe veci celibatară. 
Am iubit pe cineva... Stai bre, nu te ambala, Că nu au ieșit scântei, Și-a rămas și el holtei. 
Nu c-ar fi fost vina lui,De fapt, nu-i a nimănui,Eram foarte diferiți,Chiar dac-amândoi „săriți”.
Dar să-întoarcem pagina,Că sunt tristă-n pana mea!Și iarăși de Anul NouSunt mai singură ca-un ou. (Am vrut să scriu bou, dar mi-s muiere... :p )
Nu e bai că toate trec,Chiar dacă iar nu petrec.Toată viața am fost așa... ,Dă-te, fă-n dragostea mea! (Merit asta. Ce tot atâtea lacrimi!)
Totuși am fost invitatăLa-o petrecere ciudată,Dar nu vreau ca să mă duc,Că mă simt singură cuc.
Și la anul ce-o veniJur că nu voi mai iubi!M-oi concentra pe-un serviciȘi-oi adopta 8 pisici. 
E cam nasoală treaba dacă de 5 ani tot asta zic, însă, pe atunci să devin scriitoare era doar un gând.
Numai în 2015 am început să lucrez pe brânci ca să-mi ating scopul.
E greu, mai greu decât își poate imagina cineva, mai ales pentru mine care nu m-am învârtit niciodată în cercuri literare și n-am cunoscut pe nimeni în acest domeniu.
În decembrie 2016 am publicat primul fragment dintr-o carte de memorii și numai atunci lucrurile au început să prindă contur.
Acum că știu cum merg treburile, mi se pare și mai greu deoarece oricât talent ai avea, dacă nu ai bani sau/și cunoștințe, trebuie să muncești infinit mai mult decât majoritatea.
De aia mulți scriitori (și alți oameni super talentați) se dau bătuți când nu apar rezultatele.
Eu am să lupt până în ultima clipă a vieții mele.

Și-acu, că te-am super plictisit, îți spun că aceste versuri au fost incluse în cartea numită „Îmi Curg Mucii, Deci Exist!”

Photo credit: PixabayPS.
Fotografia asta va fi folosită în noua mea carte în limba engleză intitulată ironic: „All the men I could have loved”. 
Încă nu sunt sigură că ăsta-i titlul final. 
Poate ai tu o idee de titlu. 

---

24. Iubirea față de părinți și aruncarea cu pietre - Nov 11, 2018 4:16:17 PM

---

Îți iubești părinții?
Cât de mult?
Îi mai ai încă în viață?
Ce ai face să îi vezi fericiți?

Tocmai ce am fost pe Facebook unde o poză reprezentând o femeie bătrână dormind pe jos, mi-a rupt inima.
Parcă am văzut-o pe mama în locul acelui chip străin.

Am o slăbiciune pentru oamenii bătrâni.
Întotdeauna îmi văd părinții când mă uit la ei. Dar nu de acum, sau de anul trecut, ci dintotdeauna.
Deseori mă sprijin de pereți când trec pe lângă un om bătrân ce merge tremurând.
Iar dacă plânge, mă prăbușesc sub povara lacrimilor lui.

Dar asta face din mine o persoană mai bună decât cei care nu plâng ca mine? 
Nici pe departe. Poate exact invers.
Plânsul meu nu ajută pe nimeni. Este un reflex al inimii.

Când văd cum unii polițiști arestează sau trag pe jos femei care vând leuștean în piață fără permis, mor de durere.
Nu reușesc să cred că cineva poate fi atât de aprig la suflet.
Dar unele ființe cu aspect omenesc abuză de cel slab de când e lumea și pământul.

Mi-am pierdut tatăl în aprilie al acestui an (2018).
S-a întâmplat cu câteva zile înainte ca el să împlinească 83 de ani.
Dar nu a fost ceva neașteptat.
Tata a suferit 16 ani lungi.
Și tu crezi că a suferit singur? 
Nimeni nu suferă niciodată singur.
După 16 ani de suferință și așteptare, unul ar crede că este pregătit să afle că lui Dumnezeu i s-a făcut milă de tatăl suferind și l-a luat la el.
Dar nu a fost așa.
Toți copiii lui, cei 9 rămași, au fost devastați chiar dacă știau că-i doar o chestiune de timp.
Personal am simțit cum cerul s-a făcut griu dintr-odată și-am crezut că n-are să mai fie niciodată albastru.
Dar ăsta este cursul vieții, nu? 

Părinții mei au avut 10, 11 de fapt, copii împreună. Și cum au avut ei grijă de noi, așa am avut noi grijă de ei chiar dacă suntem împrăștiați prin lume ca potârnichile.
Poate unul s-a sacrificat mai mult decât altul, dat fiecare a făcut ce a putut și nu i-am lăsat niciodată singuri și de izbeliște.
Dar asta nu-i o laudă.
Sunt mulți oameni care fac ca noi. Poate și tu.

Când văd mesaje de genul:
„Cum poate o mamă care a crescut 10 copii să nu aibă pe nimeni să se îngrijească de ea?” izbucnesc în plâns.
Nu pot să concep așa ceva.
Nu știu cum este posibil. N-am un răspuns. Dar n-am să-i arăt cu degetul copiii. Nu este treaba mea. Nu sunt judecător și nici Dumnezeu.

Dar ceea ce mă întristează și mai mult este faptul că mulți predică bine despre compasiune și iubire de părinți, de seamăn și de Dumnezeu, dar văd așchia din ochiul altora ignorând complet bârna din ochiul propriu. 
La arătatul cu degetul și la a da vina pe altcineva nu ne întrece nimeni. 
Oamenii sunt maeștri absoluți în aruncarea cu piatra. 

Cunoști pilda cu Maria Magdalena? 
Dar de Sodoma și Gomora ai auzit? 
De parabola fiului risipitor? 

Într-o zi am văzut un clip în care o copiliță îți hrănea bunicul. Mi-a fugit gândul la tata, era inevitabil. Și iar am izbucnit în plâns.
Dar cu fața brăzdată de lacrimi am putut să citesc primul comentariu:
„Ce drăguț.”

Mi s-a făcut rău.
Drăguț?! 
Nu este chestiune de drăgălășenie, este chestiune de omenie.
Să hrănești pe cineva este pură și simplă omenie. Un act de iubire profundă.
Și toți ar trebui să fim omenoși și să hrănim pe cel care nu poate să o facă singur.
Dar dacă nu o facem, este strict treaba noastră. Noi vom plăti pentru păcatele noastre. Nimeni altcineva nu va fi ținut responsabil pentru lipsa noastră de iubire față de om sau animal. 

Mulți oameni bătrâni uitați de lume au avut copii, dar nimeni nu știe ce relația a fost între aceștia.
Nimeni nu știe de ce copilul nu își sprijină mama, tatăl sau fratele.
Poate copilul e vai de capul lui undeva prin lume, muncind 16 ore pe zi să-și întrețină familia lui. Poate are copii, poate-i bolnav, poate-i singur și el.

Ce vreau să spun este că fiecare dintre noi ar trebui să se îngrijească de viața lui. De mama și de tatăl lui. De copiii, nevasta, soțul și casa lui. 
Ce fac alții este treaba lor. 

Dacă chiar te doare sufletul de cineva, eu zic să-l ajuți fizic.
Distribuirea unei poze de genul pe Facebook nu ajută decât pe acela care a făcut o afacere din asta.

Tu crezi că dacă-i trimiți 100 de euro odată la 3 luni mamei tale, ți-ai scos pârleala? 
Tu crezi că ești mai bun decât alții pentru asta? 
Iubirea este mult mai mult decât asta.
Cel care-și sacrifică existența ca să stea lângă părintele bolnav este un sfânt.
Dar și sfinții mai cad în păcat uneori.
Nu avea tu grijă să-l conduci pe el pe calea cea dreaptă.
Uită-te să vezi pe ce cale mergi tu mai întâi.

Hrănește pe cel care nu poate și nu arăta cu degetul pe cel care nu o face. Nu este treaba ta. 
Nu poți forța un om să iubească sau să-și plătească datoriile morale.

Cine arată cu degetul, nu este cu mult mai presus decât cel condamnat. 
De câte ori îți vizitezi părinții care locuiesc (poate) la 100 de metri de tine? 
De câte ori te trezești ud de sudoare după ce ai visat că i-ai pierdut așa cum temeai de mic copil? 
De câte ori te doare stomacul de dor și de ciudă... de ciudă că nu poți să le dai tot ce au nevoie? 
De câte ori ai dat cu piatra în vecinul care nu simte ca tine? 
Dar de unde știi tu că nu simte ca tine? 
Și chiar de-ai ști, de ce este asta treaba ta? 
Oare chiar ești lipsit de păcat? 

E frig în noiembrie.

Fotografie de pe Pixabay

---

25. Am uitat cum sa fim oameni - Nov 5, 2018 6:20:22 PM

---

Sunt dezamăgită de natura umană. De fapt, nu, nu sunt dezamăgită, sunt mâhnită. Natura umană nu mă mai poate dezamăgi demult. 
De câteva săptămâni conduc o cercetare online relativă la ce credem noi oamenii despre noi în relație la ceilalți. Și știi ce-am descoperit? Că mulți oameni se cred mai buni, mai deștepți, mai frumoși decât ceilalți când de fapt sunt exact opusul. Dar nu ești surprins să afli asta. Știai demult. Și eu, dar nu voiam să cred. Deunăzi am dat peste conturile de Facebook a unor bărbați/băieți care cred că arată bine pentru că sunt pompați. Chestia este că ori sunt pompați greșit, ori sunt... puhavi.
Comentariile la pozele lor erau ceva de genul: Băiat dulceCaracter deosebitRespectÎmpăratule

Același lucruri pot zice despre multe fete care se cred mai frumoase decât media când au straturi de ciment pe față; gene, unghii false; extensii de păr; sutiene și chiloți cu push-up; etc., etc., etc. Aici comentariile erau (și sunt) și mai și mai ales dacă acestea au sânii și fundul la înaintare: Prințesa lui tataNaturalăVisez la o femeie ca tine
Dar cel mai mult m-au întristat comentariile celor care se cred deștepți pentru că știu cum să scrie „mă-ta” (are cratimă). Și aici m-am dus pe website-uri de cultură. Ce-am găsit, m-a făcut să plâng. Manele în toată regula și, sincer, n-am nimic împotriva manelelor. Consider că cei care câștigă bani din manele sunt oameni demn de tot respectul. Ei au înțeles ce place celorlați. Ei cunosc natura umană și se folosesc de ea. Genii. 
Cei care lasă comentarii „deștepte” însă o fac în fală. „Eu știu mai bine decât tine iar tu trebuie să apleci capul.”„Știu că sunt prost, dar când mă uit în jur prind curaj. ” a spus Ion Creangă.Să citești tu lecții de română de la cineva care scrie cu „tz” în loc de „ț”, e trist. 
De la o astfel de societate, la ce poți să te aștepți? Plâng. Pe bune. 
Se întâmplă doar la noi? Nu. Așa-i peste tot. Se salvează cine poate. 
Dar de ce se întâmplă asta? Pentru că am uitat cum să fim oameni. Poate nici n-am știut niciodată. Tot ce contează sunt aparențele. 
Nu mai suntem, doar părem să fim.  

---