Despre mine

Povestiri la o Cafea

Crâmpeie din realitate asezonate cu ficțiune, perfecte pentru cafeaua de dimineață.

Blogs Home » Litere » Literatura » Povestiri la o Cafea

Povestiri la o Cafea

Crâmpeie din realitate asezonate cu ficțiune, perfecte pentru cafeaua de dimineață.

Articole Blog

01. Inspecție tehnică pentru suflete - Nov 8, 2016 11:06:00 AM
Frunze toamnaFrunze de toamnă
Foşnetul frunzelor se transformă în melodie. Dădea cu picioarele în ele, făcându-le să zboare cu fiece nou pas. Fantezia de culori a frunzelor de toamnă se scurgea din copacii despodobiţi din pricina vântului răzleţ. Erau adunaţi prea mulţi oameni zgribuliţi în staţie. Îi privi fugitiv, se uită în spate, nici urmă de autobuz. Nu mai mersese demult pe jos. În urmă cu ceva ani, cele cinci staţii, ce o despărţeau de casă faţă de locul de muncă, ar fi reprezentat pretext pentru a întârzia, pentru a visa cu ochii deschişi, pentru a construi minilumi închipuite, în care acţiunile tuturor ar fi mers după bunul ei plac. Până şi soarele se supunea şi strălucea mai tare când ea se lăsa pierdută în reverii.
Service AutoAcum, la cei aproape 40 de ani, acelaşi drum spre casă i se părea lung şi consumator de timp. Maşina o avea în service de vreo o săptămână. Îi cedase bendixul, ceva în legătură cu electromotorul. Nu ştia exact care era problema, nu mai pornea şi gata. Denumirea tehnică a problemei o aflase de la tipul brunet, cu ochi albaştri, salopetă murdară şi mâini uleioase, din service-ul auto, de pe lângă piaţă.
Plimbare forţată
A pornit-o pe jos. Începuse să picure uşor. Nu mări pasul. Cumva realiză că de o foarte mare perioadă nu mai făcuse o plimbare. Mereu era în grabă, mereu fugea dintr-o parte într-alta, mereu se simţea extenuată. Lipsa de chef o conducea la a nu mai face nimic altceva acasă în afară de a-şi mângâia pisica, a comanda de mâncare (fiindu-i cumplit numai gândul de a mai pierde câteva ore în bucătărie pentru o farfurie de ciorbă), sau a citi plictisită din vreo carte în vogă la momentul respectiv. Pe perna ei dantelată zăcea zdrenţuită cartea lui Haruki Murakami, ‘Bărbaţi fără femei’.
(adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({});
O recitise de multe ori, dar în momentele în care era foarte obosită şi nici somnul nu-i era prieten, prefera să lectureze ceva cunoscut. Scriitorul japonez avea un ceva ce nu ar putea descrie în cuvinte... ceva de care ea avea nevoie şi i se oferea, cumva, companie în nopţile singuratice, în patul de mijloc devenit mult prea încăpător de când soţul ei plecase în străinătate. Plecase iniţial sub învelişul aparent de sacrificiu, acela de a face bani pentru un trai mai bun. Ideea a fost bună, dar practica i-a oferit un alt stil de viaţă şi o nouă femeie drept consoartă. Actele de divorţ s-au întocmit atât de repede încât nici nu a realizat că este reală plecarea definitivă a soţului din viaţa ei.
Plictisită de singurătate
După plecarea lui, viaţa ei se rezuma doar la muncă şi pisică, din când în când câte o ieşire cu colegele de birou. Nu a mai permis nici unui bărbat să se apropie de Ea. Respingea orice compliment şi devenea uşor răutăcioasă dacă cineva îi oferea un strop mai multă atenţie decât considera Ea că se cuvenea. Nu avea copii. Nu mai avea nici vise. Avea doar zile rostogolindu-se sec una după cealaltă, într-o grabă nebună... după nimic. În seara aceea, se răsfăţă cu o baie fierbinte, aromată cu săruri şi balsam. Se înfăşură în prosop şi se îndreptă spre oglindă cu pisica făcând rotocoale în jurul picioarelor ei. O privi cu uşoară dezamăgire, apoi începu să radă, luând-o în braţe.
- Şi ţie ţi-ar trebui un soţ, nu?

- Miaaaau! răspunse pisica, alintându-se la pieptul ei.

În dimineaţa următoare, îşi preluă maşina reparată. Ochii albaştri ai mecanicului îi rămăseseră în minte. Nu avea verighetă pe deget... nu părea nici foarte tinerel. Se hotărî ca în curând să aibă nevoie şi de o inspecţie tehnică la maşină, în speranţa de a afla mai multe despre el. Întâmplarea făcu totuşi ca în timp ce aştepta urcarea pe rampă a maşinii ei, un domn grizonat, la costum, să o invite la o cafea. Şi El avea maşina adusă la verificare şi se pare că şi dânsul avea sufletul în căutare... de asemenea avea o canapea acoperită de o cuvertură vişinie, în colţul căreia se găsea un motănel singur şi trist.
Autor: Corina Diaconescu

Pisici cupluPisici cuplu

02. Întâlniri din lumi diferite - Oct 26, 2016 2:12:00 PM
Concert în PubPub / Bar
Clubul mirosea a butoaie cu vin răsturnate, a bodegă de pe timpuri. În fapt, nici nu era un club, era o casă veche, reamenajată la suprafaţă, un soi de pub cu grădină. Când simţea mirosul atât de pregnant de alcool, copilă fiind, traversa pe trotuarul celălalt al străzii. Dinăuntru se auzeau râsete şi înjurături, iar comentariile mamei erau mereu aceleaşi: "Lasă-i, sunt nişte beţivi! Nu te mai uita la ei! Să nu vină după noi!". Desigur, indivizii ameţiţi de aburii alcoolului nu aveau ochi pentru trecători şi nici minte să gândească asupra impactului imaginii lor în mintea necoaptă a copiilor.
Un Spiderman pitic şi gras dintr-un soi de pluș atârna hidos de un copac înălţat în curtea terasei înţesate cu bănci îngheţate. Frigul pătrundea tăios printre hainele de tranziţie între toamnă și iarnă. Noaptea se coborâse în coloane de ceaţă, iar aerul era jilav. Ea acceptase să meargă în seara aceea alături de prietena ei la concert, doar pentru a-i face pe plac acesteia. Nu ştia cine cântă şi nici nu o interesa. Ieşea din casă, deci nu urma să îşi petreacă noaptea în compania cărţii rămase neterminate. Părea o idee mai bună. Nu putea nici renunţa la lecturarea ei, era suficient de captivantă prin conţinutul expus realist, însă nu se simţea nici în stare să o continue, nu cel puţin când ploaia atârna sub norii grei pe cer, obturând lumina blândă a Lunii. S-a încumetat şi a ieşit.
Ce căuta acolo?
Prietena ei era extrem de entuziasmată de lansarea noului album al cântăreţului de care Ea personal nu auzise niciodată. Ţopăia şi se învârtea pe ritmurile antrenante oferite de DJ până la sosirea artistului. Ea nu prea îşi găsea locul. Iniţal erau cam vreo 10 persoane în antecamera în care urma să aibă loc concertul, dar în scurt timp, locul s-a umplut cu indivizi la o primă vedere înspăimântători. Nu le înţelegea vestimentaţia, cum nici stilul de viaţă în mod obişnuit. Oare aşa erau şi în viaţa de zi cu zi sau aşa îşi creeau ţinuta doar pentru apartenenţa la grupul de oameni care asculta genul acesta de muzică? Hip-hop sau rap? Nu era lămurită.

Concert de lansare de album RapConcert lansare albumOriunde privea, vedea bărbaţi în pantaloni largi, cu turul jos, hanorace largi, şepci colorate, bluze inscripţionate cu nume de trupe cunoscute, adidaşi coloraţi, chei majoritatea şi cu barbă. Avea un sentiment pătrunzător de teamă cu nivel în creştere. O întrebă şoptit pe prietena ei:
- Sunt periculoşi? Cel puţin aşa arată! Duri, fără milă, ca abia ieşiţi din penitenciar... arată ca aia din Prison Break...


(adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({});
Teamă cu fluturaşi în stomac
Pe amica ei a bufnit-o râsul şi a continuat să danseze. I-a şi spus ceva, dar muzica era deja prea tare, acoperea volumul vocii obişnuite. După mai bine de 2 ore de aşteptare faţă de ora anunţată pentru concert, şi-a făcut apariţia şi artistul, ce a fost întâmpinat cu ovaţii şi fredonarea unui refren al unui cântec, se pare cunoscut, de-al lui.
Într-o secundă camera s-a umplut până la refuz. Prietena ei a ţâşnit mai în faţă pentru a face fotografii, eventual poate prindea şi ocazia unui selfie cu cântăreţul. Ea a rămas undeva pe un scaun, lângă bar, privind la mulţimea oamenilor cu spatele la ea, îndreptaţi către scena improvizată. Era stingheră şi habar nu avea ce să facă, cum să se comporte. Eventual aplauda la finele fiecărei melodii. Din colţul celălalt al camerei, o privea El. O studia atent şi îi părea amuzantă prin felul în care stătea aşa retrasă şi clar adaptându-se la atmosferă ca nuca în perete. Văzu ce bea şi îi mai comandă un suc. Se apropie de Ea, ca leul spre o gazelă siropoasă. Îi oferi sucul, Ea refuză politicos, El insistă, iar Ea acceptă într-un final, dorindu-şi cu ardoare revenirea prietenei ei lângă ea, pentru a pleca. El îi zâmbi şi o luă de mâna ce deja îi tremura. O apucă cu fermitate şi o trase după El. Ea intră în panică. Pe terasă abia mai putea respira. El o privea nedumerit.
- Ți-e rău? Te pot ajuta cu ceva? Bea o gură de suc!

Îl ascultă, respirând rapid şi neputând să îşi stăpânească bătăile inimii. El o mângâie uşor pe mână şi o invită să se liniştească puţin. S-au aşezat pe banca ce avea o salteluţă crem, iar după vreo jumătate de oră de discuţii intrară împreună la concert în căutarea prietenei şi a unui pix, pentru schimbul de telefoane. Din pricina emoţiilor, uitaseră că îşi pot memora numerele în telefoane...
Autor: Corina Diaconescu

Pahar de suc rosuPahar de suc

03. O toamnă nouă - Oct 22, 2016 10:28:00 AM
Toamna în parcToamna în parc
Toamna se aşeză portocalie peste ei. Stăteau pe banca cu vopseaua scorojită de la vreme şi tăceau. Niciunul nu îndrăznea să scoată un sunet. Frunzele făceau rotocoale la picioarele lor, fâsăind anxios printre şuierăturile vântului tăios. Ea se uita în jos, El privea în sus. Ea desluşea prin perdeaua gândurilor înceţoşate de amintiri cuvinte de reproş şi imagini dureroase. El se uită in gol, vedea cârdurile de păsări aţâţate de vreme, zburând haotic şi norii grei ce anunţau o furtună curând.
Nişte copii aruncau cu pietre în lac şi râdeau gălăgios. Părinţii lor încercau să îi grăbească spre casă. Bicicliştii treceau în viteză, iar uneori câte un cuplu mai arunca o privire fugitivă către ei. Tăceau şi se ţineau de mână. Tăceau, dar în gând îşi vorbeau, ţipau, se loveau în argumente şi concepţii, îşi pierdeau controlul, dar aparent tăceau. În urmă cu câţiva ani, pe aceeaşi bancă îşi declarau iubirea. Acum erau amândoi hotărâţi că acesta este finalul şi nu există cale de întoarcere. Era ultima lor întâlnire.
Ploaie de toamnăPloaie de toamnă
Începutul sfârşitului
Începuse să plouă. Nu se clinteau. Plecarea lor din parc ar fi echivalat cu direcţii diferite de viaţă. Picăturile se prelingeau pe chipurile lor, în vreme ce privirea le era inertă. Ceilalţi oameni o luaseră la fugă spre ieşirea din parc, spre maşini sau locuri unde să se adăpostească. Era ultima zi de septembrie călduţă, ce se transformase într-o clipă în furtună pentru suflete neîmpăcate. Se ţineau strâns de mână şi nu îşi spuneau nimic, nici măcar nu se priveau. Lacul din Herăstrău era emblema iubirii lor. Se cunoscuseră la Debarcader, la coada incomensurabilă pentru plimbarea cu barca. Ea era însoţită de frăţiorul ei mai mic, de 9 ani, care nu mai avea răbdare să aştepte şi se dădea în spectacol. El era cu un văr de-al lui, din provincie. Îi revenise lui sarcina de a îi prezenta atracţiile oraşului. Era vară şi era cumplit de cald. Nu avea chef de văr’su şi nici să facă pe ghidul turistic, mai degrabă ar fi ieşit cu gaşca lui la o bere răcoritoare, la terasa din cartier. L-ar fi luat cu băieţii, dar ordinul de la maică’sa era clar. În plus, sigur înfăţişarea tipică de la ţară, cu chipul mai bronzat, câştigat din munca la câmp drept bonus, ca şi hainele şi vorbele, ar fi dat naştere la comentarii ulterioare. Nici de acestea nu avea chef. Astfel că, în ziua aceea, s-a conformat. Aşa a întâlnit-o pe Ea. I-a cedat locul lor de la coadă, care era cu mult mai în faţă decât al ei şi fratelui.
(adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({});
Recunoştinţa ei a fost urmată de un număr de telefon şi o relaţie complicată de cinci ani. 5 ani cu zâmbete, cu lacrimi, certuri şi împăcări, excursii şi promisiuni, minciuni şi reveniri, dar mai presus de toate, 5 ani încărcaţi de iubire - uneori naivă, alteori responsabilă, uneori cu frici, alteori vulgară, uneori matură, alteori indecisă, uneori pasională, alteori fadă. Acum erau uzi leoarcă, ţinându-se de mâna şi amânând amândoi momentul definitiv al plecării. Erau convinşi că este decizia potrivită, în aceeaşi măsură în care li se părea o prostie să renunţe unul la altul.
Final mai simplu
- Vrei să mănânci? Mi-e foame! îndrăzni Ea într-un târziu, cuprinsă de frisoane şi emoţii ce nu mai puteau fi controlate.
- Mănânc la mama, răspunse sec El.

- Ete.... mănânci... şopti Ea, mai mult pentru sine.

Se ridicară de pe bancă şi o porniră spre aleea de ieşire din parc, fără însă a grăbi pasul. Tremurau amândoi. Nu îşi dădeau drumul la mâini.
- Cum facem? El se mută de pe un picior pe altul, cu o mâna în buzunarul ce tocmai descoperise că este rupt, o mână ţinând-o strâns pe a ei şi privirea pierdută spre gura de metrou.
- Nu ştiu... Ea se uită spre El şi fu cuprinsă de fiori, având flashback-uri cu ei, în diferite momente.
- Bine! Mergem acasă şi cu asta basta atunci! şi îl bufni râsul zgomotos.

- Bine! spuse şi Ea, apoi o bufni plânsul, ghemuindu-se la pieptul lui.

Autor: Corina Diaconescu

Cuplu printre frunze, toamnaCuplu printre frunze
04. În onoarea unui suflet - Sep 17, 2016 9:51:00 AM
Statuie îngerStatuia unui înger
Gemea vântul, răsfirându-se printre oamenii înneguraţi. Un greiere firav îşi încerca concertul înnoptat printre picioarele mulţimii. Cerul era senin, luna imensă, însă întunecimea stăpânea prin durerea celor adunaţi acolo. Lemnul vopsit proaspăt din care fuseseră băncile construite întregea atmosfera încărcată. 
Ieşi afară nervos şi în pas rapid se îndreptă către spatele curţii Bisericii. Nu se mai putea abţine. Începu să plângă năvălitor, lăsând lacrimile să îi spele neputinţa de a-l aduce înapoi. Ridică ochii spre Cer, rostind în mintea lui cu voce pierdută acel “De ce?” inutil. Se calmă inspirând adânc, se şterse cu colţul mânecii de la cămaşă la ochi şi se întoarse în grup, pozând aparent ca fiind puternic...
Context nepotrivit de revedere
Ea îl privea timidă dintr-un colţ. Nu îl mai văzuse pe El de când mergeau în vacanţe împreună la bunici. Ieşeau pe uliţa prăfuită şi se alergau, jucau “Leapşa” ori “Ratele şi Vânătorii” sau “Adevăr ori Provocare”. Trecuseră ani buni de atunci. Nu îşi închipuia că îl va revedea în acest context nefericit. El era nepotul bărbatului în onoarea căruia se adunaseră toţi acei oameni. Ea era nepoata unei prietene apropiate de familie a acestuia. O bună perioadă a locuit în Cluj, terminându-şi studiile masterale acolo, apoi s-a mutat înapoi acasă, la Braşov. Nu avea nici măcar o lună de când revenise când a auzit de nefericitul eveniment. Îl ţinea minte pe Nenea, cum îi spuneau ei când erau mici, vesel şi plin de surprize pentru ei. Când oboseau după atâta joacă, se retrăgeau pe prispa casei, scoteau apă din fântână şi se răcoreau, iar Nenea nu întârzia să apară cu vreun motănel la ei ori vreun pumn de bomboane ori plăcinte cu brânză, cum numai soţia lui ştia să facă... Nu îi venea să creadă nici ei că nu a mai apucat să vorbească cu Nenea, ca pe vremuri, să îi povestească ce a mai văzut la oraş, ce a mai învăţat şi să îi ofere cadoul pe care demult îl avea în minte pentru dânsul.
(adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({});
El era şi mai afectat. Ai lui stingându-se de când era copil, Nenea le-a cam luat locul, fiindu-i tânărului aproape în fiece etapă a vieţii lui, asemeni unui părinte, ba cu o mustrare, ba cu un sfat. Nici măcar nu o sesizase pe Ea. Nici nu avea cum. În alt context, ar fi fost un mare prilej de bucurie revederea lor, acum însă nu avea ochi decât organizatoric, pentru cele necesare în seara aceea cumplită.
Ploaia torenţială încheie în următoarea zi traseul lui Nenea pe Pământ...

Revenind la viață
După cele câteva zile de liber, în care nu a fost în stare să facă absolut nimic, nici să mănânce, nici să doarmă, nici să mai vorbească cu alţi oameni, s-a întors la muncă. Secretara s-a îndreptat către El, şi-a exprimat părerile de rău, apoi i-a oferit ordinea de lucru din ziua respectivă. Printre teancurile de dosare rămase în urmă, găsi şi lista de apeluri nepreluate din zilele în care a lipsit. După o săptămână de întuneric, a fost primul zâmbet ivit pe chipul lui, datorită numelui ei, trecut grăbit pe un bileţel. Se închise în birou şi o sună, fără să ştie exact nici măcar ce îi va spune.
- Tu? Chiar tu? Cum de te-ai întors?

- Se pare că ţi-am dus lipsa! Am auzit că sunt prin oraş pe la noi băieţi de însurat şi m-am gândit să-i fac vreunuia o favoare! O bufni râsul, de la glumă deplasată ce i-a ieşit pe nerăsuflate din gură.
- Şi ştii că-s unul dintre ei? Nici El nu vorbea serios, însă măcar s-a mai destins după zilele de încordare maximă trecute.
A doua zi, Ea i-a oferit o machetă a unui vapor, ce ar fi trebuit să fie cadoul special pentru Nenea, care era pasionat de nave şi mare şi călătorii pe ţărmuri necunoscute şi mereu le spunea poveşti din tinereţile lui, când umbla zvelt la bordul vreunui vas, purtând mândru uniforma de Marină. Ştia de legătura specială dintre cei doi, astfel încât nimeni nu putea fi mai potrivit pentru cadou decât El.
Peste ani de zile, macheta vaporului încă îşi găsea loc pe noptiera lor, în amintirea celui ce a fost odată Nenea.
Autor: Corina Diaconescu

Machetă vaporMachetă vapor

05. La pescuit - Sep 16, 2016 8:25:00 AM
Răsărit la baltăRăsărit la baltă
Mijitul zorilor s-a însoţit cu răcoarea dimineţii de septembrie întârziat. Frunzele începeau să îşi schimbe din culori, verdele proaspăt lăsând locul galbenului nuanţat. Ploaia de noaptea trecută lăsase vizibil urme. Erau multe crengi la pământ, parcă cedând căderea lor războindu-se cu vântul îndărătnic. Pământul era jilav. Parcase maşina cu greutate sub un copac, temându-se că nu prea va mai avea cum să o scoată din noroi netractată. Cauciucurile s-au învârtit în gol pentru câteva secunde bune, împroşcând cu noroi tot ce era împrejur. Noroc că nu avea cine să se plângă. Era singur, pe la 5 şi ceva dimineaţă, pe undeva pe malul bălţii Izvoarele de Giurgiu, la vreo 80 de km depărtare de Bucureşti.
Intenţia de relaxare
Culmea este că nu mai fusese niciodată la pescuit. De o perioadă însă i se repetau în cap vorbele unui coleg de la muncă. El era manager de raion la articole sportive, iar amicul lui merchandiser. Când nu aveau treabă peste măsură, mai pierdeau vremea vorbind nimicuri. Tipul vorbea cu un patos incredibil despre relaxarea pe care i-o aduc sâmbetele când merge la pescuit cu gaşca lui: că e linişte, că mai schimbă peisajul, că e doar omu’ cu natura, că s-ar redeştepta în el instinctele primare de vânător, că e superbucurie când ajunge acasă cu vreun crap ori ştiucă, că poa’ să stea cât vrea că nu îl mai admonestează consoarta... Şi-a zis să încerce şi El. Şi-a cumpărat ustensilele necesare pentru povestea asta cu pescuitul şi s-a pornit la drum, să găsească relaxarea promisă de colegu’. Nici nu ştia ce trebuie să cumpere. Ruşinat că nu cunoaşte termenii, i-a cerut vânzătorului: “tot ce trebuie, o surpriză pentru un amic de-al meu, eu nu mă pricep”.
Iată-l privind răsăritul! Purta un tricou alb polo şi nişte pantaloni trei sferturi subţiri. Habar nu avea dacă ar exista vreo ţinută specială pentru pescuit. Cert era doar că îi era frig, iar senzaţia de disconfort era atenuată doar de soarele roşiatic, ce acapara din ce în ce mai mult cerul, încă acoperit de nori cenuşii. Stătea şi se uita la soare. Se aşeză pe un ciot de copac retezat, iar curând clipele de visare favorizate de luciul apei i-au fost întrerupte de un pui de pisoi.

Pisoi negruAuzi mieunatul firav de undeva dinspre iarba înaltă. Se duse timid spre direcţia de unde se auzea pisoiaşul plângând. Era mic şi negricios, cu o singură pată albă în formă de stea pe gât, singur şi speriat. Cum l-a zărit pe El, i-a sărit în palmă, torcând plăcut. Era ud mititelul şi mai zgribulit decât El. Nu avea inimă să îl lase acolo. Îl puse la piept, îl mângâie pe căpşor şi se întoarse la maşină, să dea drumul la căldură, să încălzească puiul.
- Dă-l naibii de peşte! şi-a zis, începând să radă de unul singur. Şi aşa habar n-am nici măcar să potrivesc momeala în cârlig, dar altminteri să asamblez la undiță tot ce trebuie... Mi-am găsit pisic! Nu a mai întârziat mult, când puiul a început să facă paşi pe banchetă, părând că îşi revine. A dat drumul la radio şi a plecat spre casă.
(adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({});
Drumul era liber, dar de nicăieri, din lateral, o maşină argintie i-a tăiat faţa. A pus frână brusc şi s-a cam smucit şi el şi pisicul.

Accident plăcut
- Fir-ar ei să fie de şoferi care nu cască ochii şi nu se asigură! Lasă micutule, sssttt... ajungem acasă! linişti El pisoiul. La nici câţiva km, aceeaşi maşină îl depăşi în trombă că mai apoi, la intrarea în Bucureşti, să nu păstreze distanţa regulamentară şi să îl accidenteze uşor în spate. Numai de asta nu avea chef... Coborî din maşină să evalueze paguba. Coborî şi şoferiţa. Când o văzu cât este de speriată, parcă i se anulară nervii pe Ea. În plus, avea nişte ochi căprui superbi. Păcat că erau plini de lacrimi. Au făcut schimb de date, El nu avea decât bara din spate îndoită foarte puţin, nici nu mai era nevoie de asigurare, dar părea un motiv bun de a o mai ţine de vorbă. A condus-o spre spatele maşinii lui să îl inspecteze şi Ea, când țuşti! Pisicul sus, dând din labute şi miorlăind fără sunet auzit din afară maşinii, la geam.
- Vaiiii! Ce drăguţ e! Cum îl cheamă? Pot să îl mângâi puţin?

Curând ieşirile lor au devenit obișnuința extraordinară de a petrece timp frumos împreună. Au mai trecut şi pe la baltă. A pescuit şi Ea... tot un pisoi... probabil fratele.
Autor: Corina Diaconescu

Cuplu la pescuitCuplu la pescuit

06. Bună dimineața, Realitate! - Sep 14, 2016 2:24:00 PM
Cuplu rutinăCuplu în rutină
S-a trezit pe la 3 noaptea speriată. Visase urât. Nu îşi amintea ce, însă avea frica impregnată în inimă, alături de un gol în stomac. Era ca şi cum ceva rău ar fi urmat să se întâmple. Coborî din pat uşor, încercând să îşi regleze ritmul bătăilor inimii. Contactul tălpilor ei cu parchetul rece îi produse un nou fior pe şira spinării. Făcu câţiva paşi, iar în urma ei, pătura alunecă cu zgomot pe jos. Se întoarse brusc către pat, apoi se repezi către întrerupător şi aprinse lumina. El dormea liniştit. Se răsuci pe partea cealaltă. Stinse lumina pentru a nu-l trezi şi merse în bucătărie. Îşi puse un pahar de apă şi mai rămase la o ţigară. Urmărea în gol acele ceasornicului şi scrumul înroşit din scrumieră. Se întoarse în pat, cu acelaşi sentiment de nelinişte.
 
El nu dormea, se prefăcea doar. Ştia că mâine era ziua în care îi va spune că Ea nu mai are aceeaşi semnificaţie în viaţa lui. Era o decizie pe care nu o luase cu uşurinţă. De fapt, nici nu era sigur că asta vrea, dar asta îşi pusese în gând să facă: să se despartă de Ea, care nu avea nici cea mai mică bănuială. Pentru Ea, ritmul vieţii decurgea normal. Habar nu avea ce gânduri s-ar putea naşte în mintea lui.
Viața în comun
Era al cincilea an de când locuiau împreună. Împărţeau banii în comun, găteau împreună, făceau cumpărăturile împreună, făceau curăţenie împreună. Păreau cuplul ideal. Ea aştepta cu nerăbdare cererea în căsătorie, El aştepta motiv de despărțire. Problema era că nu prea găsea. Frumoasă era, deşteaptă era, gospodină era... ce papuci mai voia?
(adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({});
Nu ştia nici El ori poate nu era în stare să recunoască faţă de sine că motivul principal al punctelor lui de derută în privinţa relaţiei era o altă Ea. Era prietena cea mai bună a colegei lui de birou. De vreo două luni, roşcata îşi făcuse obiceiul să ia prânzul cu aceasta, iar el mânca împreună cu colega şi colegii de departament de vreo doi ani.
Ispita
Apariţia cea nouă atrăgea privirile magnetic. Era scundă, tunsă scurt, blondă, cu ochi albaştri. Purta mereu fuste extrem de scurte şi cizme cu tocuri foarte înalte, strânse pe picior. Părea că iese la agăţat, nu la pauza de masă de la muncă. Firma lor avea contract cu un restaurat din apropiere, unde li se servea masa. Când intra Ea, devenea năuc. Vărsa ba paharul, ba vreun tacâm pe jos, ba cerea zgomotos încă o porţie de mâncare, ba se plângea că nu îi place cum e gătit. Se purta total caraghios.

Blondă păr scurtBlondă cu păr scurtEa se aşeza la masă mereu lângă fereastră, împreună cu colega lui, îşi trăgea scaunul, apoi se aşeza picior peste picior şi începea să scaneze cu privirea încăperea. Când ajungea la El, o stare ciudată de excitaţie îl cuprindea instant. Continuă să mănânce, iar, în mintea lui, să fabrice planuri despre aventuri pe vreo insulă cu ape turcoaz, alături de blondina zvăpăiată, cu care până atunci nu schimbase o vorbă.

Trezirea
La şapte, sună alarma. Amândoi se treziră greoi. El avea emoţii. Ţinea la Ea, ştia că o va face să sufere, dar cumva era ultima lui aventură, încercare de a trăi mai intens, de a face lucrurile altfel decât în mod obişnuit şi ştia că nu ar fi putut să aibă ce îşi doreşte alături de Ea. Ea era perfectă, dar probabil confortul de a o şti acolo îl făcea să nu o mai vadă interesantă, ori cel puţin nu ca la început, dar alături de blondină... mamă-mamă, ce nebunii ar mai fi făcut!
- Iubito... am să îţi spun ceva! spuse El cu voce emotivă.

- Şi eu, iubitule! zise Ea cu ochii înlăcrimaţi, ieşind din baie.

- Hai, zi tu prima!

Ea izbucni în plâns şi îi sări în braţe.

- Sunt însărcinată! Uite testul! E pozitiv! Îţi vine să crezi?? O să avem un bebe!!!

Universul prăbuşindu-i-se în cap, realiză într-o secundă că era pe cale să distrugă tot dintr-o prostie. Dacă i-ar fi spus El primul ce avea de spus... 
Autor: Corina Diaconescu

Test de sarcinăTest de sarcină

07. Timp încremenit - Sep 6, 2016 10:43:00 AM
Ceasul viețiiCeasul vieții
Se schimbase. Nu mai era bărbatul de care s-a îndrăgostit. Devenise un străin, cu ochii goi şi inima închisă. Habar nu avea ce se petrecuse cu El. Parcă peste noapte omul tandru şi iubitor se metamorfozase în corpul vorbitor, fără emoţii al celui ce se afla în faţa ei acum.
O scruta cu privirea din cap până în picioare când ajungea acasă, fără urmă de zâmbet, apoi nu o mai privea tot restul serii (asta dacă rămânea acasă). Îşi făcuse obiceiul de a ieşi extrem de des motivând lipsa de aer ori nevoia de mişcare. Nu ştia unde merge, nici de ce revine atât de târziu acasă. Auzise nişte zvonuri răutăcioase, dar nu simţea nevoia de a-şi da universul peste cap. În acel Univers se găseau El şi Ea, fericiţi pentru vecie, cu firul vieţii derulându-se fin: casă, nuntă, bebe, nepoţi. Nu avea alte aşteptări şi nici dorinţa unui activism al vieţii mai înalt. Ea încerca să se comporte în mod obişnuit cu El, dar El nu mai era acolo. Într-o zi, a venit de la muncă şi şi-a împachetat lucrurile.
- Eu plec, i-a spus El sec.

Luată prin surprindere, izbitura vorbelor lui nu reuşi să aibă un impact pe moment. Răspunse calmă, dar ca şi teleghidată:
- Bine. Unde? Pentru cât timp?

Se uită pentru o ultimă oară la Ea. Purta o bluza largă, lungă până spre genunchi, avea părul prins neglijent într-o coadă în vârful capului şi papucii cu elefănţei, pe care El îi dăruise în urmă cu un an. Simţi un gol profund în stomac, trase aer în piept pe gură, se întoarse brusc cu spatele la Ea, îşi luă geamantanul şi ieşi pe uşă. Zgomotul de la trântitul uşii când aceasta s-a închis cu putere în urma lui, din pricina curentului fiind şi ferestrele deschise, a trezit-o la realitate.
(adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({});
Peste câteva luni, drumul înainte i se aşternea plin de amintirea lui. Umbra paşilor lui în dreptul ei o însoţea pretutindeni. Fiecare colţişor din casă ori din locurile preferate era încărcat atât de mult de prezenţa lui. Nu avusese curajul să spună nimănui ce s-a întâmplat. Îşi schimbase numărul de telefon fix pentru a nu i se cere explicaţii. Oricum nu ar fi ştiut ce să spună. Se minţea singură, îl aştepta până noaptea târziu. Nu îşi luase toate lucrurile. În dulap mai atârna vreo cămaşă, în maşina de spălat vreo pereche de şosete, pe balcon uleiul pentru maşină. Pentru Ea, timpul se oprise în loc. Nu era în stare să se întrebe de ce, să îl caute (nici nu ar fi ştiut unde), se temea de eventualele descoperiri. Se ducea la muncă, venea acasă, se uita la infinit pe albumele cu poze din primii ani de când s-au cunoscut, făcea câte o baie, mânca dacă reuşea, în faţa televizorului, apoi se culca.
Praful se adunase pe rafturile bibliotecii într-atât încât puteai scrie sau desena pe el. Era haos în casă, însă nu îi păsa. Nu avea energie pentru a se îngriji şi de aspectul acesta. Era îndeajuns că merge la muncă, îşi spala şi îşi calca hainele pentru a doua zi. În weekend zăcea în pat uitându-se pe pereţi ori urmărind ceasul atârnat pe perete, lângă tabloul cu fotografia lor. În seara aceea însă, se plictisise de suferinţa ei tăcută. Începu să strângă din lucruri, să dea cu aspiratorul, să spele pe jos, apoi să plângă în hohote, deschizând din nou aspiratorul, pentru a estompa zgomotul plânsului spasmotic. După o repriză eliberatoare de plâns, se uită în oglindă, se spălă pe faţă, apoi începu să cureţe compulsiv prin toată casa. Dintre rafturile cărţilor şterse de praf zbură pe podea biletul la concertul lui Emeric Imre.

Concert Emeric ImreConcert Emeric ImreSe uită la bucata de hârtie şi aproape că nu îi venea să o atingă. Să îl arunce? Culmea era că data desfăşurării concertului era mâine. Ziua următoare a numărat secundele până a putut pleca de la muncă. A luat un taxi şi s-a oprit în faţa intrării de la Aida Caffe and Dreams. Încremeni. Pe trotuar stătea rezemat de perete El. Părea extrem de abătut, era singur şi cu o şapcă trasă bine peste cap. Se apropie cu paşi nesiguri de El şi, ca şi cum nu ar fi trecut cele câteva luni de când plecase, îl luă în braţe, iar El începu să plângă.
Nu schimbară nici o vorbă, dar intrară la concert ţinându-se de mâna şi fredonară, abţinându-şi cu greu lacrimile, “Nebun de alb” sau “Noapte de unul singur”. La finalul serii, se întoarse alături de Ea acasă. A doua zi, hainele şi bagajele lui îşi reluară locul prin dulapuri, cuminţi. Viaţa continuă să se scurgă lin, fără alte piedici. Peste încă vreo câteva luni, fără a pune Ea întrebările, primi totuşi răspunsurile. A plecat pentru că s-a temut că o va face să sufere enorm. Era suspect de melanom. Rata de supravieţuire nu era încurajatoare. Nu dorea să o facă să treacă prin chinul de a-l vedea degradându-se treptat din pricina tratamentelor intruzive, ori să îi răpească fericirea idilică petru viitorul lor în felul acesta. A preferat să plece. Iar Ea a avut suficientă răbdare să aştepte şi să creadă în El şi în ei. Ca prin minune, după acele luni petrecute separat de Ea, analizele au ieşit perfect, oferindu-le din nou șansa la fericirea vieţii petrecute în doi.
Autor: Corina Diaconescu

Cuplu fericitCuplu fericit cu copil
08. Vindecare de Vară - Sep 2, 2016 8:19:00 AM
Peisaj de toamnăPeisaj de toamnă
Era ultima zi de vară. Septembrie intra glorios prin ferestre. Vântul îşi schimbase deja intensitatea, trecând pe acorduri triumfale de toamnă. Soarele se zbătea printre nori, bucurând prin razele lui oamenii ce au amânat concediul pentru după perioada estivală. Se simţea în aer nostalgia faţă de vara ce tocmai avea să se încheie. Oamenii păreau dintr-o dată mai serioşi, mai scorţoşi. Rochiile vaporoase ale doamnelor ori ţinuta vestimentară sumară justificată prin temperatura de afară, a fost ca prin minune înlocuită de pe o zi pe alta cu sacouri, pantaloni la dungă. În locul genţilor pentru plajă, s-au ivit la braţul femeilor serviete ori poșete elegante. Papucii confortabili şi extrem de coloraţi au fost aşezaţi cu grijă prin unghere ale caselor, ce vor fi curând uitate până vara viitoare.
(adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({});
- E ca o beţie din care te trezeşti! îşi spuse El pentru sine în gând. Vara te îmbată prin vise pe cale să fie îndeplinite, vacanţe exotice cu plaje de azur, libertatea de a te trezi când vrei, renunţând victorioşi la alarma succesivă de la mobil, iubiri neprelucrate deocamdată în fabrica de iluzii, soare incomensurabil şi inimi pulsânde în vibraţiile verii, pe măsură.
- Închideţi, dom’le, geamul ăla, că mă trage curentul!

Trupa de rockTrupă rockDeschise ochii larg şi i se înfăţişă o individă pe la vreo patruzeci de ani, care comenta ea ştie de când. El nu prinsese decât partea cu acel “curent malefic”. N-o băgă în seamă câtuşi de puţin, nici măcar o grimasă nu simţea că îi poate adresa. Metroul era supraaglomerat. Își băgă ostentativ în urechi căștile de la Panasonic care acopereau în totalitate sunetul de fundal, privind-o fix pe cea care i-a întrerupt firul gândurilor. Bolborosea în continuare. Nu o auzea. Stătea în picioare, ţinându-se de unul dintre mânerele agăţate pe bară. Chitara electrică, în combinaţie cu tobele erau demenţiale. Nu reuşea să se dezmeticească dimineaţa decât prin melodii rock de la Parkway Drive, trupa lui preferată. Măcar îi diminuau din furia ce o simţea crescândă din pricina aglomeraţiei ori a vreunei babe trasă de curent. Dacă l-ar fi rugat politicos, i-ar fi închis geamul. Stai, de ce îi dădea atâta atenţie!? Din plictiseală probabil.
Oameni în metrouOameni în metrouLa Unirii coborâră majoritatea. Se lungi şi el pe un scaun, lăsându-şi picioarele să atârne. Era somnoros încă. Închise ochii, cu speranţa eventuală că nu va adormi până la Aviatorilor. Norocul neadormirii lui, că să-i spunem cumva, a fost o tânără care s-a împrăştiat pe jos, din pricina picioarelor lui, împiedicându-se mai mult sau mai puţin cu graţie. Deschise ochii râzând de data asta. Nu ştia de ce râde, se uita la Ea cum îşi adună lucrurile de pe podeaua motroului şi râdea.
- Râd ca fraierul! Scuze! Ai nevoie de ajutor?



- Nu, eu îmi cer scuze, am fost neatentă, mă gândeam în altă parte, nu m-am uitat pe unde merg. Sper că nu te-am călcat rău! îngăimă tânăra în mod grăbit.
- Ah, nu! Cred că aveam nevoie de un şoc, să mă trezesc... începu El.

- Din Vară! continuă Ea.

Discuţia fu atât de plăcută, încât seara au petrecut-o împreună. O ieşire în Centrul Vechi plus două îngheţate aromate cu topping de căpşuni pentru Ea şi ciocolată pentru El, plus un trandafir roşu închis şi un sărut fierbinte, egal cu reţeta perfectă pentru “Vindecarea de Vară”.
Autor: Corina Diaconescu

Toamna pe lacToamna pe lac

09. Idilă la locul de muncă - Sep 1, 2016 6:00:00 AM
Cuplu la răsăritCuplu la răsărit
Perlele se rostogoliră cu clinchet pe noptiera ce le aştepta. Cerceii le urmară. Rochia ateriză leneşă lângă pat, un pantof peste ea, celălalt pe lângă uşă. Aşternutul patului rămăsese mototolit de noaptea trecută. Nu avusese chef să îşi aranjeze patul în acea dimineaţă. De fapt, nu pricepea utilitatea de a face patul nicicând, însă se supunea acestei reguli ori când venea maică-sa în vizită la Ea, ori când ştia că El va rămâne peste noapte. Altfel, era timp pierdut. Pentru ce să piardă vremea aranjând locul, unde în câteva ore ar fi urmat să se întindă din nou? Care e treaba? Pereţii casei, de unii singuri nu suportau patul nefăcut? Ori biroul plin până la refuz de cărţi lăsate deschise s-ar fi supărat că patul nu este la linie? Florile uitate să fie udate ar fi comentat ceva în legătură cu acest aspect?
Veioza pâlpâia, probabil becul urma să se ardă, astfel încât o stinse şi se ghemui în pat. Era foarte obosită, somnul a cuprins-o numaidecât. Era semiațipită şi se încălzise plăcut sub pătura pufoasă, când muzica de la radioul din bucătărie porni brusc. Nu îşi amintea să îl fi deschis. În fine, nu mai conta. Îi era mult prea somn pentru a face efortul de a se da jos din pat şi a-l opri. În plus, melodia franţuzească ce se auzea în surdină, era printre preferatele ei. Uitase să tragă draperiile. Lumina lunii, de obicei plăpândă, acum pătrundea violent prin fereastra deschisă larg în dormitor, luminând fiecare colţişor al camerei. Adormi în ciuda acesteia.
Asumarea relaţiei
El aştepta nerăbdător la calculator, cu telefonul prin apropiere. Petrecuseră o seară fantastică la petrecerea aniversară a companiei unde cei doi lucrau. Ritmurile ameţitoare ale muzicii, mai ales după câteva pahare în plus, îi transformaseră pe ceilalţi invitaţi în simple marionete ce râdeau şi nu se potriveau cu peisajul.
Petrecerea firmeiPetrecerea firmei Oamenii, care în mod obişnuit îi vedeai la cravată şi costum, ori doamnele ce nu aveau timp nici pentru un salut pe coridor, acum erau împleticiti, nesătui şi strigător de comici prin apropierile ciudate dintre ei, ori ţinutele extravagante. Doar că ceilalţi nu contau. Ea fusese ravisantă în seara aceea. Rochia ei era tulburătoare pentru privirile fiecărui bărbat prezent la eveniment. Lui îi părea imposibil să mai joace rolul angajatului perfect la muncă, pentru ca doar la sfârşit de săptămână să o poată strânge în braţe denumind-o “Iubito...”.

Ea se temea ca El să nu se simtă complexat de poziţia ei superioară în firmă, dar nu prea i-ar fi păsat dacă s-ar fi aflat despre relaţia lor. Se simţea pregătită pentru o nouă etapă a relaţiei lor, dar nu şi-ar fi dorit nici ipostaza în care să îl forţeze să avanseze. Să îl roage Ea să se vadă mai des ori să se afiseze împreună, îi părea o chestiune dificilă.
(adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({});
El considera că Ea s-ar fi simţit aiurea să se afle în firmă că e iubitul ei de aproape un an, ori să rămână mai des noaptea la Ea sau să îi propună o vacanţă împreună. Ea era suficient de distantă în timpul săptămânii cât să o considere “şefă”. Avea nevoie însă de mai mult, la 34 de ani nu mai simţea nevoia de alergat din floare în floare, deşi era un tip bine şi El. O dorea pe Ea. Îi strecurase în poşetă cutiuţa cu inelul, ce ar fi trebuit să fie un simbol al asumării relaţiei lor. Cutiuţa roşie catifelată o ascunsese într-o pungă de jeleuri. Erau preferatele ei. Nu a avut curajul de a i-l oferi personal. Nu putea anticipa cum ar fi reacţionat. Acum aştepta, dar aşteptarea părea interminabilă.
Aşteptarea a meritat!
Ea a dormit incredibil de bine. Dimineaţă, la birou, nu a trădat prin înfăţişare orele totuşi puţine de somn. El se frământa şi nu avea chef de muncă. Ziua s-a scurs greu pentru El şi în mod obişnuit pentru Ea. Punga cu jeleuri rămăsese neatinsă în poşeta ei de ocazie pentru încă vreo două luni dezamăgitoare pentru El. Pentru că Ea nu aducea vorba deloc despre inel, El s-a simţit extrem de amărât. A continuat să se poarte normal, dar inima lui era rănită.
Când tensiunea aproape atinsese apogeul, El chiar tatonând serios ideea demisiei, Ea a apărut zâmbitoare la birou, mestecând ursuleţi coloraţi şi zemoşi, purtând inelul dăruit de El.
Autor: Corina Diaconescu

Cutie rosie cu inelInel de logodnă

10. Pe traseu spre Cabana Curmătura - Aug 27, 2016 11:50:00 AM
Cabana Curmătura
În Braşov, la a nu ştiu câta vizită, Biserica Neagră era închisă. Parcă e veşnic în renovare. Afişul de la intrare anunţă un concert la orgă. Ar fi fost interesant să îl vedem, deşi mă îndoiesc profund că băieţii cu care am plecat în drumeţie s-ar fi dovedit încântaţi de idee. (Cine ştie? Poate curând voi reface traseul cu vreo fată. Acum nu ştiu cât va avea ea rezistenţă la urcare şi nici dacă va fi aceeaşi caterincă pe drum, dar parcă ar merita drumul şi dintr-o altă perspectivă. Deocamdată am plecat împreună cu încă 3 băieţi.) Zidurile impunătoare, de o înălţime impresioantă de 89 metri, încărcate de istoria mai mult sau mai puţin blândă (invaziile tătare ori turceşti, cutremurele ori Marele Incediu din 1689), sunt în continuare păzite de statui, care, privite îndelung, îţi produc fiori. Ciorile care se strâng şi croncăne în jurul ei întăresc misterul arhitecturii gotice.
Trenul spre Zărneşti e arhiplin. Am impresia că toţi s-au găsit să plece fix unde mergem noi și că întreaga înghesuială din tren s-a produs pentru a mă enerva pe mine. Ştiu că nu sunt rezonabil cu acest gând iraţional. Asta nu mă împiedică însă să îl am. Aveam în mine nevoia de munte mai nebună decât orice altceva. Să urc, să mă lupt cu oboseala, să îmi înfrunt temerile şi să îmi depăşesc limitele ca apoi să simt că inspir aerul nepervertit de oraş, că sunt o părticică infimă din învelişul norilor de pe creastă, iar soarele-mi surâde jucăuş, prelingându-şi razele pe sticla îngheţată de bere, scoasă proaspăt din pârâu.
Mi-am dorit mult bocancii pe care îi port acum, unii şmecheri de la Salomon, au fost un cadou fantastic de ziua mea. Îmi ţin piciorul fix şi nu mai alunec în toate direcţiile ca în alte dăţi. Rucsacul e încărcat cu bere din oraş. După ce trecem de Prăpastiile Zărneștilor, ameţitor spectacol de forme încrustate în stânci, ajungem la Fântâna lui Botorog. Îmi umezesc palmele şi îmi clătesc faţa, stropindu-mi şi tricoul. Mă răcoresc cu apă îngheţată de izvor. Trag o ţigară rapid, ceilalţi se pozează, apoi, după un traseu de o oră jumate marcat cu bandă albastră, facem popas în Poiana Zănoaga.

Poiana ZănoagaAici, ne întâmpină un peisaj desprins din cărţi: iarbă de un verde crud, turmă de oi însoţită de un cioban zdrenţăros, călare pe un cal alb spălăcit. Striga cât îl ţinea gura: "Cea, Gică!" Nu lipseau nici dulăii fioroşi. M-a atras ţipătul Ei de spaimă.
- I-ai de aici, mi-e frică! Pleacă! Uşi! Marş!... Nu mai râdeti, mă! Pe bune, mi-e frică rău!
- Hai, fată, că nu muscă! Sunt obişnuiţi cu oamenii! zise încrezătoare prietena ei mai curajoasă. Asta până când lătratul unui lăţos a făcut-o să fugă rapid spre grupul cu care venise. Ea rămăsese singură, aproape plângând. Mie mi se părea de asemenea amuzant că s-au speriat în halul ăsta de lătratul unui câine. Părea ofticată că ceilalţi făceau mişto de ea. Eu eram ud şi încurcat. Pe de o parte m-aş fi băgat în seamă cu Ea, pe de alta mi-aş fi văzut de drum.

(adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({});
Băieţii o luaseră deja înainte. Pesemne că mă anunţaseră, dar cine mai era atent? Blondina cu ochi albaştri părea atât de neajutorată şi firavă încât nu m-am putut stăpâni să o întreb:
- Eşti bine?
Nu mi-a răspuns. Mi-a aruncat o privire ciudată şi s-a îndepărtat. I-am prins din urmă rapid pe băieţi, nici nu m-am mai uitat la marcaje. Râsul lor era îndeajuns pentru a-i găsi. Erau câţiva buşteni dărâmaţi pe drum, iar la un moment dat, ora de mers până la Cabana Curmătura părea interminabilă. Din senin s-a iscat o furtună magnifică. Cerul s-a întunecat într-o secundă. Fulgerele desenau contururi incredibile, atât de aproape parcă de noi. Tunetele răsunau adânc în inima munţilor. Pelerina de ploaie nu îmi mai încăpuse în rucsac, aşa încât ploaia m-a făcut varză instant. Am grăbit cât am putut pasul. Şi... din nou ţipătul acela deja cunoscut:
- Mi-e frică! Mi-e frică, nu mai vreau! Eu cobor!
Cabana CurmăturaEra fata de mai devreme. Prietenii ei se pare că nu mai tolerau greutatea ei în urcuș, precum nici fricile mai mult sau mai puţin justificate. Plouă. Şi atât. E munte, e vară şi e fantastic că am ajuns atât de departe. Refugiul de la Salvamot era aproape. Le-am zis băieţilor că ne vedem acolo şi m-am dus mai cu tupeu de data asta spre fiinţa aceea atât de mică, blonduţă, udă din cap până în picioare şi speriată. Amărâtă din pricina atitudinii amicilor ei, le făcu în ciudă şi acceptă să urce în continuare până la cabană. Nu era o fată prostuţă, dar nu era nici o iubitoare înrăită a muntelui. I-am oferit braţul meu protector şi ne-am trezit curând urcând de mână ultimii paşi pe cărarea care dădea spre cabană. Nu vreau să vă povestesc ce s-a întâmplat când au "sărit" pe ea Sira si Muki, cei doi câini uriași, rasa Saint-Bernard, care te întâmpină când ajungi la Curmătura.

SiraAu căscat nişte ochi prietenii mei, de am murit de râs. Apoi grupul ei, care părea invidios. Ea nu era plictisitoare şi, în general, nici plângăcioasă (aveam să aflu asta mai târziu). Era incredibil de frumoasă şi era nimic mai puţin decât viitoarea mea soţie (şi asta am aflat-o mai târziu).





Autor: Corina Diaconescu

Cabana Curmătura - vedere de pe Creasta Pietrei Craiului

11. A fost odată ca niciodată - Aug 26, 2016 9:55:00 AM


Bătăile ceasornicului anunţau ora cinei. 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7. Stăruia cu privirea asupra toaletei deosebite pe care ar fi trebuit să o poarte în seara aceasta. Era atât de straniu să se gândească la sine sub titulatura de prinţesă. Se cuvenea să îmbrace rochia aceea diafană, cu voaluri din mătase naturală şi danteluri curgătoare. Fruntea îi va fi fost acoperită în curând de coroniţa grea, sculptată la comandă în mod special pentru Ea. Pantofii strălucitori cu tocuri înalte o aşteptau în colţul camerei. La cei 18 ani neîmpliniţi, încă nu avea introiectata conştiinţa şi responsabilitatea rangului ei social. Era doar o copilă veselă, ce reuşea să coloreze încăperea nu doar prin frumuseţea vârstei, dar şi prin acuarelele inocenţei sufleteşti.
Regele se mândrea cu Ea. Desigur, el şi-ar fi dorit un moştenitor de sex masculin, dar micuţa prinţesă i-a cucerit inima de la primul gângurit însoţit de surâs. Din nefericire, nu avea timp să o însoţească foarte mult în procesul ei de creştere şi nici obiceiurile vremii nu ofereau accesul regelui-tată la educaţia şi viaţa tinerei prinţese. Îi părea că nu o cunoaşte şi asta îl durea.

O vedea şi comunica cu Ea mai des la evenimentele formale, unde comportamentul ei era, de asemenea, formal. El îşi dorea să vorbească cu fetiţa care zburda după veveriţe prin grădina regală, cu cea care alinta florile prin mângâierile şi sărutările ei, cu cea care se lăsa pierdută în reverii, în braţe cu o carte. Vroia să ştie ce gândeşte, ce îşi doreşte. Aflase de la un paj de încredere că tânăra prinţesă se poate chiar să se fi îndrăgostit.
Balul mascat
Sala cea mare a castelului era decorată cu mii de flori. Candelabrul atârna impunător. Balul mascat al primăverii găzduia cele mai dorite momente ale anului. Valsurile făceau perechile de dansatori să pară că plutesc pe podeaua lăcuită. Prinţesa aştepta acordul subtil al tatălui să danseze cu El. Nerăbdarea de a-l vedea în seara aceea o făcuse să resimtă trecerea timpului greoaie, numărând secundele, până când El o va îmbrăţişa sub pretextul paşilor de dans.
Tânărul cavaler îi declară cu emoţie iubirea, simţind arzătoare privirea tuturor asupra lui. Era o onoare incredibilă să danseze cu prinţesa. Nu dorea decât îngheţarea timpului în loc, cu mâna ei firavă prinsă în palma lui. Ştia că de mâine nimic nu va mai fi la fel. O privea şi o simţea mai fragilă decât o căprioară în bătaia puştii vânătorului. Tatăl ei, regele, împreună cu armata degajată la castel, nu ar fi rezistat asaltului ce ar fi urmat mâine. Şi-ar fi dorit să îi spună, să o răpească, să plece cu Ea în lume, să îşi facă un alt rost, chiar cu preţul de renunţare a vieţii confortabile de cavaler...

Am încălecat pe o șa și v-am spus povestea așa
- Hai, mă, tati! Pe bune? Zici că e o scenă din Game of Thrones!
Pe tatăl fetiţei îl bufni râsul, o mângâie pe căpşor, o înveli mai bine şi o întrebă:
- De unde ştii tu de filmul acesta? Nu e chiar pentru copii!
(adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({});
- Nimic nu ştii, mă, tati! M-am jucat de o grămadă de ori cu copiii din faţa blocului de-a tăiatul capetelor, de-a zburatul pe dragoni, de-a magia! Povestea ta-i plictisitoare! Mâine vreau alta, cu mai multă acţiune! Nu mai e la modă răpitul prinţesei! zise micuţa fetiţă oferindu-i tatălui ei pupicul de noapte bună.
Tatăl se retrase în cameră, strecurandu-se în pat alături de mama micuţei.
- Tu mai crezi, iubito, în prinţi şi prinţese? Mai crezi în poveşti?
Soţia îl îmbrăţişă şi îl sărută plăpând.
- Eu zic că noi ne trăim povestea chiar acum. Nu om fi trăit noi în vremea cavalerilor şi a prinţeselor, dar tu eşti şi vei rămâne Prinţul meu! În noaptea aceea, micuţei prinţese i se mai făuri un frăţior.
Autor: Corina Diaconescu


12. Măști sentimentale - Aug 23, 2016 8:51:00 AM
(adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({});


Pudra mată acoperea nu doar imperfecţiunile feţei, ci şi cearcănele cauzate de lungile nopţi albe. Fardurile colorau în nuanţe vii pleoapele suferinde pentru neîndeplinirea rolului lor esenţial. Ar fi trebuit să acopere ochii prin clipire, doar pentru câteva milisecunde, doar ca apoi să le permită să vadă un infinit al posibilităţilor. Ele însă se îmbrăcau strălucitor şi amăgitor cu fardurile aplicate de mâna tremurândă, păcăleau mulţimea, dar nu şi pe Ea. Se uita în oglinda uriaşă şi îi părea că nu este ca şi însemnătate nici cât un fir de praf mişcat din locul lui de un pas grăbit şi zburând către luna palidă din noaptea vieţii sale ce, cruntă, se arăta fără de final. Gesturile erau ferme doar datorită dobândirii automatizării lor în timp. Creionul de contur roşu aprins schiţa un zâmbet perfect. Hainele o transformau, fără urme de ezitare, în eroina dorită de public. Îşi aranjă cu grijă recuzita pentru spectacolul din seara aceea, apoi ieşi din culise cutezătoare în mers, cu capul şi privirea înainte, zâmbind seducător spre mulţimea publicului adunat pe scena de teatru improvizată din parc.
Încăpățânarea unor decizii nedorite
Urma să joace acest spectacol pentru încă cel puţin două stagiuni. Nu ar fi putut să renunţe la profesia ei. Era un amestec fatal de plăcere, dăruire, dobândire a viselor materializate în realitate. Reuşise să fie Ea în lumina reflectoarelor, aşa cum îşi închipuia de mică. Drumul străbătut până la rolul principal a fost anevoios, cu multe împiedicări urmate de ridicări glorioase. Nu se vedea făcând altceva, scena era casa ei, familia ei, viaţa ei. Problema majoră era doar prezenţa lui. Avuseseră o relaţie tumultoasă vreme de trei ani.

Aventura, călătoriile, spontaneitatea, iubirea împărtăşită cel puţin la nivel declarativ erau sinonime cu ei. Petru El, însă, a apărut o altă ea, iar Ea nu a fost dispusă să ierte. Juca în continuare alături de El, se atingeau, se îmbrânceau, se sărutau, precum cerea rolul, însă în afara scenei se comportau ca doi străini. Nu se salutau nici la venire, nici la plecare. Repetau mecanic, iar dacă aveau ceva de comunicat unul altuia apelau la costumieră, o femeie plinuţă şi jovială, ce avusese un rol important în conturarea poveştii lor de amor.
(adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({});
El o ura. Ura momentul în care s-a lăsat condus acasă de cealaltă, ura nestăpânirea lui, ura amintirea prostiei lui şi o ura pe Ea pentru că nu i-a oferit iertarea. El şi-ar fi dorit să plece, să nu mai o vadă, să nu îi permită să savureze triumful vizionării suferinţei lui, în schimb mai dulce se trăia răzbunarea. Suferea El, dar suferea cumplit şi Ea. Uneori o auzea plângând în cabina ei. Impulsul lui ar fi fost să deschidă uşa, să o ia la pieptul lui, să îi spună eliberator prin fierbinţeala sinceră a lacrimilor abținute cu greu de atâta vreme, că o iubeşte şi nu mai reuşeşte să mai stea fără Ea. În schimb tăcea, iar când o întâlnea se purta mai rece decât iceberg-urile de la Pol.
Noaptea eliberatoare
Ea stătea doar acasă când nu era la muncă. Prietenii lor erau comuni. Singură nu se simţea în stare să iasă. În nopţile insomniace a putut să îşi blesteme de infinite ori încăpăţânarea de a nu îl ierta. Nu putea da înapoi, şi-ar fi călcat pe demnitate. În noaptea răvăşitoare şi plină de regrete a recentului lor spectacol, îşi turnă vin roșu dulce într-un pahar cu picior, îşi despleti părul, strâns până atunci într-un coc elegant, se dezbrăcă şi intră în baie. Cada era umplută deja cu apă fierbinte. Lăsă uşa deschisă, astfel încât să audă dacă telefonul va suna. Ştia că nu va suna, dar şi-ar fi dorit să sune. Desigur, nu aştepta apelul de la mama ei sau prietena ei cicălitoare, ci vocea lui la capătul celălalt al firului. Înghiţi o picătură din vin, puse paharul pe marginea căzii şi se abandonă gândurilor nestăvilite înfricoşătoare:
“Cum ar reacţiona dacă i-ar cere să se întâlnească? Cum ar fi dacă l-ar săruta din nou în vârful muntelui acoperit de nori pufoşi? Cum ar fi dacă s-ar scălda împreună din nou pe o plajă pustie? Cum ar fi dacă El ar considera absurd totul??? Fir-ar să fie! A uitat-o? Chiar s-a terminat totul?... Dă-o dracului de demnitate!”
Ieşi vijelios din baie, udă, plină de spumă şi se repezi la telefon. Din păcate, El nu răspunse la apel. Oare ce s-ar fi aşteptat? Începu să plângă. El îşi uitase telefonul acasă. Plecase grăbit, pe jos, prin ploaie să îşi limpezească gândurile. Se hotărâse. Trebuia să o aibă înapoi. Ea îşi puse căştile pe urechi, porni muzica lor specială, pe care o ascultau mereu tare, apoi se băgă în pat, cu pătura trasă bine până peste urechi. Inima lui bătea atât de tare, încât se aştepta să îi iasă din piept din moment în moment. Încă avea cheia de acces la bloc, cea de la uşă i-o înapoiase. Intră în bloc, urcă scările două câte două, aşteptând cu nerăbdare să o strângă în braţe şi sună la uşa... Degeaba... Ea nu răspunse. Oare ce s-ar fi aşteptat? Ştia că Ea nu îl va primi înapoi. Plângând şi fără să mai ţină cont de nimic se aşeză pe prag. Într-un târziu, adormi acolo.
Când Ea a ieşit pe uşă, somnoroasă şi amărâtă de dimineaţă, l-a găsit... Spectacolul vieţii abia începe. Cortina nu cade pentru final, ci pentru un nou început.
Autor: Corina Diaconescu


13. Prieten dedicat - Aug 17, 2016 10:30:00 AM
(adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({});


Cele mai frumoase experienţe le-a trăit alături de El. Nu s-a dezlipit de Ea nici după ce l-a dat afară în stradă, la insistenţa colegilor de apartament, nici când ploua, iar umbrela nu era suficientă pentru doi, nici când Ea nu avea chef de El şi îl respingea, punând pe primul plan activităţile ei cotidiene. El era întotdeauna în preajma ei, fiind gata la orice oră să îi primească mângâierea ori vărsarea nervilor acumulaţi peste zi, la muncă.
O altă perspectivă
De-a lungul anilor a urmărit-o, cu dragoste adevărată prin ochii larg deschişi şi umezi, cum şi-a croit cărări prin viaţă: primul sărut, primele lacrimi vărsate dintr-un dor neînţeles, prima noapte lipsită de acasă şi grijile cumplite ce şi le-a făcut, primele minciuni în faţa prietenilor şi familiei, pentru a ascunde de fapt, suferinţa provocată de neîmpărtășirea sentimentelor. Dintr-o timidă fetiţă, care se ascundea adeseori în spatele lui, în momentul în care se întâlnea cu vreun grup de oameni, se transformase într-o tânără independentă şi mult prea încrezătoare în cei de care se temea odinioară. 
(adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({});
Părea că îl uitase. Rareori îi mai vorbea sau îi oferea atenţie. Nu ştia cum ar putea schimba situaţia sau să îi semnaleze că îi lipseşte mult. O privea doar îndelung, cu ochii trişti şi se mâhnea mai tare când o vedea sfâşiată de vreun alt amor copilăresc. Încerca să o conducă în locurile dragi, când ieşeau la plimbare, sperând să o înveselească. I-ar fi arătat cum grădina cu tufe de trandafiri a căpătat o altă înfăţişare, cum lacul, unde Ea obişnuia să se întindă pe iarbă şi să citească, s-a transformat într-un curcubeu turistic, cum teiul cel înalt din capătul străzii şi-a pierdut din ramuri, cum doamna de la etajul 2, din vila de pe colţ, care mereu vorbea cu ei când treceau pe acolo, a devenit o bunică împlinită cu doi nepoţei. Numai că Ea părea grăbită... mereu. Nu mai avea timp şi pentru El. El se simţea ca un obiect decorativ în casă, însă rezista... o iubea!
Dorința de a crește
Ea îşi dorea cu obstinaţie să crească şi să abandoneze cumva tot ceea ce ţinea de trecut. Provenea dintr-o familie destrămată, în care suspinele mamei ei nefericite deveniseră zgomot de fundal pentru urechile ei. Tatăl ei se recăsătorise şi nu prea mai trecea pe acasă. El era acolo, însă nu îi era de ajuns. După ce s-a angajat, s-a mutat cu chirie cât a putut de curând. A fost extrem de bucuros să o însoţească. Păcat doar că nu locuiau singuri, nu îşi permiteau, aşa încât în celelalte două camere ale apartamentului stăteau două perechi. Ei stăteau în camera cea mai mică, însă parcă cea mai cofortabilă. Nici nu mai conta, atâta timp cât erau împreună.
În acea zi geroasă de ianuarie, El avea un sentiment neplăcut de anxietate. Nu mai putea sta în casă, aşteptând. Nu îşi putea lua gândul de la Ea. Era ca şi cum l-ar fi strigat, fiind sigur că are nevoie de ajutor. A ieşit pe uşă alergând haotic prin zăpada înaltă de vreo 20 de cm. Picioarele i se împotmoleau şi resimţea frigul ce creştea ca intensitate. Nu conta! Trebuia să o găsească pe Ea! Verifică minuţios traseul pe care tânăra venea de obicei spre casă, apoi se îndreptă glonţ spre fântâna cu îngerul statuie din parc.
Acolo era! Mai frumoasă ca niciodată, ninsă peste capul dezgolit şedea pe banca acoperită de zăpadă şi privea în gol... asta până când îl văzu pe El! O bucurie nesperată o cuprinse şi se duse vioaie către El. Gândurile negre se estompară când îi simţi blăniţa udă şi îi văzu codiţa veselă agitându-se de bucurie pentru că a reuşit să o găsească. Îl mângâie, se jucă cu El ca pe timpuri, alergând prin zăpadă şi se întoarseră osteniţi, dar veseli, acasă.
Înţelesese că, în fapt, acasă înseamnă nu un loc unde să vii ori de unde să pleci, ci acasă este alături de fiinţele dragi şi de cei ce te iubesc, fie că ne referim aici la un Labrador Retriever auriu. Uneori, viaţa nu trebuie grăbită, ci savurată, pas cu pas, apreciind prietenii dedicaţi. Din puţin se poate naşte mult, când eşti dispus să vezi calea.

Autor: Corina Diaconescu


14. Noapte în Vama Veche - Aug 15, 2016 11:19:00 AM
(adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({});


Mândria şi încăpăţânarea fac jocul cuceritorilor. Deasupra, stelele se amuză de flirtul muritorilor. Plaja, încă de poveste, din Vama Veche, ademeneşte magnetic tinerii, ai căror ani încă nu au fost impregnaţi cu griji, responsabilităţi şi dureri ale vieţii. Pare totul atât de simplu: doar un acord de chitară, care poartă vântul pe peronul din gară şi mulţimea de oameni haotici, îmbrâncindu-se în hohote de râs spre primul automat de cafea din gară, oferă reţeta perfectă pentru anularea conştiinţei de sine. Două zile sau două săptămâni, timpul petrecut în Vamă se contorizează în trăirile intense, obţinute pe toate planurile.
Concert pe note de amor
Asfinţitul de soare e alintat de a brizei răcoare. Ultimele raze sângerii se scaldă în valurile mării înspumate, tihnite de apus. Un cântăreţ la chitară încearcă să frământe sentimentele unei anume domnişoare. Tot ceea ce El îşi doreşte este să poată pleca la sfârşitul concertului alături de Ea. Ar fi părut o fată banală, la o primă vedere. Nu epata prin frumuseţe, însă privirea ei avea magie (atunci când reuşea să o prindă, pentru că Ea evita contactul vizual, iar asta îl intriga şi mai mult).

Scena era locul în care El se simţea sigur pe sine. Chitara şi vocea îi erau aliaţii cei mai buni în a obţine fluturatul din gene al oricărei fete şi-ar fi dorit (mai puţin al Ei). Schimbă repertoriul din seara aceea, îşi anunţă colegii de formaţie cu câteva clipe doar înainte de a începe următoarea melodie. Îşi dorea cu toată fiinţa lui să o impresioneze, să o vadă pierdută în acordurile de la chitara lui.


Partener nepotrivit
Ea stătea înghesuită la o masă lungă din lemn, pe o băncuţă îngustă şi extrem de incomodă. Era însoţită de un grup mare, în mijlocul căruia se găsea şi prietenul ei. Sinceră să fie, şi-ar fi dorit ca acesta să nu fie prezent atunci. S-ar fi ascuns în cel mai mic colţ, s-ar fi evaporat printr-o minune, doar pentru a nu se prinde măcar necunoscuţii că Ea era iubita lui. Acesta a considerat că seara e mult mai interesantă dacă provoacă show La Canapele, refuzând porţia de calamari, pe motiv că ar fi cruzi, apoi certându-se cu un chelner din Expirat, norma lui de curaj fiind proporţională cu cantitatea de băutură ingerată. Acum, pe finalul serii, ajunseseră, alături de prietenii lor, la Open Stage. Şi-ar fi dorit să nu îşi mai dea în petec măcar aici, să nu fie ţinta privirilor celorlalţi datorită actelor lui de prostie, aşa încât încercă să se bucure de concert în sinea ei, la exterior părând inertă şi îngândurată. Adora felul în care tipul de pe scenă cânta relaxat, cu o voce extrem de caldă, un timbru special, care îi provoca fiori.
(adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({});
Melodia lui Mărgineanu veni salvatoare, scoţând-o din vis. “Cadeee, dă-te bă că cade... curge cognac-ul, cade copacul”... începuse să ţină ritmul melodiei cu piciorul şi să fie ceva mai activă conversaţional cu amicii lor. Nu observase că prietenul ei îşi făcea de cap pe ringul de dans improvizat şi neîncăpător. La hora nebună, stârnită ad-hoc pe melodia celor de la Zdob şi Zdub, îl sesiză agitându-se atât de mult, încât sfârşi rânjind pe podea, după căzătura grozavă pe care El o avusese.
Amintiri pentru o viață
Fiindu-i îndeajuns de înghiţit pentru o seară, îşi croi drum până spre ieşirea din terasă, apoi o luă la fugă rapid şi plângând către plajă. Tipul de la chitară o observase plecând. Lasă microfonul colegului său şi o urmă. Se apropie uşor de Ea, îi luă mâna şi i-o sărută. Apoi o sărută pe Ea. Aceasta s-a lăsat abandonată complet în momentul grozav ce îl trăia.
Peste ani de zile, amintirea plajei sălbatice din Vama Veche şi a cântăreţului ce nu îi cunoştea nici numele, îi provocau surâsul fără motiv bănuit de către alţii. Când fiica sa de 18 ani insistă să meargă în Vamă, se gândi că viaţa trebuie să îşi urmeze cursul, nechinuindu-se să o ferească de magia nopţilor nebune. Toate se învaţă la timpul lor...

Autor: Corina Diaconescu


15. Chemarea muntelui - Aug 14, 2016 11:13:00 AM
(adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({});


Perdeaua se umflă în bătaia vântului tomnatic. Ea stătea în fotoliul comod din balcon, cu picioarele sprijinite pe un scaun mai mic. Stătea la ultimul etaj al unui bloc situat la periferia capitalei. Avea priveliştea răvăşitoare a Cerului revărsat în mii şi mii de culori peste oraşul zbuciumat. Îi plăcea să îşi înceapă ziua dimineaţă devreme, când Soarele crapă întunecimea nopţii, alungând stelele spre somnul lor. Era momentul ei preferat al zilei: primul cântec de pasăre avântată în zbor, ţârâitul greierilor estompându-se uşor-uşor cu murmurul maşinilor, răcoarea ce o zgribulea, cafeaua fierbinte din ceaşcă strâns ţinută între ambele palme. Acel moment era sinonim cu promisiunea începutului unei noi zile frumoase!
Concediu buclucaș
Zâmbea nestingherită şi jucăuşă. Era a doua zi de concediu şi adierea vântului o chema spre munte. Era puţin mâhnită că prietenul ei nu şi-a putut lua liber în aceeaşi perioadă cu Ea, dar asta nu o împiedică să viseze la traseu. Închise ochii pentru câteva secunde şi se vedea deja în drum spre Cabana Mălăieşti. Măcar câteva zile de ar fi plecat! Şi dacă ar pleca? Oare El s-ar supăra? Cât de ciudat ar fi să plece de una singură pe munte? Poate vreuna dintre prietenele ei ar fi libere şi dornice de o drumeţie? Dar cine? Unele-s mămici cu copii mici, altele-s la muncă, nu se pot învoi când are Ea chef, altora nu le place muntele...

Abandonă pe moment ideea. Intră în casă şi se mai întinse în pat. Nu ştia ce să facă cu atâta timp liber. Nu mai avusese concediu de vreo doi ani, schimbându-şi şi locul de muncă, aşa încât a fi acum acasă părea un vis. Dar de ce ar sta acasă? Doar nu o fi nebună să se apuce de curăţenie sau proiecte lăsate uitării fix în perioada aceasta. Nu, nu avea de gând să îşi petreacă cele două săptămâni în casă, numărând secundele până seara când s-ar fi întâlnit cu El. Avea dreptul la vacanţă! Regretă enorm până şi intenţia de a se duce singură, dar altminteri să o şi facă... Cum să-i zică? Sună telefonul:
- Bună dimineaţa, iubita mea! Cum e în vacanţă? Unii oameni la muncă, alţii la cafea în pat, o fi bine? o întâmpină El amuzat la telefon.
- Nu prea!... A... ştii... m-am gândit şi...
- Hai zi! Ce mă distrează când te bâlbâi!
- Iubitule, eu aş pleca la munte câteva zile! Na, am zis-o!... Te superi?
El tăcu pentru câteva secunde, apoi spuse cu îndoială:
- Nu, du-te! Când vrei să pleci?
- Ah... azi? Dacă nu te superi!
Împlinirea dorinței
Îşi făcu bagajele în grabă, luă un taxi până la gară şi se sui în primul tren către munte. Era pentru prima dată când pleca singură, prietenul ei o catalogase total iresponsabilă, cu siguranţă nu i-a picat bine plecarea ei, însă avea nevoie de călătoria aceasta, poate şi de ceva timp doar pentru Ea şi gândurile ei.
(adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({});



A coborât în Buşteni, cerul permitea, prin limpezimea lui, întreaga panoramă a Crucii de la Caraiman. Rucsacul nu era greu, a mers vreo 45 de minute până la Cabana Diham. Nu mai făcuse mişcare demult, aşa încât Panta Prostului a părut să o doboare, fiind cât pe aci să abandoneze. Se opri mai târziu pe iarba încă verde, bău o gură de apă şi îl sună pe El.
- Nu mai pot! Am obosit rău! Ce-o fi fost în mintea mea să plec?
- Habar n-am! zise el pufăind. Pe unde eşti?
- Pe la Poiana Izvoarelor... dar tu de ce naiba gâfâi? Ce? Te-a fugărit vreun câine pe scările de la birou?
- Omu’ când nu are ce să facă, îşi găseşte de lucru... ce să-i faci?!
- Adică...? Nu înţeleg!
- Uită-te în spate! şi închise telefonul râzând.
După îmbrăţişarea şi sărutarea pătimaşă, traseul presărat cu imagini de amprentat în minte pentru combaterea zilelor obositoare, le-a construit cărarea spre Cabana Mălăieşti, unde cabanierul i-a întâmpinat cu o ciorbă de fasole ca la mama acasă şi o ţuică pe care Ea nici nu a îndrăznit să o miroasă.
Autor: Corina Diaconescu


16. Învățătură bătrânească - Aug 11, 2016 1:30:00 PM
(adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({});

Copyright: ©lau Diu

Ridurile îi brăzdau faţa nu doar prin trecerea vremii peste trup, ci parcă prin încrustarea şirurilor de lacrimi ce au lăsat urme în expresivitatea chipului ei. Parcă fiece experienţă trăită de sublima bucurie ori de adânca tristeţe a fost întipărită în timp spre neuitare pe faţa bunicii. Baticul strâns cu grijă sub bărbie, bunda pusă pe deasupra flanelei şi fusta croită de Ea, opincile rupte şi apoi cusute bine, palmele bătătorite de la muncitul la câmp şi ţesutul la război, emoţia şi plânsul inevitabil când îi întâmpina pe ei, nepoţii, plăcintele cu brânză, turtele făcute pe plită, toate luate separat şi multe altele spun poveşti dintr-o tinereţe ce acum pare desprinsă din închipuire. Era o tinereţe în care ascultarea de părinţi era lege, în care gura lumii orienta destine şi unde Iubirii nu îi era permis să se nască natural, dar îşi găsea locul!
Momente pentru suflet
- Aşează-te, mămăiţă! spuse nepoata. Nu ai alergat destul prin curte? Cât e ziulica de lungă, mata îţi faci de treabă, te învârţi, te răsuceşti, apoi te vaiţi ba de picior, ba de mijloc! Mai potoleşte-te şi mata!
- D-apoi, mămăică, cine să le facă? Cin’ să măture ograda? Cin’ să deie la puii ceia să mănânce? Cin’ să adune ouşoarele din cuibar? Cin’ să smulgă iarba ori să taie lemne? Că dacă tatai-tu s-a pornit înaintea mea spre Cer şi l-o iertat Dumnezău de pă pământ, iar voi sunteţi departe, io ce-am să fac? şi o podidiră lacrimile, asemeni ca pe nepoată. Aceasta încercă să îşi revină rapid, o luă pe bătrână strâns în braţe şi o alină cât putu prin vorbe şi surâs.
- A fost un om bun! Îmi va rămâne veşnic în inimă, nici acum nu pot să cred că nu mai este... dar hai să lăsăm tristeţea, tataie a fost vesel, plin de energie. Ar fi ras acum de noi că dăm apă la şoricei. Ştii ce sunt curioasă, mămăiţă? Aţi împlinit în primăvară 63 de ani împreună. Cum a fost, mamaie? Care a fost secretul să rămâneţi împreună, să vă ajutaţi mereu reciproc? Că acu’ mă uit la generaţia mea şi care mai de care ba se desparte la prima ceartă sau la primul greu, ba divorţează. Voi? Voi cum aţi reuşit să treceţi peste neînţelegeri? V-aţi iubit atât de mult că nu a mai contat nimic?
Alte vremuri
- Ne-am iubit, mămăică, dar nu de la început. Aveam 19 ani şi eram a’ mai mare dintre surori şi trăiam vremuri grele, era sărăcie. Când au considerat că o venit timpu’, m-o luat mama şi m-o dat spre căsătorie. Scăpa de o gură de hrănit în plus. Unde mai pun că provenea tatai-tu dintr-o familie bună, avea căruţă cu boi, pământ... Eu nu vroiam să mă mărit, iubeam un alt flăcău... sau aşa credeam pe vremea ceia. Pe El nu îl cunoscusem, nu ştiam cum arată, dacă îl voi plăcea ori El pe mine, dacă îi om bun şi cu frică de Ăl’ de Sus ori nu. O vorbit tata cu tată-su şi în două zile după ce mi-o zis mama, ne-om luat. Am avut nuntă apoi mi-am părăsit casa părintească, surorile şi fraţii, comuna în care locuiam şi m-am dus, cum e datina, după bărbat.
(adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({});
- Nu ţi-a fost greu, mămăiţă? Să laşi totul în urmă şi să fii măritată aşa de tânără? Responsabilităţi, gospodărie, animale, copii... Cum te-ai descurcat cu toate?
- D’apoi cum, maică? Cu binisoru’. Am avut noroc că era băiet frumos, brunet, cu ochi căprui, ager în gândire şi sprinten la muncă. Nici eu nu eram de lepădat... ehe... aveam plete, eram printre cele mai apreciate mândruţe din sat la horă. Am învăţat să îmi iubesc omu’, Dumnăzău să-l ierte!
- Mamaie, dar El te-a iubit?
- Cu trup şi suflet, draga mamii! Aşa cum vă doresc şi vouă, să vă respectaţi, mamaie, şi să vă iubiţi, că mare e mila Domnului! Cu credinţă, mămăiţă, poţi să înfăptuieşti tot ce oi vre’!
Autor: Corina Diaconescu


17. Alegeri dificile - Aug 11, 2016 12:25:00 PM
(adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({});


“Un mort frumos, cu ochii vii/ Un demon se arată/ Dară pe calea ce-ai deschis/ N-oi merge niciodată!”
Cerul era singurul ce îi îngăduia incertitudinea. Stelele de august, căzătoare, alunecau printre gândurile ei, ţesute din disperarea de a nu fi în stare să ia decizia potrivită pentru Ea, pentru El, pentru ei doi şi familiile lor. Mireasma inserată şi îmbătătoare a florilor de Regina-Nopţii, alături de glasul depărtat al bufniţei din înaltul nucului, unde obişnuia să se caţere când era mică, o purtau către dorinţa ei strigătoare de a se agăţa de toate: de poarta părintească de la ţară, ce scârţâie sonor când o deschide, de căţelușul care acum numai căţeluș nu mai părea, cu trecerea anilor devenind un câine greoi, leneş, dar încă dând din coadă când o revede, de umbra bolţii de struguri sub care mama ei întindea masa vara, de întinderile nesfârşite de vie, unde se cuibărea printre araci pe câte vreun preş furat din casă pentru a citi romane interzise, de dojana mamei sale născută din prea multă grijă şi ochii blânzi ai tatălui, ce ar face orice pentru fericirea copilului... De câte şi mai câte simţea că nu s-ar fi putut desprinde!
Teama de schimbare
El îi promitea viitorul, ei îi părea că de fapt i-l fură dezrădăcinând-o de tot ce i-a fost drag şi tot ce ar fi însemnat “acasă”. Cu toate acestea nu putea renunța uşor nici la El. Iubirea lui devenise aer pentru Ea. Zâmbetul lui fermecător, braţele puternice ridicând-o spre Cer şi învârtind-o în ploi de sărutări, de fiecare dată când se întorcea de la servici, siguranţa pe care i-o oferea prezenţa lui, somnul liniştit pe pieptul lui...
El căpătase o ofertă de muncă în Londra, o ofertă de nerefuzat, cu un salariu la care nici cu visul nu ar fi visat. Era de înţeles că nu ar fi putut să nu accepte. Postul lui nou ar fi însemnat o viaţă lipsită de orice griji financiare, Ea nu ar mai fi fost nevoită să muncească 7 zile din 7, El nu ar mai fi fost nevoit să aibă 2 joburi doar pentru a reuşi să susţină creditul cu care îşi putuseră lua apartamentul. Desigur că El şi-ar fi dorit ca Ea să îl urmeze. Găsise un apartament micuţ, dar mobilat şi utilat pe la periferia Londrei, i-ar fi găsit cu siguranţă şi ei un job decent, ar fi făcut bani, iar în câţiva ani ar fi putut să îşi achite complet datoria către bancă, precum şi să trăiască liniştiţi şi ei şi familiile lor. Contractul lui era pe o perioadă nedeterminată, cu obligaţia ca în decurs de 3 ani să nu poată părăsi compania, în caz contrar trebuind să restituie o mare parte din banii primiţi drept salariu, astfel încât Ea trebuia să se hotărască rapid: El şi o viaţă nouă, într-o ţară străină ori derularea zilnică a suferinţei pe de o parte sau alta, susţinută de obişnuinţă, chiar de vorbim despre aspectele negative.
(adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({});
Ajutor neașteptat
Îi părea imposibil de luat o decizie. Se aşeză pe scara casei, îşi înălţă privirea către Cer şi ceru îndurare, lăsând lacrimile să îi însoţească rugămintea fierbinte. Vântul adia îmbietor, răscolind mireasma florilor în miez de noapte. Se cutremură când îi simţi braţele cuprinzându-i mijlocul.
- De ce plângi, iubito?
- Glumeşti? îngăimă Ea printre lacrimi. Nu vreau să ne despărţim! Ştiu că o relaţie la distanţă va însemna finalul. Nu pot concepe să rămân fără tine, dar nu pot nici să plec! Am luptat pentru a-mi construi şi eu un rost cu munca, am luptat mult ca să avansez, muncesc mult, dar am reuşit şi... şi nu îi pot lăsa pe ai mei... şi...
- Sssttt... gata, linişteşte-te! Hai înăuntru, e târziu! Adormiră greu, îngânduraţi şi îmbrăţişaţi, Ea neputând să creadă că ar putea fi printre ultimele nopţi când doarme alături de El. A doua zi dimineaţă, mail-ul de la compania din străinătate anunţă că cererea lui de a munci la domiciliu, i-a fost aprobată, în aceleaşi condiţii financiare.
Autor: Corina Diaconescu


18. Timpul regăsirii - Aug 11, 2016 11:26:00 AM
(adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({});


Era o zi obişnuită. Îşi făcuse cafeaua de dimineaţă, două linguriţe de zahăr şi două cutiuţe de lapte. Resimţea aceeaşi lene de a se îmbrăca, a se machia sau a se grăbi spre birou, o vedea pe aceeaşi tipă veşnic suplă şi mobilă, ce îşi face exerciţiile de yoga pe balcon la răsărit, în blocul vecin, acelaşi câine de la etajul trei, care latră în prostie că vrea afară, nu părea nimic ieşit din comun. Se trezise şi El, intrase în baie pentru un duş rapid şi se auzea sunetul maşinii de bărbierit. Ea derula în gol pe Facebook încă în pantalonii scurţi de noapte şi o bluză lălâie, încercând să îşi adune forţa pentru a-şi lua uniforma. Nu se grăbi. Îşi termină ultimele guri de cafea, dădu drumul la radio şi îl aşteptă să iasă din baie.
Dimineața împreună
El era îmbrăcat, parfumat şi pregătit pentru o nouă zi de luni, energic şi enervant de chipeş la o oră atât de matinală. Ea îşi trase dresul peste glezne lent, îşi încălţa pantofii incomozi, dar arătoşi, cu tocuri-cui, îşi trase fusta pe cap până spre mijloc, îşi luă sutienul, apoi cămaşa albă, imaculată pentru serviciu. Părul nu şi-l mai prinse, îl lăsă în voia lui despletit.
Ea luă metroul, El plecă cu maşina. Ar fi putut avea o bucată de drum împreună, însă părea că amândoi evitau contactul prelungit. Ea se uită plictisită la oamenii din metrou, la agitaţia lor. Murmurul vocilor îi oferea o stare ciudată de agitaţie. Nu avea semnal în reţeua ei telefonică, la metrou. Îşi uitase şi cartea ce o purta în geantă de vreo săptămână.
Lumina îi obosea ochii. Îi închise. Avea suficiente staţii de mers, astfel încât dădu volumul căştilor mai tare, apoi se lăsă să alunece în idei. El asculta muzica stupidă de la radio. Uitase cd-ul preferat. Aglomeraţia din intersecţii era cumplită, se circula în coloană. Cravata îl strângea şi îşi simţea gâtul uscat. Avea destul timp de petrecut în trafic, astfel încât îşi desfăcu un energizant, luat din bord, unde fusese lăsat pentru fix momente din acestea, bău o înghiţitură serioasă apoi se lăsă pierdut în gânduri.
Gânduri împreună
Lui îi lipsea Ea, cea entuziastă, zâmbitoare, zăpăcită. Se transformase într-o persoană conformistă şi banală, faţă de care nu ar mai fi împărtăşit sentimentele de început. O vroia pe Ea, cea pe pieptul căreia adormea în nopţile târzii, cea căreia îi putea împărtăşi orice fantezie pentru ca apoi Ea să facă magii pentru a le îndeplini. Ei îi lipsea El, cel jucăuş, tandru şi zăpăcit. Îi lipseau serile nebune, petrecute pe malul mării vibrând în acordurile de chitară, focul înalt în faţa căruia dansau în picioarele goale până în zori, fără să le pese de nimeni şi nimic, apoi săruturile prelungi la răsărit.
(adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({});
La primul semafor, El îi trimise un mesaj succint: “Vrei?” Răspunsul întârzia să apară. Dezamăgirea lui era crescendă. Ea nu avea semnal, mai avea câteva staţii până ajungea la Pipera, unde trebuia să coboare. Nu mai avea stare, se simţea anxioasă neştiind de ce. Scrise textul pentru SMS, ştiind că oricum nu se va trimite: “Vrei?”Mesajele ajunseseră în fix acelaşi moment, când ea ieşi la suprafaţă de la metrou.
El întoarse la prima intersecţie, Ea luă metroul înapoi spre casă. Amândoi şi-ar fi dorit să zboare până când s-ar fi găsit unul în braţele celuilalt. În aproximativ o oră, cei doi savurau tarta cu fructe ce o cumpăraseră cu o seară în urmă, dar nu mai apucaseră să o mănânce pentru că se ciondăniseră. Se învoiră de la serviciu, băură runda a doua de cafea împreună, masa din bucătărie le servi ca suport pentru a face dragoste nebuneşte, apoi se culcară îmbrăţişaţi cu o promisiune reciprocă:
- Să nu îndrăzneşti să mă mai laşi vreodată să mă pierd şi să te pierd! - Nicicând iubito! Am fost orbi... Sărutul, devenit sărat din pricina lacrimilor ce se scurgeau până spre buze, pecetlui regăsirea Lor.
Autor: Corina Diaconescu


19. Nuntă cu surprize - Aug 10, 2016 11:01:00 AM
(adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({});


Se ameţise puţin de la paharul de şampanie băut în cinstea mirilor, la primirea fastuoasă în restaurant. În general ţinea la băutură, însă acum era nemâncat de mai mult de 12 ore şi ura necesitatea participării la astfel de evenimente care presupuneau reguli: costumul, tradiţiile, chiotele babelor la hore, blitz-urile aparatelor foto şi zâmbetul la purtător de fiecare dată când venea vreun alt necunoscut pe la masă, care era al naibii de încântat de tot ce se petrecea pe acolo. Ar fi fost mult mai încântat să îşi scoată rufele la întins pe balcon ori să îşi plimbe câinele decât să fie acolo, să scuipe seminţe la un meci, cu o bere într-o mâna şi o tonă de amici veseli (de la băutură) în preajma, dar deh... era soră-sa.
Adoptarea unui rol necerut
Ai lor se duseseră “la îngeraşi”, aşa că vrând-nevrând a preluat rolul de părinte pentru tânăra de 23 de ani. I se părea o nerozie să se căsătorească la o vârstă atât de fragedă, dar cu cine să se înţeleagă în faţa argumentului de neclintit: “Dar îl iubiceeeeesc!” Pff... îi era milă de ea şi i-ar fi fost lene să stea să îi plângă pe umăr în ceva vreme, după ce cuplul format dintr-o studentă şi un El fără de căpătâi, motociclist teribilist, s-ar fi destrămat. Privea în jur la babele şi la moşii înţoliţi special pentru petrecere, care arătau mai degrabă împăiaţi decât eleganţi, mirosind eventual a naftalină, de la costumul ce nu îl purtaseră de la ultima nuntă ori înmormântare, tot aia... costumul merge şi colo şi dincolo, e oficial, eşti la dungă când te duci în vizită la unu’ care a dat colțu’ sau atunci când eşti martor tot la un soi de înmormântare: a libertăţii de a face ce vrei, când vrei, în ce fel vrei. Căsătoria, pentru el, părea egală cu asumarea închisorii de bună voie. Nu ştia asta-mică de 23 de ani în ce se bagă.
Petrecere portretizată
Privea la rudele ce nu le mai văzuse din preistorie, dar acum se comportau atât de familiar, privea la soră-sa cum e îmbătată de momentul ei suprem, la bărbată-su, ce şleampăt încerca să facă şi el câţiva paşi de dans, la amicii de facultate ai soră-sii, care ovaţionau şi se distrau pe cinste, la chelnerii sictiriţi, care ocoleau nuntaşii încinşi în sârbe ameţitor de rapide, servind la mese, la naşa obosită varză de la tocuri, căldură şi burtă (era însărcinată în luna a opta), la naşul transpirat, care făcea atmosfera şi ţopăia mai ceva ca o capră fără un picior din patru, la formaţia care aţâţa spiritele pe ringul de dans şi... și la Ea... cum de nu o remarcase până acum?
Nu, nu ar fi avut cum să nu o vadă, pesemne acum venise. Timpul parcă îngheţase în loc pentru a îi oferi timp să o contempleze: înaltă, absolut răvăşitoare prin apariţia ei sclipitoare (la propriu, pentru că avea o rochie lungă aurie, plină de sclipici, care îţi lua ochii în bătaia reflectoarelor), cu nişte gene lungi, arcuite, buze conturate sublim şi o voce de înger la microfonul pe care îl ţinea în palmă suav, ca şi când ar fi ţinut un porumbel.
(adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({});
Nu a avut timp să se dezmeticească, era trecut de miezul nopţii, mireasa era furată de amici, invitaţii de dans, el de băutură şi şarmanta cântăreaţă de pe scenă. Lui nu îi plăcea să se dea în spectacol şi nici să danseze. De ar fi putut să dea pe repede-înainte toată nebunia până la momentul în care ar fi invitat-o pe Ea la o cafea, ar fi fost perfect.
Când amintirile au parfumul ei
Pe la servirea fripturii s-a trezit cu Ea, aşezându-se la masa lui, fix lângă El, năucitor de frumoasă cu rochia ei din mătase alunecoasă şi voce mângâietoare, combinată cu surâs vesel.
- Nu mă mai cunoşti? şopti Ea, aşezându-şi palma peste a lui, moment în care El simţi fierbinţeala atingerii, emoţia de a fi atât de aproape de Ea, ca şi stânjenirea faptului că habar nu avea cine naiba e ori dacă s-ar fi cunoscut vreodată.
- Nu... nu prea, dar plăcerea ar fi de partea mea să ne cunoaştem acum!
Pe Ea o bufni râsul copios, se ridică în picioare, apoi către urechea lui, pletele ei blonde astupându-i faţă:
- Am fost prieteni într-a zecea, la Şincai... ți-aminteşti? şi îi oferi şi o mică atingere a buzelor ei pe gâtul lui.
Ca scuturat dintr-un vis, o revăzu pe Ea, creatura superbă de acum, care în urmă cu ani de zile i-a smuls primul “Te iubesc!”, sub inocenţa trăirilor copilăreşti. Fermecat de reîntâlnire, picioarele l-au purtat către ringul de dans, unde sub privirile tuturor îşi reaminti nu numai de Ea, cu codiţe şi uniformă, ci şi de cursurile de dans pe care le luase la un moment dat, într-un alt moment crucial din viaţa lui.
Aşa începu valsul lor, întâi împiedicat, apoi plutind pe construcţii de speranţe pentru viitor...
Autor: Corina Diaconescu


20. Trepte de învățare în iubire - Aug 10, 2016 9:50:00 AM
(adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({});


- Am trăit şi am iubit ca un nebun. Am avut impresia că am pierdut totul de mii de ori şi de mii de ori am luat-o de la capăt. Ce-ai vrea să ştii, copile?
Revoltă din neștiință
- Totul! De ce ai iubit-o tocmai pe Ea? De ce nu ţi-ai refăcut viaţa? De ce nu ai abandonat-o? Tu erai încă tânăr când mama s-a îmbolnăvit, cât aveai? 30?
- Nu, 32.
Vocea tatălui curgea surâzătoare, împăcată, în faţa tânărului confuz şi revoltat. Îşi aprinse o ţigară şi ieşi pe balcon, băiatul urmându-l.
- Nu înţeleg cum poţi fi atât de seren! Ai stat lângă Ea cât a fost bolnavă, i-ai luat mereu apărarea, ai ajutat-o întotdeauna, ani de-a rândul, iar acum când s-a produs minunea şi a reînceput să meargă, Ea pleacă să viziteze plaje exotice? La 54 de ani? Pe bune? Până acum nu era în stare nici să îşi ducă lingura la gură, iar acum se plimbă de una singură prin Europa? Şi nu e în stare decât să lase un bilet??? Mie mi se pare absurd! La fel cum mi se pare absurdă şi reacţia ta!
- Ai pus greşit întrebarea. Nu eu ar fi trebuit să îmi refac viaţa, ci Ea! Nu eu eram îndreptăţit să o abandonez pe Ea, ci Ea pe mine. Bănuiesc, dealtfel, că doar boala care a ţintuit-o la pat a ţinut-o lângă mine... şi lângă tine.
- Vorbeşti prostii! A fost un chin să rămânem lângă Ea! Să bălească, să o schimbi de Pampers...
Amintiri din clipe înnegurate
Bărbatul tăcu şi trase mai adânc în piept fumul de ţigară. Băiatul nu avea nicio vină că gândea aşa. Era ceea ce i se prezentase şi minciuna în care avea să rămână pentru a-i fi bine. La 17 ani o cunoscuse pe Ea, ademenitoare prin vorbe şi surâs, elegantă în gândire, sclipitoare în proiecţiile de viitor: “Eu voi fi ziua şi noaptea ta! Eu voi fi spiritul tău creator, eu voi fi aerul ce îl vei respira!”. Aşa răsună în mintea lui, ca şi când ar fi fost ieri, vorbele ei sigure.
(adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({});
La împlinirea majoratului părăsiseră casa părintească amândoi. Părinţii lor nu erau de acord cu relaţia. El era un băiat de Bucureşti, Ea era o fată simplă din provincie. Nu aveau bani, nu aveau unde să locuiască, nu cunoşteau pe nimeni în localitatea unde au coborât la întâmplare din tren, pentru a începe o viaţă nouă, născută doar din iubire. Câteva zile totul a fost perfect: dormeau şi se iubeau pe unde apucau, mâncau ce găseau prin copacii încărcaţi de fructele verii, mai cumpărau câte o pâine sau câte o îngheţată şi se amuzau grozav de toată situaţia. Puţinii bani pe care îi aveau s-au terminat curând. S-au gândit la angajare, dar ce poţi munci într-un sătuc de ţară? Studiile nu şi le terminaseră, habar nu aveau cum se câştigă un ban şi nici cum vor infrunta iarna. Deja în toamna ploioasă nu mai era deloc romantic să se scalde în râu, nu se mai spălaseră cu săpun sau pe dinţi de câteva luni. Firescul traiului în natură începea să îi acapareze prin mirosuri, neîngrijire, haine murdare şi rupte. Atunci a apărut primul gând de întoarcere acasă, de renunţare la amorul lor, care s-a dovedit că nu ţine de foame. Ea nu a fost de acord. Ştia că nu va mai fi primită înapoi de familie, la fel cum nu va fi primită mai bine nici de familia lui.
El a început să meargă din ce în ce mai des prin oraş, acolo unde, zdrenţăros şi murdar cum era, a întâlnit-o pe fata primarului, pe care a lăsat-o însărcinată - falsă iubire în schimbul banilor pentru pâine. Iubitei lui îi spunea că munceşte cu ziua, Ea improviza făcutul mâncării în păduricea în care stăteau de o vreme. Rămăsese şi ea însărcinată, a refuzat cu obstinaţie să meargă la spital ori înapoi acasă. A născut pruncul fără viaţă în inima pădurii şi o parte din ea s-a stins o dată cu el. Curând a născut şi fiica primarului, iar tatăl era cât pe aci să o dezmoştenească şi să renunţe la calitatea ei de fiică. Aceasta şi-a abandonat copilul în mâinile sălbaticului din pădure. Cu durere în suflet, Ea l-a crescut ca şi cum ar fi fost al ei.
S-au reîntors după vreun an şi jmatate acasă la El, cu tot cu bebeluş. Condiţia părinţilor lui pentru a-l primi a fost de a renunţa la Ea. Ea a plecat în Germania să facă bani, bani pe care îi trimitea lunar acasă pentru ei. La început El îi scria în fiecare zi, după vreo jumătate de an a rărit ritmul corespondenţei, apoi a încetat. Ea a continuat să le trimită bani. În câţiva ani, El a putut să termine facultatea şi să obţină un post important într-o companie al cărei patron era prietenul din copilărie al tatălui lui. A experimentat fetele frivole, fetele educate dar şi fetele inaccesibile din familiile bune. A ţinut-o în petreceri şi beţia unei vieţi îndestulate pe toate planurile. Copilul avea bonă, dar nu avea timp din partea tatălui sau, avea munţi de jucării, dar nu o avea pe amărâta care muncea la spălat vase într-un restaurant din Munchen, petru a-i trimite lui toate cele necesare pentru o viaţă de copil frumoasă. A uitat-o. Plicul cu banii lunari era singura urmă a fostei existenţe a ei în viată lor.
O viață nouă
Curând, a pierdut totul, compania a dat faliment, casa le-a fost vândută, la fel şi toate bunurile. Ea a redevenit importantă prin suma de bani trimisă şi regretele de a o fi înlăturat, de a nu mai fi făcut nici o încercare pentru a fi împreună. Ea i-a ajutat să se pună pe picioare, să îşi cumpere o casă şi o maşină, să trăiască decent, îşi găsise alt post, avansase ca şef de magazin. Făcea economii şi trimitea aproape totul în ţară. Reîncepuseră corespondenţa. Când Ea a revenit în ţară, s-a îmbolnăvit. El a jurat că îi va fi alături pentru totdeauna. S-au căsătorit, Ea şi-a pierdut total mobilitatea şi demnitatea datorită evoluţiei severe a bolii, El s-a ţinut de cuvânt.
Cu banii strânşi de El de data aceasta, când tratamentul a dat ceva rezultate, a trimis-o pe Ea să se bucure de perioada în care e bine. Nu a însoţit-o pentru că Ea nu şi-a dorit. Ultima scrisoare îl anunţă că:
- “Nu am trăit, iubitule, în van! Am trăit pentru tine! Rămâi fericit, împăcat şi ai grijă de băiat!”
Autor: Corina Diaconescu


21. Când Răul îți face un mare Bine - Aug 8, 2016 9:47:00 AM
(adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({});


Se năruise totul, absolut totul. Ar fi urmat să o ceară de soţie fix în următoarea zi, pe plaja cu un albastru ireal al apei din Zakynthos, undeva la apus, pe malul marii, savurând o cupă de vin cu multă gheaţă. S-a dus dracu' totul! Măcar banii pe excursie de la agenţia de turism de i-ar mai fi putut recăpăta... dar mama mă-sii, dacă Ea s-a trezit că nu se simte suficient de împlinită în relaţia aceasta şi că nu este suficient de distractiv pentru Ea fix cu o zi înainte de plecare... Făcuse eforturi substanţiale pentru a achiziţiona excursia aceasta, ce ar fi trebuit să fie de neuitat, de povestit la rude, prieteni, amici, colegi de muncă. Cum a cerut-o? Şi ea ce a zis? Cât de surprinsă a fost? A plâns?
- "A râs! Probabil că a râs că sunt un prost!" îşi spuse el în gând, în vreme ce încerca să îşi scoată din minte imaginea ei zeflemitoare. Ea îi spusese fără cea mai mică apăsare că de fapt se plictiseşte cu El, că nu înţelege cum a crezut El că l-ar iubi cu adevărat şi că ar vrea ceva mai mult din partea lui decât ajutorul în obţinerea postului dorit, de care în acest moment nu mai avea nevoie, fiindcă primise o ofertă de muncă mult mai avantajoasă de la o agenţie de modeling.
Viața fără ea
El era un tip trecut uşor de 40 de ani, deja grizonat, educat, văduv din urmă cu 4 ani şi depăşit de ritmul nebun al generaţiilor mai tinere, în raport cu viaţa de cuplu. Găsise o puştoaică ameţită într-o noapte într-un bar unde ieşise la o băută cu colegii de departament şi gagica i-a luat minţile. De când soţia se stinsese, nu îndrăznise să se mai gândească măcar la o altă apropiere de o altă femeie. O iubise enorm. Îi lipsea enorm. Nu făcea nimic altceva decât să se adâncească în muncă, dar nici acolo nu mai avea randament, era cuprins din ce în ce mai des de sentimentul inutilităţii. Prietenii l-au convins să dea curs avansurilor blondinei, să se distreze, să se elibereze de povara gândurilor chinuitoare şi eventual să mai și zâmbească din vreme în vreme în faţa tinereţii întruchipate în Ea.
Aşa a făcut, iar acum i se părea că făcuse cea mai proastă alegere. După 8 luni zăpăcite, pline de certuri şi împăcări, de pasiune şi totală iresponsabilitate în vederea zilei de mâine, El ajunsese să creadă că Ea e aleasa, iar Ea să creadă că El e noul finanţator al capriciilor ei.
(adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({});
Amarul se stinge pe drum
A plâns în noaptea aceea, a înjurat, a băut şi a luat-o de la capăt. Într-un târziu a adormit cu televizorul la maxim, dat pe un post muzical. Alarma de la ceas l-a trezit din noaptea cruntă. Bagajele le avea deja făcute. A vrut să le desfacă şi să arunce cu toate hainele, ba chiar își imagina aruncarea la WC a inelului pe care îl cumpărase. Vizualiza jetul de apă scurgându-se peste el puternic, până când acesta se făcea nevăzut, alături de fecale. Nu a făcut-o. Era un om calculat, un economist bun. Suferinţa-i suferinţă, dar dă-o-n mă-sa de suferinţă! Inelul l-a costat bani, excursia la fel, puştoaica la fel. Era cazul să îşi bage naibii minţile în cap! De concediu avea nevoie orişicum, astfel încât îşi luă geamantanul, cămaşa şi pantalonii lejeri din in, se parfumă şi se duse către maşină. Conduse agresiv, ceea ce nu îi stătea în fire, însă până să găsească varianta de adaptare a depăşirii autocompătimirii, a pierdut timp, aşa că fusese cât pe-aci să rateze autocarul.
Însoţitorul de bord din partea agenţiei a verificat prezenţa călătorilor. L-a întrebat unde e doamna. A răspuns sec:
- Nu mai vine! şi şi-a îndreptat privirea spre fereastră.
Aceeași Mărie, însă cu siguranță, cu altă pălărie
Peste câteva minute, locul din dreapta lui a fost ocupat de bagajele unei doamne, care probabil a considerat că e normal să pleci într-o vacanţă de 10 zile cu tot şifonierul după tine. Cum i-a făcut o favoare doamnei elegante, cu rochie violet şi cu prea multe haine, a doua zi pe la prânz, când au ajuns la hotel, El şi-a primit răsplata: o doamnă extrem de recunoscătoare, călătorind singură, divorţată de ceva vreme, cu o singură fiică măritată şi un nepoţel bebeluş, precum şi Ea şi-a primit răsplata: un domn elegant, călătorind singur, proaspăt despărţit de o maimuţă şi... un inel strălucitor cu piatră azurie, la finele sejurului, în ultima noapte, când îmbrăţişaţi în patul ce scârţăia îngrozitor, Ea a spus “Da”...
Autor: Corina Diaconescu


22. Niciodată sau altădată? - Aug 3, 2016 11:22:00 PM
(adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({});


Se făceau vreo 3, poate 4 ani de când nu mai trecuse pe acasă. Îşi invoca pentru sine motive mai mult sau mai puţin credibile pentru acest lucru: că nu avea bani suficienţi pentru călătorie, că ai ei oricum nu îi dădeau atenţie nici măcar când locuia acolo, că nu mai are prieteni în oraş, majoritatea fiind plecaţi prin străinătate sau venind la studii în oraşe mai mari, că nu are cu cine să lase pisica, nu are cine să ude florile. Prostii! Nu voia să aibă ocazia de a îl vedea pe El. Auzise de la o prietenă comună de a lor că ar fi luat-o razna după despărţire, că ajunsese un ratat beţiv, cu datorii şi fără loc de muncă, ba chiar că ar fi fost arestat şi i s-ar fi făcut dosar penal... lumea ar fi spus orice, doar ca să îi știe despărțiți.
Amintirile se mențin prin dorință
Ea nu-l ştia aşa. Ea rămăsese în minte cu imaginea lui blândă, nevinovată, cu privirea lui sorbind-o, cu gustul buzelor lui fine, apăsate pe buzele ei, stângaci, părul lui creţ, cu care ea obişnuia să se joace şi nopţile târzii petrecute pe prispă, numărând stele şi punându-şi dorinţe. Inspiră puternic, dar rapid şi oftă în timp ce achita biletul de tren. Simţea şi acum şi ura cu toată fiinţa ei că simte încă atingerea mângâierilor lui pe trupul ei străbătut de fiorii dragostei dintâi.
Călătoria spre destin
Călătoria cu trenul era la fel de incomodă precum şi-o amintea. Trecuseră abia 2 ore şi 23 de minute de la urcare, mai avea de mers încă pe atât. Roţile nu goneau nebuneşte pe sine, iar peisajul nu era idilic, un câmp gol, cu ceva păsări prin bălţile rămase după ploaia torenţială de seară trecută. Închise ochii, încercând să adoarmă. Ce va spune maică-sa? Se va bucura să o vadă? Nu o anunţase. De ce plecase spre ei? De ce nu a stat în apartamentul ei închiriat, sărăcăcios, din Capitală, să înveţe pentru sesiune? Avea un sentiment teribil de anxietate, nicicum nu avea să adoarmă, nu mai avea stare şi nu mai putea sta nici în compartimentul plin cu indivizi cărora nu le-a acordat nici o privire. S-a ridicat smucindu-se şi deranjându-l pe domnul cu ochelari de lângă ea şi trecu val-vârtej printre călătorii de pe hol şi prin vagoane până a simţit mirosul îmbietor de cafea. S-a oprit pentru câteva secunde înainte de a deschide uşa vagonului restaurant, şi-a tras sufletul, şi-a tras şi rochiţa ce i se pliase prea mult pe corp şi a intrat.
- O cafea, vă rog! Cu zahăr şi fără lapte! şi s-a îndreptat către singura măsuţă care avea ca și decoraţiune un buchet de flori de câmp, pe jumătate veştejit.
- Poftiţi cafeaua dumeavoastră!
- Mulţumesc! zise ea, rămânând cu privirea aţintită pe flori. Cât vă datorez?
- O viaţă fericită împreună! Și 5 lei...
Nu apucă să reacţioneze la cuvinte, pentru că fu năucită de sărutul complicat ce a urmat. Era El. Și nu era beţiv, nici cu dosar penal, nici ratat, ci mai atrăgător că niciodată, cu inima bătând puternic, aceeaşi blândeţe pe chip, iubire şi bucuria de a fi regăsit-o pe Ea.
(adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({});
- De ce-ai plecat? Te-aş fi urmat, prostuţo! Te caut de atunci!
Autor: Corina Diaconescu


23. Ar fi putut să fie - Aug 3, 2016 6:48:00 PM
(adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({});


Era ciudată strălucirea soarelui căzută asupra picăturilor de apă de pe corpul ei încă alunecos din pricina loțiunii de protecție solară. Nu voia să fie tipul obişnuit care se holbează la o tânără frumoasă, ce îşi unduieşte mersul ieşind asemeni unei zeiţe cu părul ei cel blond şi lung şi umed din valurile mării albastre. O urmărea discret, de la depărtare. "De la prea mare depărtare!" îşi spunea El, dorinţa fiindu-i de a alerga către Ea, de a o cuprinde cu braţele-i puternice şi de a o săruta în văzul tuturor, afirmând cu satisfacţie uşor vulgar-romantică: “E a mea!”
Părea că nu ar fi însoţită, decât de un câine minuscul, mult prea cârlionţat pentru a i se distinge ochii. Poate fix creatura aceea mică ar putea fi oare pretextul pentru a se apropia de ea!
Ezitarea
bere-pe-nisipDin păcate el nu era însoţit de necuvântătoare, ci de grupul de tineri gălăgioşi şi puşi pe glume nesărate, din care încerca să se convingă şi el pe sine că ar face parte. Ar fi râs de el dacă s-ar fi dat de gol că e fermecat de Ea. L-ar fi provocat să facă vreo tâmpenie că să arate cum este el ca și bărbat cuceritor în faţa grupului. Era cu siguranţă era un tip șarmant, dar nu prin aplatizarea la patternurile masculine, ci prin dorinţa lui idealistă de a face femeia fericită... Ce nerozie!
Aţi întâlnit vreo femeie fericită/mulţumită? Dacă da, pentru cât timp?

Era tânăr, iar tinereţea se scurgea în gândurile lui, gânduri înceţoşate doar de damful de alcool râgâit de amicii lui şi berea vărsată pe cearceaf de piciorul său neatent, ceva mai devreme când ochii lui erau pierduţi în zare, după Ea...
Confuzia
Dar unde este Ea? Unde e câinele ăla mic şi afurisit? Nu se poate! A ratat-o! Unde a dispărut? Râsetele prietenilor lui îl scoaseră din reverie şi desfăcu cu bricheta capacul altei beri scoase din geanta frigorifică, care uimitor, la 37 de grade, după vreo 5 ore pe plajă, încă mai menţinea berile reci. Luă o înghiţitură mare, pe care ar fi scuipat-o. Capacul se umpluse de nisip. A înghiţit. Ar fi fost penibil să scuipe lângă mămica de lângă ei, care îi curăța o piersică fetiţei sale ce probabil nu avea mai mult de 3 ani. Cea mică mușca cu nesaţ din piersica zemoasă, scurgându-i-se pe bărbie, iar El sorbea din berea cu nisip.
- Nenea, vlei? a îngăimat fetiţa, pesemne văzând că o priveşte insistent.
- Nu, papă tu să te faci mare! Lasă berea şi merse către mare, evitând cu grijă şezlongurile şi oamenii înşiraţi pe nisip care pe unde. În urma lui auzi râsete:
- Ce-ai, bă? Vrei copii? Te uiţi la de-astea tinerele?
Apoi se trezi cu o palmă şi o îmbrâncitură în spate, care îl proiectară direct în genunchi în valurile de la mal. Râse şi el... ce naiba să facă? Se duse înot până mai departe de geamandură, tot că să scape de discuţii insipide cu amicul ce îl urmase în mare. Noroc că acesta nu ştia să înoate foarte bine, aşa încât nu îl putea urma. A scăpat. Pe moment.
(adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({});
S-a lăsat să îl poarte valurile până spre mal, făcând pluta şi închizând ochii sub soarele orbitor.
Renunțarea
- Uite, mami! E nenea care vlea pielsică!
Deschise ochii năucit. Era fetiţa de mai devreme. Se frecă la ochi şi se aşeză în faţa ei. Din valuri, apăru Ea. El înghiţi în gol.
- Mami?, întrebă el, dezamăgirea simțindu-i-se în glas. Păi... micuțo! Nu erai cu mami lângă noi?
- Ah, nu! O lăsasem o clipă cu sor-mea, cât am cumpărat gogoşi... zise Ea, simţind că l-a pierdut pe El...
În pas alert se depărta, lăsându-le pe cele două. Se îmbrăcă cu haina grupului şi dădu startul la băut spre o terasă, feriţi de soare. Acum, Ea fu cea care rămase cu gândul la el. "Ar fi putut să fie!"
Autor: Corina Diaconescu


24. Frică și dezgust - Aug 1, 2016 10:10:00 AM
(adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({});


Cafeaua se împrăştiase peste tot. Nici măcar nu a simţit că este fierbinte la contactul cu pielea de pe gleznele ei fine. Încremenise. Nu îndrăznea să mişte. Auzea doar picăturile de cafea scurgându-se lent pe parchet, de pe masa de unde El dărâmase nervos ceaşca. Se tăiase la mână suficient de adânc. Cumva se bucura că reacţia lui impulsivă îi cauza şi lui suferinţă. Măcar o tăietură în palmă... oricum nu va fi măsurabil cu ceea ce ar fi urmat să păţească Ea.
 - "Unde ai fost, nenorocito?" răsuna deja în capul ei. Secvenţa se continuă cu trupul ei târâit pe scările spălate abia cu vreo două ore înainte. Urmele sângelui de la buza ei spartă, cu o seară înainte fuseseră înlăturate de Pronto pentru parchet, cu aromă de lămâie. Urmele vânătăilor însă, ale durerii, umilinţei, ruşinii şi dezgustului profund faţă de El, nu ar fi putut fi şterse de niciun produs minune. Erau adânc încrustate în inima ei, care în timp nu mai bătea după ritmul vieţii, ci conform plecărilor lui în delegaţii. Bătea atunci când El era plecat, bătea cu putere, zvâcnea de bucurie, pulsa în neştire, menţinând-o într-un fel de iluzie a unei vieţi normale. Când El revenea, inima ei îşi încetinea bătăile, era ca şi cum un singur ticăit mai puternic al inimii ei ar fi putut declanşa dezastrul, astfel încât inima ei împietrea, o dată cu fiecare venire a lui.
Atunci când te obișnuiești cu Răul
Nu se mişcase de pe scaunul cu picioare înalte, de pe care urma să cadă. Cum ar fi căzut de data acesta? Începuse să dezvolte strategii de cădere. Ştia că are nevoie să cadă cu braţele înainte, să îşi protejeze capul, să nu ţipe, altfel va fi mai rău, să nu îl privească, altfel riscă să nu mai poată deschide ochii din pricina contuziilor cauzate de lovituri. De ce nu cerea ajutorul? De ce nimeni nu ştia despre ceea ce i se întâmplă? De ce nu pleca dracului din casa aia blestemată? De ce nu îi infigea un cuţit în spate? De ce nu îl otrăvea? De ce nu anunţa poliţia?
(adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({});
Nu ştia să răspundă acestor întrebări. Învăţase să se ascundă, să găsească pretexte pentru vânătăi, să se mintă la infinit că El de fapt o iubeşte, dar are prea multe pe cap şi de aceea se răzbună pe Ea.
Din pricina concediilor medicale succesive îşi pierduse şi locul de muncă. Îşi pierduse şi prietenele, care bănuiau şi o îndemnau să plece. Îşi pierduse şi băiatul de 18 ani. Puştiul, sătul de conflictele dintre ei şi dornic de începutul unei vieţi care să nu presupună teroarea ca şi meniu zilnic, strânsese o brumă de bani şi se mutase cu chirie. Nu le-a spus unde şi nici nu le-a mai dat vreun semn de viaţă de când plecase de acasă, de câteva luni. Mângâierea ei erau doar spusele unei vecine care se întâlnise cu el prin supermarket. Părea că e bine, îngrijit, hainele călcate, avea coşul plin...
- Unde ai fost, nenorocito? veni implacabilă şi replica lui.
Cu ochii în continuare la ultimele picături de cafea ce îşi croiau drum către parchet, răspunse cu voce scăzută:
- Acasă...
 - Mă minţi! Ai cumpărat pâine! E pâine nouă în dulap! Eu nu ţi-am lăsat pâine! De ce mă minţi? Căţea ce eşti!
Nu apucă să deschidă gura pentru a-i spune că vecina îi luase şi ei pâine proaspătă şi nişte fructe, oricum ar fi fost inutil. Pumnul lui o proiectă rapid pe jos. El râdea. Ea încerca să se ridice, ştiind că va cădea din nou.
- Nu vezi ce e pe jos? Nemernico! Fă curat! Linge!
Reflexia din oglindă
Nivelul ei de furie şi dezamăgire era depăşit demult. Se duse spre baie, iar El către bucătărie, unde avea să savureze cina pregătită de Ea, special pentru El.
În baie, după ce s-a spălat pe faţă, s-a privit în oglindă şi nu a putut să îşi vadă reflexia chipului ei, sculptat de teamă, ci adolescenta profund îndrăgostită de acest dement, din urmă cu 20 de ani, de când îl cunoscuse.
- "Pleacă! Te implor, pleacă!"... iluzie sau realitate? Nu mai conta...
- "Pleacă! Îţi datorezi asta ţie şi băiatului tău! Pleacă!" se auzi imperativ vocea din oglindă... şi plecă... pentru totdeauna... (stop cardio-respirator)
Autor: Corina Diaconescu


25. Întâlnire cu dorința de a mai fi - Aug 1, 2016 10:09:00 AM
(adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({});


Rămăsese pe malul mării în compania ultimelor raze sângerii înghiţite de valurile înspumate. Marea era agitată, la fel ca şi ea. Avea senzaţia că preaplinul sufletului ei este proiectat în spectacolul furios al valurilor înalte ce se spărgeau de stâncile sculptate de trecerea anilor. Pescăruşii se roteau şi ţipau în bătaia vântului, pentru ca mai apoi să se avânte ca nişte săgeţi printre valuri. Rochia ei albă, lungă, înflorată cu petale mici albastre se udase de la stropii de ploaie ce începuseră să curgă, iar părul îi fusese decorat cu frunze desprinse din copacii de pe marginea aleii de promenadă de pe lângă Cazino.
Nu avea de gând să plece, în ciuda furtunii ce era iminentă. Stătea neclintită, cu ochii larg deschişi şi primind picăturile ploii drept binecuvântări cereşti, ca apa sfinţită ce are puterea de a spăla toate cuvintele rele, toate gândurile de răzbunare, toate păcatele, toate ispitele şi tot trecutul. De s-ar naşte din nou! De ar putea da timpul înapoi. Lacrimile izbăvitoare întârziau să apară. Ploaia îşi înteţise ritmul, iar valurile deveneau năluci albe. Scoteau zgomote înfiorătoare la contactul cu stâncile, se retrăgeau, prindeau altă formă, se ridicau, apoi se izbeau din nou cu putere.
Disperare și autoînvinovățire
Locul era pustiu, deşi în general era extrem de aglomerat. Nu era vreme de stat afară. Se ţinea strâns cu mâinile de bară şi privea în cele mai adânci depărtări ale sufletului ei, înfruntând vântul, apa proiectată de valurile uriaşe, ploaia, dar şi iubirea ei pierdută, regretele, momentele cele mai frumoase petrecute împreună, vocea lui şi umbra imaginii lui estompându-se într-un verdict dur oferit de medici. Ar fi urlat de durere, atât de tare încât până şi marea s-ar fi retras din calea ei.
(adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({});
El era în operaţie. Ea nu ştia cât timp a trecut. Nici nu voia să ştie. Voia doar să îngheţe timpul, să nu mai meargă spre înainte, acolo unde curând ar fi auzit că El nu mai e. Toţi apropiaţii ei erau la spital, în sala de aşteptare, rudele ei, ale lui, prietenii lor, mamele lor. Începu să plângă, iar lacrimile ei se amestecau cu lacrimile căzute din înaltul Cerului. Tremură spasmotic şi nu mai avea altă dorinţă în afara aceleia de a se stinge şi Ea alături de El.
Medicii spuseseră clar că vor face tot posibilul, dar nu le poate oferi nici măcar o minimă garanţie asupra rezultatului. Oh, de-ar fi fost ea în locul lui! De nu s-ar fi încăpăţânat să plece cu maşina, de nu s-ar fi certat atât de rău, de nu ar fi urmărit-o nervos, de nu ar fi fost acel copac, de ar fi avut revizia tehnică a maşinii la zi. Frânele nu mai ţineau bine demult. Începuse să ameţească. Ştia că toată lumea o condamnă că nu este în aceste momente alături de el, la spital. Ştia şi că acesta e finalul. Nu îi mai pasă de nimic. Şi-ar fi dorit să aibă curajul să păşească peste parapet, să coboare pe plajă şi să înainteze mai mult şi mai mult şi mai mult, până când valurile ar fi condus-o către El.
Abonatul nu poate fi contactat
Telefonul suna aproape în continuu. Până acum nu îl auzise. L-a căutat în geanta neîncăpătoare, aglomerată cu toate nimicurile, că să îl oprească, să îl arunce, orice, numai să nu mai sune. Nu îl găsea: era portofelul, portfardul, cheile, agenda de lucru, două cărţi, încărcătorul de la telefon, numai telefonul nu. S-a enervat şi mai rău şi a răsturnat tot conţinutul genţii pe asfaltul băltind de apă şi dogorind de căldura sufocantă. Zări şi telefonul. Dădu puternic cu piciorul în el şi îl proiectă direct pe plajă, aproape de valuri. Trase adânc aer în piept, apoi hotărâtă, coborî pe plajă. Tocurile i se adânceau în nispul ud. Şi-a scos sandalele şi le-a aruncat. O împiedicau să înainteze spre mare.
A început să alerge şi, plângând, înecându-se din pricina lacrimilor, se împiedică de o piatră şi căzu, scrijelindu-şi genunchiul din care şiroaiele de sânge începură să curgă, alături de lacrimi, durere şi ploaie. Telefonul sună în continuare şi se găsea la nici un metru de locul unde căzuse. Se târî până la el şi răspunse.
- Alo... Iubito... Sunt bine... Te iubesc!
Autor: Corina Diaconescu