Blogs Home » Edu » Istorie » Povesti din Bucurestiul de altadata

Povesti din Bucurestiul de altadata

O istorie romantata a Bucurestiului de altadata cu povesti, imagini si muzica veche.

Articole Blog

01. Bucureștii interbelici - Jan 25, 2012 1:23:00 PM


02. Izvoare din Bucureștiul de altadată - Jan 10, 2012 6:09:00 PM
S-au pierdut multe din fantanile de alta data, care stingeau setea locuitorilor pe vreme calduroasa. Cele cateva care au ramas, parca nimeni nu se mai incumeta sa incerce apa. Ele raman monumente istorice. Apa, apa peste tot... si nici o picatura nu este de baut. Mai ales daca este si colorata. :)

Primele fantani publice au aparut in Bucuresti la sfarsitul secolului XVIII. Pe la 1779, domnitorul Alexandru Ipsilanti a dat porunca sa se construiasca primele "cismele de obste", cu apa adusa de la Giulesti. Seful lucrarilor era un soldat, Dumitrache, care a primit titlul de Mare Cismigiu. Suna cunoscut? Prima cismea construita se afla la intrarea in gradina dinspre Stirbei Voda.

La inceputul secolului XIX in capul Podului Mogosoaiei (Calea Victoriei) se afla o fantana din caramida rosie, fara tencuiala, in dreptul Bisericii Albe. Aceasta avea numele de Cismeaua Rosie, si urma sa-si imprumute numele primului teatru bucurestean, fondat de domnita Ralu in 1818.

"Pe această primă scenă de la "Cişmeaua Roşie", publicul românesc a văzut pentru prima dată "Hoţii" de Schiller, "Faust" de Goethe, "Emilia Galotti" de Lessing. Că-l iubim, că nu-l iubim, Bucureştiul este un oraş cu amintiri, care se vor mai prelinge şi altădată." Sursa

Trecutul se scurge, cum are el obiceiul si ajungem in anul 1870. Primarul este Grigore Cantacuzino, iar in Parcul Libertatii se ridica o fantana omonima, in stil neo-clasic. Este construita din placi de marmura si contine basoreliefuri cu imagini medievale. In apropiere astazi se gaseste si Fantana Zodiac construita in 1934 si Fantana Carierelor si Minelor construita in 1906.

Desi pana acum am vorbit numai despre fantani, daca este vorba despre apa si cum ajungea ea la locuitorii Bucurestilor vechi, atunci trebuie sa vorbim si despre Foisorul de Foc. Acesta indeplinea un dublu rol de loc de paza contra incendiilor si de rezervor de apa. Arhitectul George Mandrea a realizat proiectul. La primul etaj se aflau inginerii si lucratorii retelei de apa, iar la etajul 2 se afla cazarma pompierilor. Dupa doi ani de lucrari, Foisorul a fost dat in folosinta in 1892.

Mai in nord, spre Baneasa, departe de centru dar nu si de spiritul Bucurestiului, se afla Fantana Miorita. A fost construita in 1936 dupa un proiect realizat de Octav Doicescu. Monumentul a fost numit dupa celebra balada si prin urmare este impodobita cu imagini inspirate din aceasta. Cum s-a resemnat ciobanul din poveste, parca s-au resemnat si autoritatile care de cativa ani tot promit ca vor restaura fantana dar, bineinteles, eforturile efective se lasa asteptate.

Sursa: CIMEC, Jurnalul National, ICI
03. "AMINTIRI !!! - Oct 28, 2011 2:37:00 PM

"AMINTIRI !!!

Pana pe la inceputul anilor '70, pe locul actualului hotel Dorobanti au existat doua localuri: "Mon Jardin" si "Poarta Alba".

Primul era un restaurant interbelic, cu loji de plus si ring de dans, iar vara cu o gradina faimoasa.
La "Mon Jardin" s-a cantat jazz chiar si in anii '50, cand acesta era considerat "muzica decadenta". Din formatia de la "Mon Jardin" au facut pe atunci parte Sergiu Malagamba, Iancsi Korosi si Johnny Raducanu.
A cantat in particular cu aceasta formatie Yves Montand, care in 1956 a intreprins un turneu la Bucuresti; unul rasunator, intrucat de aproape un deceniu nu mai venisera in Romania interpreti din Occident. Yves Montand era pe atunci comunist. A sustinut cateva concerte, iar dupa unul dintre acestea a fost dus la "Mon Jardin", unde a ramas incantat de jazz-ul interpretat acolo si a cantat impreuna cu formatia.
Nu-i exclus ca vreunul dintre muzicanti sa fi incercat sa-i tempereze entuziasmul pentru ideologia rosie.
Frecventau in anii '50 "Mon Jardin"-ul criticii de arta Petru Comarnescu si Eugen Schileru, calamburgiul Oscar Lemnaru si multi alti intelectuali.

Poarta Alba era o carciuma cu ciorba de burta si gratar unde se consumau bere si alcooluri distilate, inclusiv secarica, populara bautura din anii '50.
Intr-o seara a nimerit acolo si Maria Tanase. Era iarna si un taran din apropiere de Bucuresti isi priponise calutul cu care aducea marfa la piata la intrarea in local.
Maria Tanase a intervenit pentru ca animalul sa fie ingaduit inauntru,
la caldura. Acesta, ascultator, s-a lasat jos intr-un colt al carciumii
si-a adormit cu capul sub masa stapanului.

"Adio, mama!
la "Poarta Alba" venea autorul versurilor cantecului "Din bucata mea de paine" ("Din bucata mea de paine/Am hranit un om si-un caine/Omul nu ma mai cunoaste/Cainele ma recunoaste"), care putea fi auzit in bodegile de periferie, si mai veneau vreo doi poeti de carciuma; specie de mult disparuta. Acestia isi multiplicau poeziile pe coli de hartie, si, dupa ce intrau in local, le imparteau clientilor asezati la mese. Dupa o jumatate de ora, poetul facea din nou turul meselor si isi strangea versurile. Unii musterii drept rasplata, ii trimiteau autorului ceva de baut: o halba de bere o tescovina, o suta de rachiu sau de "Adio, mama!"... Versurile unui poet de carciuma puteau suna in felul urmator:
"Eu nu-s decat un vagabond/Batut de vanturi si de ploi;/Sunt un gunoi/Dar, din an in an/Imi fumez pipa mea sub un castan."

Pe vremea "dezghetului", cand galantarele si rafturile restaurantelor nu mai erau goale, Pastorel Teodoreanu sustinea in revista "Magazin" o "Cronica gastronomica", iar Maria Tanase canta la redeschisul restaurant "Continental de pe Calea Victoriei acompaniata de Faramita Lambru. In pauza, cantareata mergea in bucataria localului sa fumeze cu sete doua-trei tigari, una dupa alta, impreuna cu instrumentistul, care tocmai isi instalase telefon si se furlandisea fata de personalul restaurantului, sunand acasa. Intr-una din seri, intrebandu-si in receptor nevasta ce ii gatise, dupa primirea raspunsului, o indemna: "Da' sa pui, fa, in tocana si-o foaie de dafin...si pune si nitel piper..."
Plictisita, Maria Tanase ii recomanda intre doua fumuri de tigara: "Spune-i, ma, sa puna si niste cacat!" Prompt, acordeonistul se executa: "Doamna Maria zice sa pui si niste cacat, pentru ca vine si dumneaei la masa."

Raj Kapoor a inregistrat la Electrecord. Un alt turneu al unui artist strain care a lasat urme adanci la Bucuresti, mai ales in cartierele marginase, a fost cel intreprins in 1958 de actorul si cantaretul indian Raj Kapoor, protagonistul filmului "Articolul 420" Raj Kapoor a aparut si la noua televiziune - care emitea din 1957. A inregistrat un disc la Electrecord cu piesa "Avaramu" din coloana sonora a filmului. Pe canavaua acestuia, lautarii au dat la iveala o manea care s-a cantat apoi ani de zile prin bodegile de la periferie: "Pe Soseaua Colentina trece Rita cu masina".

In anii 1959-'60-'61 nu era "politic" sa ai automobil. Omul bine cotat avea motocicleta si magnetofon Tesla cehoslovac. Motocicleta cea mai sic era importata din RDG, MZ, de 250 cm3, si Jawa (cehoslovaca). Mai exista Zundapp si BMW, unele cu atas, dar acelea erau din timpul sau dinaintea razboiului.
La sfarsit de saptamana, bucurestenii cu motociclete plecau impreuna cu sotiile sau cu prietenele spre Snagov, Mogosoaia, Padurea Pustnicul sau pe Valea Prahovei.
La petrecerile date in apartamente particulare, sambata seara, magnetofonul era un simbol de modernitate si inlesnire.
In anturaje mai modeste, cu acelasi prilej, se puneau la patefon discuri
cu Dorina Draghici, Nicu Stoenescu, Ioana Radu sau Mia Braia..
Dupa discuri de patefon dansau si elevii din ultimele clase de liceu atunci cand mergeau in excursie la munte, "scolile medii" avand patefon in dotare.

Berlin " in locul "Modern" In fostul local "Modern" aflat in capatul dinspre Calea Victoriei al fostei strazi Sarindar s-a deschis in 1958 restaurantul Berlin ", cu specific culinar german, decorat de catre un arhitect din Republica Democrata Germana. La etaj exista un bar cu taburete inalte, unde Berea blonda Radeberger, imbuteliata in sticle de o jumatate de litru, era servita in sonde.
Multe dintre restaurantele bucurestene fusesera rebotezate:
Capsa devenise "Bucuresti", de pilda. Athenee Palace isi pastrase insa hramul si-l pastrase si pe Petrica Johnson, barmanul de culoare de pe vremuri.
La Capsa (tot asa ii zicea lumea) si la Athenee Palace venea noua elita intelectuala fidela regimului, aflata la loc de cinste intre privilegiati. In cele doua braserii mai puteau fi vazuti si scriitori interbelici straini de gratiile noului regim, precum poetul
Ion Barbu, sau Pastorel Teodoreanu. Acesta din urma, putin grizat, intr-o seara iesind de la Athenee Palace , a scos o bancnota de cinci lei vrand sa i-o dea portarului - credea el - galonat si plin de fireturi, cu rugamintea: "Adu-mi te rog, un taxi." Poetul il confundase pe portar cu un amiral venit la o receptie.
Indignat, acesta si-a declinat identitatea, amenintandu-l cu arestarea pe poet. "Atunci, adu-mi un vapor".
Katanga , botezata dupa studentii de culoare In apropiere de Athenee Palace , pe locul actualului Hotel Bucuresti, intr-un imobil prabusit la cutremurul din 1977, isi continua existenta, la parter si la primul etaj, Cofetaria Nestor, rebotezata " Victoria ". La etaj, cofetaria ave aspectul unei braserii elegante. O frecventau domni de pe vremuri, cu parul alb sau grizonat, imbracati pedant, unii arborand batista la buzunarul de la piept al hainei.
Aici se serveau café-frapé si Mazagrin, cu paiul lipit de sticla brumata a sondei, bere germana, vermut italian, coniac indigen, citron pressé si oranjada...
Specialitatile de cofetarie erau pregatite dupa retete vechi, adesea de catre aceiasi oameni din epoca anterioara instaurarii comunismului. Se serveau la "Nestor" profiterol, tort si merengue-glacé, inghetata simpla ori asortata cu frisca si "langue de chat", Coube-Jacques, Krantz, Joffre, Parfait Marechal, prajituri "Bibescu", carora ulterior li s-a spus "Tosca", pricomigdale, alune de padure pudrate fin cu sare, cafeaturceasca si cafea-filtru. La parter, pe langa bomboanele cu visine trase in ciocolata si fructele confiate, se vindeau, in cutii, fondante... O braserie cu scaune inalte imprejurul barului fusese deschisa la parterul unui bloc interbelic de pe Bulevardul Nicolae Balcescu - noua denumire - care se invecina cu Biserica Boteanu. Intrucat veneau studenti de culoare, nu putini in Bucurestiul epocii, i s-a spus " Katanga ", porecla substituindu-i numele.

Ciao, ciao, bambina" Primele doua congrese ale Partidului Muncitoresc Roman se desfasurasera in Sala Ateneului. Apoi, ocarmuirea s-a gandit sa inalte o cladire anume pentru ele si asa a fost construita, la sfarsitul anilor '50 Sala Congreselor, cu o capacitate de 3600 de locuri, in spatele fostului Palat Regal.
S-au demolat case vechi pentru ca noul edificiu sa fie inconjurat de o duzina de imobile dominate de un bloc turn cu 14 etaje. La parterul unuia dintre acele blocuri mai exista si azi magazinul "Filatelia", inaugurat in 1960, iar in capatul opus, colt cu strada Stirbey Voda, la parterul altui bloc, s-a deschis tot atunci un restaurant-expres spatios, modern pentru acele vremuri, in care se putea lua masa de pranz compusa din doua feluri de mancare cu circa 10 lei.
Dupa ce in Sala Congreselor s-a tinut, in iunie 1960, al treilea conclav al partidului unic, au inceput sa fie proiectate aici filme, indeosebi premiere, i s-a zis Sala Palatului si din 1962 au inceput sa cante pe scena ei solisti straini.. Intre primii, Domenico Modugno.
In iarna lui 1962 Modugno a cantat aici "Alleluia" si cateva din compozitiile sale; "Volare", "L'uomo in frak", "Piove", ramasa multa vreme in amintirea romanilor prin refrenul "Ciao, ciao, bambina"...
A inregistrat si el un disc la Electrecord. In acelasi an a mai cantat o celebra soprana peruviana de coloratura, Imma Sumah, apoi Claudio Villa, facand furori cu "Un tango italiano". Era vremea muzicii usoare italiene - din 1964 Televiziunea Romana incepe sa retransmita Festivalul de la San Remo.Insa noul "dezghet" adusese cha-cha-ul, muzica latino-americana, concomitent cu bomboanele cubaneze (din trestie de zahar, colorate, in forma de inimioara) si twist-ul.
Dan Ciachir


04. Originea numelor de cartiere din Bucuresti. - Oct 14, 2011 1:40:00 PM
                                                                                                             Balta Alba - Aici se afla o groapa de var unde in vremea lui Caragea se topeau cadavrele ciumatilor. Cand ploua, locul devenea o balta albă.     
                                                                                                                                               
Baneasa - Nevasta banului. In cazul de fata, ea era nevasta banului Dimitrie Ghica.

Berceni - Francisc Rákóczi al II-lea pleaca la turci (nici el nici turcii nu se intelegeau cu Habsburgii, iar asta ii facea prieteni). La   
fel procedeaza si o parte din apropiatii lui Rákóczi. Mai exact o ceata de husari condusi de groful Miklós Bercsényi. Nu stiu daca au stat doar ca 
sa-si traga sufletul ori s-au oprit de tot, cert este ca, undeva la sud de Bucuresti, husarii Berceni au luat o pauza.
                           
Colentina - Probabil e doar o legenda (asemanatoare cu legenda numelui Bucurestilor). Astfel, Colentina vine de la "colea-n-tina" - cu 
referire la locul baltit unde Matei Basarab i-ar fi urlat pe turci intr-o batalie. O vreme s-a numit si "Olintina"..

   Cotroceni - Numele ii vine de la "a cotroci", "cei care "cotrocesc". Un vechi regionalism care inseamna "a cotrobai", "a scotoci", "a       
scormoni".

 Crangasi - Etimologia este evidenta. Candva aici era o prelungire din Codrul Vlasiei - un crang. Aici traiau, normal, crangasii.

Damaroaia - aceasta mosie parcelata a apartinut boieroaicei Maria Damaris
Dealul Spirii - Dupa numele doctorului Spiridon Kristofi (de i se mai zicea si "Spirea"), care a ridicat in 1765 pe Dealul lupestilor o     
biserica (Spirea Veche).
Dristor - vine de la breasla piuarilor care si-au avut satul in aceasta parte a Bucurestilor. Asezarea mesterilor piuari care se numeau     
«darstari», «darsta» fiind piua din piatra folosita la fabricarea postavului si dimiei. Piuarii fabricau «darste» si pentru sutele de mori de pe   
cursul Dambovitei, care timp de sute de ani au fost prezente cotidiene, de mare relevanta economica pentru targul Bucurestilor.
                   
Drumul Taberei - Tudor Vladimirescu intrand in Bucuresti pe la vest in anul 1821, isi aseaza aici tabara de panduri.
                       
Ferentari - paradoxal, Ferentariul are cea mai rafinata origine a numelui: vine din latina (!!!!) "Ferentarius" - Soldat din infanteria     
usoara a legiunilor romane. Dupa unele opinii, aici s-ar fi aflat campul de exercitii al ferentarilor din oastea lui Mihai Viteazul.
             
Floreasca - dupa numele boierilor care au stapanit locurile respective: Florestii.

Ghencea - Din turca vine. Pe vremea fanariotilor, Ghenci-aga era seful arnautilor din garda domneasca. Aici s-a ridicat o biserica.   
Biserica era a Ghencei.
                                                                                                                             
Giulesti - O proprietate boiereasca: a Julestilor.
                                                                                       
 Lipscani - din slava - Lipsk, Lipsko ("locul cu tei"). Acest "loc cu tei" este Leipzig (Lipsca). Negustorii veniti in Bucuresti cu lucruri 
aduse de la targul din Leipzig se numeau, evident, Lipscani.

Militari - In secolul 19 aici era zona de instructie militara, probabil si o garnizoana. O vreme a functionat aici "Pirotehnia Armatei".
 
Pantelimon - isi ia numele dupa Manastirea Sf. Pantelimon. In greaca "pan" inseamna "tot" si "éléïmon" inseamna mila. Panteleimon = cel     
milostiv, intreg-milostivul.
                                                                                                                     
Rahova - Aici e simplu. Numele e relativ nou si vine de la Calea Rahovei una dintre cele cinci artere botezate in secolul 19 spre aducere   
aminte a Razboiului de Independenta: Calea Grivitei, Calea Plevnei, Calea Rahovei, Calea Victoriei si Calea Dorobantilor.
                       
Salajan - Un nume si mai nou. Nu vine de la Salaj, ci vine de la Leon Szilaghi cunoscut si sub numele de Leontin Salajan.
                 
Titan - isi ia numele de la fabrica de ciment "Titan" construita la inceputul secolului XX.

Vitan - De la D. Papazoglu aflam ce-i ala un vitan: "În ocolul orasului, spre nord, este câmpia Vitanului, unde vitele orasenilor îsi aveau 
pasciunea".          
05. Știați că? - Oct 14, 2011 1:36:00 PM
1. Bucureştiul este a 6-a capitală ca mărime din UE.                 
2. Cea mai veche gară în Bucureşti este Filaret.
3. Primul drum din Bucureşti a fost Drumul de Lemn, astăzi Calea Victoriei. Calea Victoriei era pavată cu trunchiuri de copaci.
4. Primele omnibuze cu cai au fost inaugurate în Bucureşti în 1840, fiind printre primele oraşe din Europa care aveau astfel de mijloace de         
transport                                                                                   
5. Cimitirul Bellu era locul preferat al hoţilor de căciuli de blană. Stăteau cocoţaţi pe zid şi le pescuiau din capul doamnelor cu o sfoară şi un 
cârlig de pescuit. Apoi le vindeau în parcul Tineretului.               
6. Intrarea hotelului Novotel este faţada fostului Teatru Naţional. În timpul celui de-al doilea război mondial,  mai exact în 26 august 1944, s-a 
urmărit de catre aviatia germana distrugerea Palatului Telefoanelor, bomba însă a ratat ţinta şi a căzut pe Teatrul Naţional.                     
7. Denumirea veche a parcului Cişmigiu era balta lui Dura Neguţătorul, dar în 1779 Alexandru Ipsilanti pentru a organiza mai bine aprovizionarea cu 
apă a oraşului porunceşte să se construiască o cişmea spre ieşirea Ştirbei Vodă de astăzi.                                8. Numele străzii Lipscani provine de la oraşul Leipzig din Germania , lucru ce aminteşte de viaţa comercială extrem de dinamică a Valahiei.     
9. Oraşul Bucureşti este desemnat capitală a Ţării  Româneşti în 1659 de către domnitorul Gheorghe Ghica.   10. Între 1798 şi 1831, populaţia Bucureştiului se dublează. Recensământul din 1798 număra puţin peste 30 mii de locuitori, în timp ce 33 de ani mai
târziu se ajunge la 60.587 locuitori. Între 1948 şi 1992 populaţia Bucureştiului a sporit cu peste 1 milion de locuitori, de la 1.025.000 la       
2.067.000. La ultimul recensământ, numărul de locuitori ai oraşului a fost 1.929.000.                                     11. Peste 20 de biserici şi aşezăminte monahale au fost distruse, parţial sau total, în perioada comunismului. Dintre cele mai vechi amintim:       
Biserica Crangaşi (1564), Biserica Albă- Postăvari (1568), Mânăstirea Mihai Vodă (1591) şi altele.
         
12. Bucureştiul este înfrăţit cu 9 oraşe din întreaga lume. Cele mai importante sunt Beijing , Atlanta , Budapesta sau Hanovra.                 
13. Palatul Telefoanelor din Bucureşti a fost construit între 1929-1934 în stilul zgârie-norilor americani şi a fost până în anii ‘70 cea mai înaltă
clădire din Bucureşti.                                                                                                                           
14. Unul dintre cele mai cunoscute preparate culinare  româneşti – mititeii – au fost inventați la sfârşitul secolului al XIX-lea de Iordache       
Ionescu, proprietarul restaurantului supranumit “La o idee”, care se afla pe strada Covaci. Numele le-a fost dat de ziaristul, pamfletarul şi       
umoristul N.T. Orăşanu, care a compus lista de bucate într-un mod original, pâinea numind-o  “o abodanță”, gheața – “cremă de Siberia”, scobitoarea 
– “o baionetă”, țuica – “o idee”. Cârnații mici au fost numiți “mititei”, atunci când, fiindcă se terminaseră mațele pentru cârnați, Ionescu a     
folosit doar carnea amestecată cu bicarbonat de sodiu, făcând cârnați mai mici şi fără înveliș. Aceştia au fost un succes!  
06. Palate dispărute din București - Sep 19, 2011 3:49:00 PM
1) Palatul Ministerului Afacerilor Externe din Piata Victoriei

2) Palatul Artelor (Muzeul Militar) din Parcul Carol

3) Palatul Kretulescu

4) Palatul H. Speyer

5) Biserica Sf. Spiridon pe la 1860

6) Hotelul High Life din Piata Palatului (pe Calea Victoriei)

7) Hotelul Imperial din Piata Palatului (nu stiu daca asta era denumirea cladirii (a disparut prin ’39-’40…)

8) Palatul Somanescu
 
9) Muzeul Simu

10) Hotelul Lafayette pe Calea Victoriei la intersectie cu Lipscani (intre Magazinul Victoria si Palatul CEC, unde exista astazi turnul de sticla Bancorex)

11) Palatul Casa Gradisteanu

12) Biserica Luterana

13) Palatul si Biserica Domnita Balasa (palatul a fost folosit ca azil)

14) Institutul Teologic si Biserica Radu Voda

15) Palatul A.G. Florescu

16) Cladirea peste care s-a ridicat blocul “Dunarea” din Piata I.C. Bratianu

17) Fostul Teatru National (pe Calea Victoriei langa Palatul Telefoanelor)

18) Turnul Coltei (pe strada Coltei) pe la 1850

07. TRISTETI PROVINCIALE - Jun 3, 2011 7:41:00 PM

 



08. O POVESTE DE O ZI - Jun 3, 2011 7:16:00 PM



VERSURI FLORIN PIERSIC
Am batut cale lunga si de drum obosit,
M-am oprit ca sa beau o cafea.
Intr-un colt din local, de amintiri prafuit,
Un vals lent, gramofonul canta.
M-ai vazut, ne-am privit ochi in ochi amandoi,
Si-am dansat povestind despre noi...



O poveste de-o zi, stii si tu, si eu stiu:
Pentru noi e putin prea tarziu.
Zi-mi tot ce vrei sa imi spui si ca n-as vrea sa te pierd,
Te mai privesc o secunda si plec...

Tu ai vise 1000, catre care alergi,
Eu am multe, prea multe amintiri.
Nu ne spunem pe nume, suntem doi calatori;
Ne citim sufletul din priviri.
Nu avem inceput ca sa n-avem sfarsit,
Am fost sinceri si nu ne-am mintit.

O poveste de-o zi, stii si tu, si eu stiu:
Pentru noi e putin prea tarziu.
Zi-mi tot ce vrei sa imi spui si ca n-as vrea sa te pierd,
Te mai privesc o secunda si plec...

O poveste de-o zi, stii si tu, si eu stiu:
Pentru noi e putin prea tarziu.
Zi-mi tot ce vrei sa imi spui si ca n-as vrea sa te pierd,
Te mai privesc o secunda si plec...

Sï plec. Plec...
09. - Jun 1, 2011 10:09:00 AM
FOTOGRAFII DIN BUCURESTIUL INTERBELIC




10. - May 30, 2011 5:53:00 PM
CU BASTONUL PRIN BUCURESTIUL INTERBELIC

11. - May 30, 2011 5:41:00 PM
Gambrinus, povestea berii cu gust de Bucuresti interbelicautor: FrontPress 
Istoria marcii Gambrinus se confunda timp de aproape un secol cu a Bucurestiului.
Renumita initial datorita celebrei berarii deschise de Caragiale inainte de primul razboi mondial, Gambrinus si-a consolidat notorietatea dupa ce comunistii sa produca marca de bere la fabrica Grivita din apropierea Garii de Nord. In prezent, nici berea si nici beraria, aflata in prezent intr-un stadiu avansat de degradare, nu se mai bucura de renumele de alta data.  Berea bucurestenilor in comunismGambrinus nu este nici pe departe o denumire autohtona, fiind numele unui rege legendar din Flandra care, conform traditiei, a inventat fabricarea berii si este protector al berarilor. Din acest motiv, denumirea Gambrinus este intalnita la mai multi producatori si marci de bere din Cehia, Belgia, Germania, Franta sau SUA.Fabrica de bere Grivitia din Bucuresti, cea care a produs mai bine de 50 de ani marca de bere Gambrinus, are o istorie mult mai indelungata decat cea mai bauta bere a sa. Fabrica a fost construita de un investitor neamt in 1869, pe un teren cumparat pe Calea Grivitei. Dupa moartea sa, fabrica ajunge in proprietatea fratilor Czell, antreprenori sasi din Sibiu.Fratii Czell demareaza lucrari de modernizare si marire a capacitatii de productie, dar, ramasi in criza de lichiditati, transforma in 1911 compania in societate anonima pe actiuni. In primul razboi mondial, cand Bucurestiul a fost ocupat de germani, fabrica a fost descompletata de numeroase utilaje, folosite pentru productia de explozibili si armament.Dezvoltarea fabricii a continuat si in perioada interbelica, pentru ca in al doilea razboi mondial fabrica sa fie din nou afectata, de data aceasta de bombardamentele aliate din aprilie 1944. Fabrica a fost puternic lovita, fiind distrusa sectia de fermentare. Productia a fost mult diminuata, scazand continuu char si dupa terminarea razboiului.Dupa venirea comunistilor, afacerea a fost nationalizata in iunie 1948, unitatea fiind numita Fabrica de bere Bucuresti – intreprinderea Grivita. “Unul dintre responsabilii vremii, om simplu cu origini sanatoase si cunoscator al popularei marci Berea Leului a decis ca leul sa fie emblema noii intreprinderi”, explica Claudiu Lazar, group brand manager al Heineken Romania. “Tot atunci a fost lansata si marca Gambrinus, si ca o recunoastere a renumelui berariei cu acelasi nume de pe strada Brezoianu”.Chiar daca noua intreprindere a fabricat mai multe marci de bere, Gambrinus a fost cea mai longeviva. Marca a devenit de succes, atingand un maxim al vanzarilor in 1994. Vanzarile au scazut insa in urmatorii ani, pe fondul regresului pietei.Marca Gambrinus a fost mai intai cumparata in 1998 de un fond de investitii, care a incercat repozitionarea si transformarea acesteia intr-o marca nationala. In 2000, atat fabrica Grivita, cat si marca de bere au fost cumparate de catre compania Brau Union din Austria. Dupa aceasta preluare, maximul istoric de vanzari al marcii a fost inregistrat in anul 2003, cand marca a cunoscut si cea mai mare arie de distributie.Tot in anul 2003, Brau Union a fost achizitionata de catre grupul olandez Heineken. Noul proprietar a decis restructurarea productiei grupului din Romania, una dintre masurile luate fiind si inchiderea fabricii din Bucuresti, in noiembrie 2005. Din acet motiv, productia berii Gambrinus a fost transferata catre celelalte Fabrici ale Heineken din Romania, Craiova, Constanta, Miercurea Ciuc si Hateg.Predecesorul PET-ului, Gambrinus la 1 litruBerea Gambrinus era renumita in anii ’90 si pentru faptul ca se putea gasi in sticla de 1 litru, apreciata de multi dintre romani. Producatorii fabricii au intuit atunci cererea pentru articole ambalate care sa ofere o cantitate mai mare din produsul respectiv.Aparitia berii la PET, ambalaj care a inceput sa fie utilizat inclusiv in cazul marcii Gambrinus, a condus la renuntarea la sortimentul de bere Gambrinus la 1 litru.In prezent, Gambrinus, care are o cota de aproximativ 2% din piata berii din Romania, potrivit reprezentantilor Heineken. Berea este pozitionata ca o marca populara, care se adreseaza persoanelor cu venituri mici si mijlocii.Claudiu Lazar explica succesul marcii de bere de-a lungul timpului, prin faptul ca Gambrinus devenit o “combinatie de legenda prin numele brandului, istoricul boem al berariei Gambrinus si povestile spuse de carciumarii vechi despre calitatea berii produsa in fabrica din Calea Grivitei”.Berarie deschisa de CaragialeGambrinus a fost, de asemenea, numele pe care dramaturgul Ion Luca Caragiale l-a dat berariei pe care a deschis-o in 1901 vis-a-vis de fosta cladire a Teatrului National de pe Calea Victoriei, care a fost distrusa al doilea razboi mondial de bombardamentele americane. Beraria si-a continuat existenta si dupa plecarea lui Caragiale la Berlin, functionand in acelasi loc pana la inceputul anilor ’40, cand cladirea in care functiona a fost demolata.In timpul razboiului, localul s-a mutat la intersectia Bulevardului Elisabeta cu Strada Brezoianu in cladirea hotelului Palace, devenit dupa razboi Hotel Cismigiu. Beraria a rezistat in acest loc de-a lungul intregii perioade comuniste, fiind unul din locurile de referinta pe harta Bucurestiului din aceasta perioada. Localul a fost inchis insa dupa Revolutie. Ca urmare a riscului seismic ridicat, cladirea monument istoric in care a functionat si beraria a fost evacuata.Primarul Traian Basescu a retrocedat in 2001 cladirea fostilor proprietari, care au vandut-o in 2005 dezvoltatorului imobiliar Hercesa. Compania a anuntat ca vrea sa pastreze doar fatada cladirii si sa reconstruiasca interiorul, urmand sa redeschida atat hotelul, cat si beraria Gambrinus. Criza a amanat insa planurile spaniolilor, astfel ca beraria care a potolit setea bucurestenilor timp de aproape un secol ramane in continuare inchisa. Sursa: Mihail Tanase – Capital
12. Nostalgii interbelice la gramofon - May 29, 2011 9:54:00 AM

                                                        


                                          





13. Mari dezastre: Ciuma lui Caragea "secera" 300 de bucureşteni pe zi. Vezi unde erau îngropaţi ciumaţii! - May 29, 2011 9:46:00 AM
  Autor: Emilia Sava, Cătălina Slujitoru 
Cioclii duceau zilnic sute de morţide ciumă la gropile comune Foto: Getty Image jQuery.get("/bbtstatsadevarul/getresults/1/ADVNWS20110224_0554/2011-02-24", function (_response) { var response = BBT.fixJson(_response); if (response["error"] == 0) { jQuery(".viewed").html(response["ADVNWS20110224_0554"] + " afişări") } }); jQuery(document).ready(function($){ var urlParams = BBT.getGETParams(); if(urlParams['source']==='yahoo') { $("#bb-returnToSource").html(''); } });
„A fost în multe rânduri ciumă în ţară, dar analele nu pomenesc de o boală mai grozavă decât «ciuma lui Caragea»“, descria istoricul George Potra. Epidemia dintre anii 1812 şi 1813 a izbucnit în a doua zi de domnie a lui Ioan Vodă Caragea (foto) şi a decimat, în următoarele luni, jumătate din locuitorii Bucureştiului.„Sosirea acestui domn în Bucureşti a fost semnalul unor mari calamităţi în ţară. Chiar în noaptea instalării sale, Palatul Domnesc de la Mihai Vodă, din Dealul Spirii, a ars până la temelii şi Curtea domnească a devenit Curtea arsă", menţionează Potra în cartea „Din Bucureştii de ieri". Nici nu se stinsese bine focul din Dealul Spirii, că unul dintre oamenii lui de încredere, venit de la Constantinopol, cade la pat, bolnav de ciumă.


Şi acesta era doar începutul uneia dintre cele mai grele domnii din istoria Ţărilor Române. „Vodă Caragea (1812 - 1818) a avut o domnie greu încercată cu epidemia de ciumă, urmată de cutremur şi inundaţii", a declarat istoricul Dan Falcan într-un interviu pentru „Adevărul de Seară".



Vodă Caragea Foto: Muzeul Naţional de Artă al României
„Un om lovit de ciumă era un om mort"
„În timpul «ciumei lui Caragea» au murit până la 300 de oameni pe zi şi se crede că numărul morţilor în toată ţara a fost mai mare de 90.000. Contagiunea era aşa de primejdioasă, încât cel mai mic contact cu o casă molipsită ducea moartea într‑o familie întreagă şi violenţa era aşa de mare, încât un om lovit de ciumă era un om mort", scria academicianul Ion Ghica.
Deşi nu a trăit în acele vremuri, el a lăsat una dintre cele mai detaliate descrieri ale epidemiei de pe vremea lui Vodă Caragea. Boala a provocat un adevărat haos în Capitală, iar în acele zile s-au petrecut multe jafuri şi violuri. „Cei mai răi erau cei care avuseseră boala şi scăpaseră de ea. Intrau în casele oamenilor sănătoşi, îi ameninţau că le dau ciumă şi aruncau haine spre ei «îmbibate» cu microbi", povesteşte Dan Falcan.

Se tratau cu băutură şi cu broaşte-ţestoase

În lipsa unor tratamente eficiente, oamenii încercau să scape de ciumă cu mult alcool, dar şi aici fuseseră impuse interdicţii, iar cârciumile vindeau doar prin nişte ferestruici. În plus, potrivit tratatelor de istoria medicinei, atunci au apărut şi vracii, care promiteau în
zadar că îi salvează pe ciumaţi dacă vin în contact cu o broască-ţestoasă.

La începutul secolului al XIX-lea, în Bucureşti existau doar spitalele Colţea şi Pantelimon, dar din cauza ciumei lui Caragea, în 1813 a fost înfiinţat şi Spitalul Filantropia, la iniţiativa medicului-şef al Capitalei, Constantin  Caracaş, un doctor devotat care avea să moară, câţiva ani mai târziu, răpus de holeră.

În timp ce Vodă Caragea şi boierii săi au fugit din calea epidemiei încă de la izbucnire, în 13 decembrie 1812, bucureştenilor de rând li s-a permis să părăsească oraşul abia la 1 august 1813.

Netrebnicii ciocli

Cum epidemiile de ciumă reveneau constant, în medie o dată la zece ani, la finalul secolului al XVII-lea s-a înfiinţat „breasla cioclilor". Erau bine plătiţi şi aveau ca scop să strângă morţii şi să-i îngroape. Cioclii erau recrutaţi din foştii ciumaţi care scăpaseră de moarte, despre care se spunea că nu se mai atinge boala de ei. 

Potrivit lui Ion Ghica, erau însă nişte netrebnici: „Când treceau pe lângă o casă bogată, nu lipseau de‑a arunca zdrenţe rupte de la ciumaţi ca să răspândească contagiunea!".

În plus, chiar dacă riscau pedeaspa cu moartea, „îi omorau pe ciumaţi pe drum sau îi îngropau de vii, ca să nu se mai ostenească cu transportul lorla spital".

Un episod macabru al acelor vremuri s-a regăsit în raportul unui cioclu: „Astăzi am adunat vreo 15 morţi pe care i-am dus cu căruţa pe câmpul de la Dudeşti, dar nu am ajuns decât cu 14, fiindcă unul a rupt-o la fugă".

90 de mii de oameni au pierit în timpul „ciumei lui Caragea", majoritatea bucureşteni.
Unde erau fostele cimitire?
În jurul fostelor cimitire de ciumaţi din Bucureşti s-au răspândit, de-a lungul secolelor, zeci de mistere. Se spune, aşadar, că unul dintre locurile în care ar fi fost aruncaţi morţii în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea ar fi fost în zona Casei Poporului.
Muncitorii care au făcut săpături acolo în urmă cu 30 de ani susţin că, în timpul lucrărilor, ar fi dat peste câteva gropi comune, în care fuseseră aruncaţi morţii bolnavi de ciumă şi acoperiţi, apoi, cu var. O altă locaţie despre care se spune că ar ascunde un fost cimitir de ciumaţi este cartierul Balta Albă, în preajma Bulevardului Nicolae Grigorescu.
Potrivit istoricilor, în zonă ar fi existat, într-adevăr, numeroase gropi comune în care au fost aruncaţi ciumaţii, de aici venind şi numele cartierului. Şi Lacul Morii, amenajat tot de comunişti, s-ar fi ridicat peste un fost cimitir de ciumaţi, cel din Crângaşi.
14. MARI DEZASTRE Ultima mare revărsare a Dâmboviţei: Bucureştiul, acoperit cu apă de trei metri! - May 29, 2011 9:41:00 AM

  Autor: Emilia Sava, Cătălina Slujitoru 
Domnitorul Alexandru Cuza și doctorul Davillavizitând un cartier inundat jQuery.get("/bbtstatsadevarul/getresults/1/ADVNWS20110224_0025/2011-02-24", function (_response) { var response = BBT.fixJson(_response); if (response["error"] == 0) { jQuery(".viewed").html(response["ADVNWS20110224_0025"] + " afişări") } }); jQuery(document).ready(function($){ var urlParams = BBT.getGETParams(); if(urlParams['source']==='yahoo') { $("#bb-returnToSource").html(''); } });
Zăpada care s-a topit brusc a provocat, în 1865, cele mai mari inundaţii din istoria Capitalei. „Între 13 şi 20 martie, tot cursul Dâmboviţei de la Grozăveşti până la Vitan a fost acoperit de un strat de apă, care în unele părţi atingea trei metri înălţime”, nota istoricul George Potra. Numărul celor rămaşi fără case şi „sub biciul foamei” a fost atât de mare, încât domnitorul Alexandru Ioan Cuza, la presiunea poporului, decide să înceapă canalizarea Dâmboviţei.  „Bucureştiul a fost una dintre cele mai încercate Capitale din Europa. Au fost  inundaţii, incendii, cutremure, epidemii, războaie. Lucrul acesta a făcut să nu se dezvolte un spirit civic puternic, pentru că oamenii descopereau că, periodic, oricât munceau, fie veneau viiturile şi le luau toată agoniseala, fie un cutremur ori un incendiu sau inundaţiile”, este de părere istoricul Dan Falcan.

Acuarelă de Luigi Mayer, 1794
Dâmboviţa era din vechime principala sursă de apă de băut, sacagii şi ulterior pompele de la «Casa Apelor » asigurând aproape trei sferturi din apa necesară bucureştenilor. Poluarea la nesfârşit a râului avea ca rezultat firesc infectarea apei care, îndeosebi în timpul verii, dădea naştere la tot felul de molime.

Povești de București



Înecăciunile capriciosului râu

În 1808, un armean, Minas Bijiskiant. ajuns în Bucureşti după o călătorie în Polonia, descrie oraşul şi afirma: „Mereu am auzit din gura poporului un astfel de vers: «Dâmboviţa apă dulce, cine-o bea nu se mai duce»” .

Pe cât de dulce era, pe atât de capricioasă s-a dovedit înainte de a fi canalizată. În documentele vremii se vorbea des despre „înecăciunile” provocate de revărsarea Dâmboviţei, în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea.

Aspect de șantier din timpul canalizării Dâmboviței, 1880-1883
Motivele erau mai multe, explică istoricul George Potra în cartea „Din Bucureştii de ieri”: morile mult prea numeroase, podurile susţinute de ţăruşi înfipţi direct în albia râului şi care alcătuiau adevărate „zăgazuri” în calea cursului normal al apei, dar şi prostul obicei al bucureştenilor de a arunca gunoaie direct în Dâmboviţa, care strâmtorau matca. În plus, cei care locuiau pe malul râului strâmtorau constant albia, încercând să întindă suprafaţa curţilor.   

Anul marilor inundaţii

Anii ’60 din secolul al XIX-lea au fost marcaţi de inundaţii grave, provocate în principal de ploile care nu mai conteneau cu zilele.

„Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns inundaţiile din 1862 şi 1864, în primăvara următoare urmă cea mai catastrofală dintre înecăciunile care au bântuit Bucureştii”
Istoricul George Potra, „Din Bucureştii de ieri”

„Calea Rahovei, Hanul lui Manuc, Dealul Mihai Vodă, Radu Vodă,  aflate lângă Dâmboviţa, au fost inundate în 1865. Apa crescuse şi ajunsese, potrivit documentelor istorice, până la dealul unde se afla atunci Teatrul Naţional, la Palatul telefoanelor. Şi după trei zile apa avea trei metri!”, a povestit istoricul Dan Falcan pentru „Adevărul de Seară”.
Mai mult, circulaţia a fost întreruptă total, iar alimentarea cu apă şi alimente s-a făcut cu mare greutate.

Imediat, presa a început o campanie foarte violentă împotriva guvernului, acuzat că a cheltuit banii din biruri pe lucruri inutile, cum ar fi teatre, grădini, îmbunătăţirea rasei vitelor, etc, numai pentru a pune populaţia oraşului la adăpost de aceste calamităţi – nu.

„Mahalale întregi s-au cotropit de apă şi n-au fost mijloace, nici chiar atîtea ca să pătrundă până la dînsele, ca să întindă mîna celor ce se îneacă sau să dea o pîine celor ce mor de foame în podurile caselor. Poliţia şi corpul municipal, în uniformele lor frumoase, aleargă pe străzile neinundate, fac gălăgie multă la marginea apelor, ca să zică că au ostenit şi s-au sacrificat pentru nenorociţi... Ceea ce este mai urgent, ceea ce este foarte urgent este imediata începere a canalizării Dâmboviţei”,

Ziarul „Trompeta Carpaţilor”

De atunci există şi legenda că Alexandru Ioan Cuza, care avea doi copii din flori, ar fi venit la Elena Cuza şi i-ar fi spus că i-a găsit părăsiţi după inundaţii şi i-au înfiat. Băieţii au avut o soartă crudă şi au murit tineri la 20 şi ceva de ani.

Cuza cere amenajarea râului

După istorica inundaţie din 1865, guvernul, la cererea domnitorului Cuza, dădea o lege pentru desfiinţarea morilor boiereşti care îngreunau curgerea Dâmboviţei.

Tot acum este votată o lege prin care toate morile şi zăgazurile care „gâtuiau” apele să fie desfiinţate, pentru a nu se mai repeta catastrofa. Istoricii notează că lucrările au început imediat, cu ajutorul a sute de puşcăriaşi, scoşi la muncă din înschisorile din jurul Bucureştiului.

Dâmbovița la "podul de piatră" (podul Rahovei), 1856
În aprilie 1892, când totul era aproape gata, capriciosul râu a făcut o nouă surpriză Bucureştilor: inundă din nou cartierele Grozăveşti, Cărămidari şi Cotroceni.
Tot atunci, Grădina Botanică a fost inundată în întregime şi distrusă aproape în totalitate. Din fericire pentru bucureşteni, după cum notează istoricul G. Potra, „aceasta a fost ultima revărsare a Dâmboviţei, ultimul său capriciu”.


Dâmbovița nu a fost uitată nici pe vremea lui Ceaușescu, sute de muncitori lucrând pentru întărirea malurilor.




Material ilustrat cu sprijinul Muzeului Naţional al Pompierilor Bucureşti şi al Administraţiei Naţionale „Apele Române”.
15. MARI DEZASTRE Bombardarea Bucureştilor în ’44: mii de morţi şi sute de clădiri făcute praf (Fotografii şocante) - May 29, 2011 9:36:00 AM

  Autor: Emilia Sava

BucureștiFoto: Calea Griviței după bombardamente (Arhivele Naţionale Istorice Centrale şi Arhivele Militare Române) jQuery.get("/bbtstatsadevarul/getresults/1/ADVNWS20110222_0017/2011-02-22", function (_response) { var response = BBT.fixJson(_response); if (response["error"] == 0) { jQuery(".viewed").html(response["ADVNWS20110222_0017"] + " afişări") } }); jQuery(document).ready(function($){ var urlParams = BBT.getGETParams(); if(urlParams['source']==='yahoo') { $("#bb-returnToSource").html(''); } });
Marţi, 4 aprilie 1944, ora 13.45. Alarmele încep să răsune în întreg Bucureştiul. Oamenii nu le-au luat prea în serios, crezând că au de-a face cu încă un exerciţiu de alarmare. În scurt timp, însă, peste 200 de bombardiere au întunecat cerul. Din păcate, mulţi bucureşteni n-au mai ajuns la adăposturile antiaeriene, îngroşând nevinovaţi rândurile morţilor. Câteva ore mai târziu, începeau să se numere victimele şi pagubele: mii de morţi şi sute de clădiri distruse. Iar asta n-a fost: până în august, au urmat alte 16 bombardamente ale forţelor aliate asupra Capitalei.

Mărturiile martorilor despre Bucureştiul fumegând sunt cutremurătoare.
Atacurile din aprilie '44: Prima oară când au venit americanii la Bucureşti - VIDEO
"Cînd am ieşit în curte am văzut plutind nenumărate hîrtii colorate (manifeste probabil) şi am crezut că într-adevăr avioanele nu aruncaseră altceva decît manifeste…Primele zvonuri venite din oraş (o bombă pe Brezoianu, una pe Strada Carol) mi s-au părut născociri. Cînd am ieşit spre centru, o stranie agitaţie nervoasă însufleţea străzile, parcă mai mult din curiozitate decît din groază. Abea mai tîrziu ne-am dat seama de întinderea dezastrului”,

Mihai Sebastian, Jurnal
În bombardamentele din aprilie 1944 asupra Capitalei, ţinta principală  a fost Gara de Nord. SUA şi Marea Britanie îşi doreau ca astfel să împiedice transporturile militare spre frontul din Moldova, unde armata sovietică, aliatul lor, forţa înaintarea spre vest.

Gara de Nord, Sursa foto: Arhivele Naţionale Istorice Centrale şi Arhivele Militare Române


Distribuția Mogoșoaia
Potrivit arhivelor româneşti, „obiectivul strategic fundamental era distrugerea în Bucureşti, ca şi în alte oraşe româneşti, a sistemului de transporturi feroviare, a industriei de război, în ultima instanţă a tot ce ţine de economie, inclusiv populaţia civilă”.

Gara de Nord, bombardată de şase ori

Astfel, Gara de Nord a fost lovită de şase ori, triajul de patru ori, gara Chitila de opt ori, gara Băneasa de patru ori. Bombardamentul din 4 aprilie 1944 nu a vizat doar Bucureştiul, ci şi rafinăriile prahovene, aflate la aproximativ 60 de kilometri de Capitală.
În triajul Bucureşti, 1.000 de vagoane au fost distruse prin incendiere.


„Fără îndoială, reţeaua feroviară şi nodurile de comunicaţii pe timp de război sînt obiective militare, dar la 4 aprilie şi în continuare până în august, distrugerea acestora de către aviaţia americană şi engleză este însoţită de atacuri de o violenţă fără precedent a zonelor populate”, se arată în arhivele militare puse la dispoziţie reporterilor „Adevărul de Seară”de către cercetătorul istoric Dan Antoniu.

Bilanţ tragic

Bilanţul atacurilor de atunci a fost unul tragic. „Această barbarie americană împotriva capitalei ţării, care avea să se repete de încă 14 ori până la ieşirea României din alianţa cu Germania (23 august 1944) s-a soldat cu însemnate pierderi de vieţi omeneşti şi distrugeri”, se mai arată în arhivele militare.

Aproape 3.000 de bombe brizante au fost aruncate atunci, din care 166 nu au explodat, iar o mulţime au fost incendiare.
S-au căsătorit sub bombardamentele americanilor din ’44

Hoteluri făcute praf

Grave consecinţe ale bombardamentelor au suferit atunci hotelurile Athenee Palace, Ambasador, Splendid, Papadopol, blocurile „Generala”, „Mica”, „Kapriel”, „Băicoianu”, Moara Românească şi Banca de Credit.

„Se vedea arzând Athénée Palace, fum se ridica din alte părţi ale oraşului. Am ieşit cu Lena din hotel şi cu un sentiment de oroare ne-am îndreptat spre Athénée Palace care tot ardea, flăcări ieşeau de prin fiecare fereastră; ceva mai sus, pe Calea Victoriei, am văzut fumegând hotelul Splendid, aproape complet dărâmat, pe trotuare numai sticlă sfărâmată de la vitrinele magazinelor distruse de suflul bombelor. În spatele Ateneului devastat, mai fumega locul expoziţiei Comitetului de Patronaj. În sus pe Calea Victoriei, pe stânga şi pe dreapta, din loc în loc, clădiri dărâmate. Până în str.Frumoasă, mai toate geamurile făcute fărâme; călcam cu prudenţă şi ocoleam grămezile. Din str. Sf. Voievozi înspre Gara de Nord, bombardamentul făcuse îngrozitoare ravagii. Gara de Nord, Gara Basarab Mărfuri, Calea Griviţei grav lovite. Am văzut un tramvai surprins în mers; conducătorul mort stătea căzut cu pieptul lipit pe comenzi. N-am mers mai departe”,

Acad. Gheorghe Zane, economist

Cele mai afectate zone din București afectate de bombardamente Infografie: Dana Donciu

Zona Universitate, Sursa foto: Arhivele Naţionale Istorice Centrale şi Arhivele Militare Române

Mulţi bucureşteni surprinşi de bombardamente şi-au pierdut viaţa sub dărâmături. Potrivit istoricilor, în bombardamentele din 1944 şi-a pierdut viaţa şi compozitorul şi actorul de revistă Vasile Vasilache.

Victimă pe strada Mărțișor, Sursa foto: Arhivele Naţionale Istorice Centrale şi Arhivele Militare Române
Străzile atinse de bombe ofereau o privelişte îngrozitoare: cadavre carbonizate, bălţi de sânge, oameni prinşi sub dărâmături.

Atacuri-fulger

Atacurile avioanelor durau aproximativ o oră, dar nimiceau totul în cale. Distrugeri au fost şi în zilele de 15 aprilie, 21 aprilie, 24 aprilie.


În acele zile, Capitala a fost crunt lovită în zona Chitila, Triaj, Gara de Nord, în zone central şi periferice locuite. Sunt distruse în întregime Depoul Bucureşti, Centrul Autobazei Griviţa, Halta Griviţa, Halta Domenii, Spitalul 2 CFR, Metropola Societăţii de Gaz şi Electricitate.

Piloţii britanici atacau Capitala doar noaptea

Infernul din Capitală a continuat şi în noaptea de 2/3 mai, între orele 01,10 şi 01,30, când 70 de avione plecate din sudul Italiei au ajuns pe cerul Bucureştiului.

Istoricii spun că britanicii bombardau România numai pe timp de noapte. Atunci a fost înregistrat primul atac nocturn executat de englezi care au revenit cu o sută de bombardiere grele în noaptea de 6/7 mai.

Pe 7 mai 1944, între orele 10,49 şi 12,06, un număr de 700 de avioane dintre care 500 de bombardament de tip B-24 şi 200 de aparate de vânătoare s-au năspustit asupra Capitalei, la doar zece ore de la atacul nocturn britanic.

Piața Buzești, Sursa foto: Arhivele Naţionale Istorice Centrale şi Arhivele Militare Române

Atacurile s-au concentrate asupra zonei Chitila, Griviţa, Giuleşti, Gara de Nord, în continuare spre central oraşului pe o fâşie cuprinsă între Dâmboviţa şi Biserica Caşin, având ca limită Biserica Sfânta Vineri.

Arhivele notează acest moment ca unul dintre cele mai barbare fiind distruse şcoli, licee, spitalul Militar, Regina Elisabeta, Viting, depozitul sanitar al armatei Ministerul Sănătăţii, Crucea Roşie, biserica Sfânta Vineri, Inspectoratul General Financiar, Judecătoria din strada Roma, oficii poştale, ateliere din zonă. La fel de grav afectate au fost reţelele de telefonie, garniturile de tramvaie, dar şi gările.

Ultimul raid

Documentele istorice consemnează faptul că în ciuda intervenţiei prompte a celor 75 de avioane de vânătoare româneşti şi 64 germane, a artileriei antiaeriene, inamicul îşi atinge obiectivele, provocând distrugeri de o amploare fără precedent în capitala ţării.

„La aproximativ zece ore după atacul englez nocturn, greu s-a putut organiza şi conduce acţiunea de intervenţie a pompierilor, care intrau primii în luptă către incendii, din cauza blocării căilor de acces.

Un alt atac este înregistrat în noaptea de 9/10 august, când cele 100 de avioane de bombardament greu, britanice ce bombardează Ploieştiul, la întoarcere către baze, se descarcă de bombele nelansate, în Capitală, distrugând o casă la periferie şi ucigând doi locuitori. Cu acest atac, încetează ofensiva aeriană strategic aliată asupra Bucureştiului, în cel de-al doilea război mondial”, se mai arată în arhive.

Cifrele morţii

Un bilanţ statistic arată că de-a lungul celor 17 de bombardamente aeriene, începând cu cel din 4 aprilie 1944, executate de americani şi englezi cu aproximativ 3.640 de avioane de bombardament de diferite tipuri, însoţite de circa 1.830 de avioane de vânătoare pe timp de zi, au fost ucişi 5.524 de locuitori, răniţi 3.373, iar 47.974 au rămas fără adăpost devenind sinistraţi.

Victime în cartierul Tei, Sursa foto: Arhivele Naţionale Istorice Centrale şi Arhivele Militare Române

Au fost distruse 3.456 de case de locuit, au fost distruse parţial 3.473, 401 au fost avariate şi au fost 2.305 de incendieri. Pentru apărarea Capitalei, s-au ridicat şi au angajat lupte antiaeriene, de multe ori în inferioritate numeric, 601 avioane de vânătoare româneşti şi 709 germane.

Eroilor americani....

Chiar dacă multe clădiri au dispărut, iar altele au fost reconstruite, un monument dedicat piloţilor americani încă mai aminteşte despre bombardamentele din 1944 asupra Bucureştiului. O vreme a stat în curtea Muzeului Militar Naţional „Ferdinand I” din Bucureşti, ulterior fiind mutat în Parcul Cişmigiu. Acolo se află şi în ziua de astăzi.

Monumentul închinat soldaților americani din Parcul Cișmigiu

„Pentru americani sunt eroi, pentru noi, nu. Nu este o glorie faptul că au bombardat şi au ucis civili. Nu putem să-i glorificăm după acele bombardamente”, a declarat istoricul şi colonelul în rezervă Ion Dănilă.
Prima întâlnire pe pământ, după 65 de ani
Monumentul este asemenea unei cărţi deschise pe care stă inscripţionat faptul că 378 de soldaţi americani „au murit la datorie în România pentru libertatea Europei şi gloria SUA”. În bombardamentele din ‘44 şi-au mai pierdut viaţa 22 de piloţi români, dar şi 24 de piloţi germani.
Între 23 şi 26 august, Bucureştiul a mai fost victima unei noi serii de bombardamente, de data aceasta pornite de nemţi.
"Palatul Regal a fost în repetate rânduri lovit de bombele inamicilor. Aripa dreaptă este încă în flăcări…, Cişmigiul (…) a fost oribil mutilat de bombele aruncate din avioanele germane…, Opera Română a fost arsă…, Întreaga Stradă Regală era la un moment dat o mare în flăcări", notează Narcis I. Gherghina.
Lacrimi de veteran: „Visez că zbor în fiecare noapte!”
Atacurile nemţilor s-au soldat şi ele cu sute de morţi şi mii de răniţi.
Sursa foto: Arhivele Naţionale Istorice Centrale şi Arhivele Militare Române. Material realizat şi ilustrat cu sprijinul cercetătorului istoric Dan Antoniu.
Povești de București


16. Mari dezastre. Fotografii publicate în premieră: Bucureştiul acoperit de troiene de 5 metri în iarna lui '54 - May 29, 2011 9:30:00 AM
  Autor: Emilia Sava, Cătălina Slujitoru

BucureștiOamenii și-au făcut cu greu loc printroienele înalte de câțiva metri Sursa foto: Fototeca Muzeului Național Militar București jQuery.get("/bbtstatsadevarul/getresults/1/ADVNWS20110221_0026/2011-02-21", function (_response) { var response = BBT.fixJson(_response); if (response["error"] == 0) { jQuery(".viewed").html(response["ADVNWS20110221_0026"] + " afişări") } }); jQuery(document).ready(function($){ var urlParams = BBT.getGETParams(); if(urlParams['source']==='yahoo') { $("#bb-returnToSource").html(''); } });
În dimineaţa zilei de 3 feburarie 1954, bucureştenii s-au trezit prizonieri în propriile case. „Ne-am dat seama că era zăpadă mare pentru că înăuntru era întuneric, iar geamurile erau albe. Am încercat să ieşim, dar nu s-au deschis nici ferestrele, nici uşile!”, a descris succint, Dan Antoniu (66 de ani), cercetător istoric în domeniul aeronautic, începutul „Marelui viscol” care a încremenit România, la propriu, sub zăpadă, în urmă cu 57 de ani. Prizonierii Marelui Viscol din iarna lui ’54
În acele cumplite zile ale începutului de februarie s-a înregistrat, potrivit Administraţiei Naţionale de Meteorologie, cel mai puternic viscol din secolul XX. Viforul nu s-a potolit uşor şi, până la finalul lunii, avea să mai lovească în alte trei reprize, extrem de agresiv.

Tramvaiele au rămas înțepenite zile întregi în mormanele de zăpadă Sursa foto: Fototeca Muzeului Național Militar

Militarii au cărat provizii pentru bucureștenii blocați de nămeți Sursa foto: Fototeca Muzeului ațional Militar "Ferdinand I" București
 „Văzduhul e un infern, ninge, viscoleşte. Străzile sunt înfundate, vijelia zguduie pereţii!”,

Jurnalul scriitorului Pericle Marinescu,
2 februarie 1954

Poveşti de Bucureşti

Timp de două luni veţi putea afla, din „Adevărul”, „Adevărul de Seară” şi de pe bucuresti.adevarul.ro, cum trăiau, cum iubeau, cum se dădeau în spectacol, cum petreceau, dar şi cum sufereau bucureştenii în ultimele secole.
Săptămâna aceasta este dedicată marilor catastrofe care au lovit Bucureştiul, de la „Ciuma lui Caragea” până la marile incendii care au ras mii de case.

Viteză-record a vântului, în Bucureşti

Tot atunci, în 3 şi 4 februarie, vântul a atins o viteză-record în Bucureşti: 126 km/oră. Un alt record consemnat în 3 februarie ’54 vizează cantitatea maximă de zăpadă depusă: 115,9 l/mp în 24 de ore, la Griviţa.

Militarii au cărat pâine cu săniile trase de cai Foto: Muzeul Național Militar București

Muncitorii au săpat zi și noapte prin zăpadă Foto: Muzeul Național Militar
 Cel mai gros strat de zăpadă din istoria măsurătorilor ANM a fost măsurat tot atunci, la Călăraşi: 173 cm, troienele atingând însă în unele zone din sud-estul ţării şi 5 metri.


„Astfel de episoade au loc, de obicei, când ciclonii mediteraneeni traversează peninsula Balcanică şi ajung în vecinătatea teritoriului României, pe o traiectorie ce trece peste vestul Mării Negre, la est acţionând ca un «baraj», un câmp de presiune atmosferică înaltă”,
 
Dr. Roxana Bojariu,
coordonatorul Secţiei de Climatologie de la ANM

Dr. Bojariu a mai explicat pentru „Adevărul de Seară” că ciclonii mediteraneeni care aduc aer mai cald şi mai umed din bazinul mediteraneean se reîncarcă cu umiditate deasupra Mării Negre şi în contact cu aerul mult mai rece de deasupra ţării noastre determină ninsori foarte abundente, însoţite de viscole.

Blocaţi în case de troiene

În timpul urgiei de la începutul lui februarie ’54, Dan Antoniu avea vârsta de 9 ani. Locuia în cartierul România Muncitoare din Capitală, undeva pe lângă actualul Pod Grant, într-o casă cu şapte camere, împreună cu bunicii, mama şi alte câteva rude.



„Pe 3 februarie a început de dimineaţă să ningă cu fulgi imenşi, fără întrerupere, până a doua zi. Când ne-am trezit, în casă era întuneric. Geamurile de deschideau în afară, la fel şi uşile, cu excepţia uneia dintre ele, cea de la bucătărie. Ne-am dat seama că era zăpadă mare pentru că geamurile erau albe şi am încercat să ieşim, dar nu s-au deschis!”, a povestit Dan Antoniu pentru „Adevărul de Seară”.

Au ajuns la stradă printr-un tunel săpat în zăpadă
 
„Zăpada depăşise înălţimea casei, cred că erau vreo 3-4 metri, dar erau şi zone unde omătul era mai mare, peste cinci metri”,

Dan Antoniu,
cercetător istoric în domeniul aeronautic

Prin dreptul uşii pe care au reuşit să o deschidă, fiindcă se deschidea în interior, au început să-şi facă un tunel de ieşire, oblic, la 45 de grade, săpând prin omăt, până când au ajuns în dreptul străzii. 


„Nămeţii au acoperit străzile, gardurile, au înfundat curţile, ba, la unele case au ajuns până la streaşină. Pe străzi abia s-au făcut ici – colo pârtii în formă de tranşee, în care oamenii dispar cu totul sau nu li se mai văd decât vârfurile căciulilor”,

Pericle Marinescu,
Jurnal - 5 februarie

Muncitorii, scoşi la deszăpezire

Primele informaţii despre urgia care s-a abătut asupra României au fost transmise de „Scînteia” în numărul din 5 februarie.

„Sute de oameni au lucrat ieri la deszăpezirea liniei tramvaiului 3. Iat-o pe zidăriţa utemistă Bugasin Ioana, o fată sprintenă, vioaie, care lucrează la deszăpezirea liniei. «Doar lucrăm în preajma Spitalului unificat nr. 2 CFR» – ne spune ea. «Sunt aci tovarăşi bolnavi, sunt mame cu copii mici, care nu trebuie să ducă nici o lipsă. Nu vom lăsa lopata din mână până nu vom deszăpezi drumul!»”.

„Muncim până desfăundăm drumul, că de aia am venit. Mai mă reped eu câteodată să văd ce face copilul acasă, dar nu plec până nu terminăm lucrul”
 
Comana Ghiţă,
gospodină


Ziarul "Scînteia" a urmărit opreațiunile de deszăpezire și i-a chemat pe tovarăși în stradă.


Pe schiuri, până la moară

La două zile de la marea ninsoare, pâinea s-a terminat, iar oamenii au căutat soluţii să-şi facă provizii. „Unchiul meu, Vasile Ballo care era campionul României la slalom uriaş, s-a urcat pe schiuri cu rucsace în spate şi s-a dus la fosta moară Herdan”, mai povesteşte Antoniu. Schiorul a făcut câte trei drumuri pe zi pentru a aduce de mâncare familiei sale şi vecinilor.

Nu a fost singurul exemplu în acest sens, ziarul „Scînteia” menţionând că echipe volante de schiori duceau pâinea la centrele de distribuire. În cazul în care bucureştenii nu puteau merge singuri să o cumpere din cauza nămeţilor, cum s-a întâmplat în cartierul Floreasca, schiorii le luau bonurile şi le duceau pâinea direct acasă.

Mezeluri din belşug în timpul „Marelui Viscol”

În plus, militarii au asigurat transportul, cu cai şi sănii, al pâinii, direct de la brutării la fabrici şi uzine.
În ziarul patridului, „Scînteia”, se preciza chiar că magazinele au primit mai multe alimente decât de obicei.

„În afara produselor alimentare ce se distribuie pe cartelă, s-au repartizat magazinelor alimentare cantităţi însemnate de mezeluri, carne congelată, halva, marmeladă, orez, făină”,



„Scînteia”, 6 februarie 1954

Deszăpezire după reguli ca în Armată

Pentru a înlesni treaba, s-au făcut şi reguli clare, transmise tututor prin intermediul ziarelor şi radioului. „În primă urgenţă se curăţă partea carosabilă a străzii, iar pe cele cu tramvaie se va degaja întâi pe partea cu cele două linii de transport şi câte un metru în plus, pe stânga şi pe dreapta”, era una dintre indicaţii.

Oamenii trebuiau să strângă zăpada din interiorul curţilor astfel încât să degajeze zidurile caselor. Zăpada era obligatoriu depozitată doar pe scuaruri şi pe terenurile virane.
„Este interzis a se arunca zăpada în gurile de canal, precum şi a scoate zăpada din curţi, în stradă şi nu se va depozita pe partea carosabilă!”, mai spunea una dintre reguli.



Citiţi AICI cum şi-au făcut „datoria patriotică” de a deszăpezi Capitala, tovarăşii şi tovarăşele din fabrici şi uzine.

Material realizat cu sprijinul Muzeului Naţional Militar -Ferdinand I Bucureşti (istoricul Neculai Moghior şi muzeograful Anca Ionescu de la Secţia de Fototecă).
17. MARI DEZASTRE Cum a izbucnit cel mai mare incendiu care a distrus peste 2000 de case din Bucureşti| - May 29, 2011 9:22:00 AM
  Autor: Emilia Sava 
BucureștiDeplasare la incendiu la sfârșitul secolului al XIX-leaSursa foto: Muzeul Național al Pompierilor jQuery.get("/bbtstatsadevarul/getresults/1/ADVNWS20110223_0062/2011-02-23", function (_response) { var response = BBT.fixJson(_response); if (response["error"] == 0) { jQuery(".viewed").html(response["ADVNWS20110223_0062"] + " afişări") } }); jQuery(document).ready(function($){ var urlParams = BBT.getGETParams(); if(urlParams['source']==='yahoo') { $("#bb-returnToSource").html(''); } });
Un copil neascultător, care a tras cu pistolul înspre o grămadă de fân, a cauzat cel mai dezastruos incendiu produs în vremurile moderne în Bucureşti. Se întâmpla în 23 martie 1847, chiar în ziua de Paşte. Şi după o săptămână de la stingerea flăcărilor, pământul frigea, iar molozul rămas după demolarea ruinelor a ridicat nivelul Bucureştiului cu aproape doi metri. Băieţelul care a provocat „Marele foc”, fiul cluceresei (mare dregător) Zinca Drăgănescu, se juca nesupravegheat în podul cu fân al şopronului, cu pistolul celor mari. O scânteie a fost de-ajuns pentru a porni dezastrul.


Vântul foarte puternic a făcut ca focul să se extindă cu repeziciune, în partea de est a oraşului.


„Incendiul a mistuit zona Curţii Vechi de lângă Hanul Manuc, numeroase case de pe malul stâng al Dâmboviţei, întinzându-se spre Colţea, zona Sf. Vineri, până în Calea Văcăreştilor. Cuprinzând o zonă comercială foarte densă, focul a pricinuit pagube evaluate la peste 30.000 pungi de aur, provocând şi moartea a «mulţime de negustori, care s-au stins cu totul»”, scria la acea vreme şi cronicarul Ioan Sân Dobre Cojocarul.



„Case, prăvălii, hanuri şi biserici ardeau într-un vacarm asurzitor”

Anton Pann a fost martor ocular al acestui incendiu şi a descris, ulterior, cum a ars un sfert din Capitală, jurnalul său fiind păstrat la Muzeul Naţional al Pompierilor din Bucureşti. Unii localnici s-au refugiat pe Dealul Mitropoliei, de unde au privit îngroziţi cum focul mistuie totul în calea sa. „Case, prăvălii, hanuri şi biserici ardeau într-un vacarm asurzitor”, povestea Anton Pann.

„Pe uliţe, oamenii alergau înspăimântaţi, răsunau comenzile militare şi vaietele deznădăjduiţilor”,

Anton Pann, scriitor
Potrivit directorului Muzeului Naţional al Pompierilor Bucureşti, Vasile Bălan, 12 biserici au fost distruse: Sf. Dimitrie, Biserica Domnească de la Curtea Veche, Sf. Antonie de la Puşcărie (toate sunt în zona Hanul lui Manuc), Bărăţia, Sf. Gheorghe Vechi, Sf. Gheorghe Nou, Sf. Mina din mahalaua Stelea (lângă actuala biserică Sf.Vineri), biserica Vergului, Udricani, Lucaci (lângă hala Traian), Ceauş Radu şi Sf. Ştefan.

Povești de București



Îşi îngrămădeau avutul în mijlocul uliţelor

Cronicarul nota că, la vestea  izbucnirii focului, marii dregători adunaţi în palatul lui Bibescu (din Piaţa Unirii de astăzi), au rupt-o la fugă spre casele lor. Toptangii şi pânzarii, braşovenii şi rachierii, cavafii şi şalvarangiii, toţi cei care populau centrul comercial al oraşului, îşi îngrămădeau avutul în mijlocul uliţelor, încurcând pompierii şi soldaţii „miliţiei pământene” veniţi în ajutor. Alţii, după un vechi obicei, îşi adăpostiseră mărfurile după zidurile hanului Sf. Gheorghe Nou. Focul, însă, a biruit zidurile de cetate ale acestuia astfel „că fir de aţă nimeni n-a scos”, scria în continuare Anton Pann.

 „Duminică, la 8 ceasuri din zi s-a aprins târgul buricul Bucurescilor, arzând toate prăvăliile, Hanul Sf. Gheorghe, Hanul lui Matei Vodă, Sărăria Veche cu târgul Cucului şi la vale până în casele lui Costriş. Fiind focul până la 8 ceasuri din noapte dând însă puţină ploaie s-a mai potolit”,

Arhimandritul Nicodim Greceanu


Pământul s-a răcit după o săptămână

Flăcările au ucis atunci 15 oameni, alte zeci au suferit arsuri, iar aproape 2.000 de clădiri (locuinţe, prăvălii, hanuri, biserici) au fost făcute scrum.
Lupta cu focul a fost una grea pentru că, în lipsa autospecialelor de astăzi, pompierii s-au folosit de pompe manuale şi au fost ajutaţi de sacagii care transportau apa din Dâmboviţa în butoaie.


Sute de oameni au fost mobilizaţi la curăţarea străzilor şi la înlăturarea ruinelor înnegrite ce stăteau să cadă.

Documentele istorice consemnează faptul că focul n-a putut fi stins timp de câteva săptămâni, iar vâlvătaia a făcut ca pământul să se răcească abia după încă o săptămână. Molozul şi resturile dezastrului au făcut să se ridice nivelul terenului cu aproape doi metri faţă de nivelul oraşului.
Ajutoare de la domnitori şi sultani

Pentru ajutorarea sinistraţilor au fost organizate spectacole de binefacere şi s-au lansat apeluri în ţară şi în străinătate pentru strângerea de fonduri.
Vestea incendiului a făcut înconjurul Europei şi mai multe ţări au trimis ajutor material. Au donat atunci sume importante de bani domnitorul Ţării Româneşti Gheorghe Bibescu, sultanul Turciei, domnitorul Moldovei, Mihail Sturdza, domnitorul Serbiei, Miloş Obrenovici şi pitarul Evanghelie Zappa.
După ce oraşul a revenit la viaţă, a început reconstrucţia Bucureştiului după principii moderne: casele au fost acoperite cu tablă, atelierele meşteşugăreşti unde se lucra cu focul au fost scoase din zona centrală şi au fost montate mai multe cişmele şi conducte de apă.



Banca Agricolă a luat foc în 1927. În același an au fost incendii și la Fabrica de Pâine și Teatrul Național.

Sursa foto: "Mari incendii urbane"



















18. MARI DEZASTRE Ultima mare revărsare a Dâmboviţei: Bucureştiul, acoperit cu apă de trei metri! - May 29, 2011 9:15:00 AM

 Autor: Emilia Sava, Cătălina Slujitoru 
Domnitorul Alexandru Cuza și doctorul Davilla vizitând un cartier inundat jQuery.get("/bbtstatsadevarul/getresults/1/ADVNWS20110224_0025/2011-02-24", function (_response) { var response = BBT.fixJson(_response); if (response["error"] == 0) { jQuery(".viewed").html(response["ADVNWS20110224_0025"] + " afişări") } }); jQuery(document).ready(function($){ var urlParams = BBT.getGETParams(); if(urlParams['source']==='yahoo') { $("#bb-returnToSource").html(''); } });
Zăpada care s-a topit brusc a provocat, în 1865, cele mai mari inundaţii din istoria Capitalei. „Între 13 şi 20 martie, tot cursul Dâmboviţei de la Grozăveşti până la Vitan a fost acoperit de un strat de apă, care în unele părţi atingea trei metri înălţime”, nota istoricul George Potra. Numărul celor rămaşi fără case şi „sub biciul foamei” a fost atât de mare, încât domnitorul Alexandru Ioan Cuza, la presiunea poporului, decide să înceapă canalizarea Dâmboviţei.  „Bucureştiul a fost una dintre cele mai încercate Capitale din Europa. Au fost  inundaţii, incendii, cutremure, epidemii, războaie. Lucrul acesta a făcut să nu se dezvolte un spirit civic puternic, pentru că oamenii descopereau că, periodic, oricât munceau, fie veneau viiturile şi le luau toată agoniseala, fie un cutremur ori un incendiu sau inundaţiile”, este de părere istoricul Dan Falcan.

Acuarelă de Luigi Mayer, 1794
Dâmboviţa era din vechime principala sursă de apă de băut, sacagii şi ulterior pompele de la «Casa Apelor » asigurând aproape trei sferturi din apa necesară bucureştenilor. Poluarea la nesfârşit a râului avea ca rezultat firesc infectarea apei care, îndeosebi în timpul verii, dădea naştere la tot felul de molime.

Povești de București



Înecăciunile capriciosului râu

În 1808, un armean, Minas Bijiskiant. ajuns în Bucureşti după o călătorie în Polonia, descrie oraşul şi afirma: „Mereu am auzit din gura poporului un astfel de vers: «Dâmboviţa apă dulce, cine-o bea nu se mai duce»” .

Pe cât de dulce era, pe atât de capricioasă s-a dovedit înainte de a fi canalizată. În documentele vremii se vorbea des despre „înecăciunile” provocate de revărsarea Dâmboviţei, în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea.

Aspect de șantier din timpul canalizării Dâmboviței, 1880-1883
Motivele erau mai multe, explică istoricul George Potra în cartea „Din Bucureştii de ieri”: morile mult prea numeroase, podurile susţinute de ţăruşi înfipţi direct în albia râului şi care alcătuiau adevărate „zăgazuri” în calea cursului normal al apei, dar şi prostul obicei al bucureştenilor de a arunca gunoaie direct în Dâmboviţa, care strâmtorau matca. În plus, cei care locuiau pe malul râului strâmtorau constant albia, încercând să întindă suprafaţa curţilor.   

Anul marilor inundaţii

Anii ’60 din secolul al XIX-lea au fost marcaţi de inundaţii grave, provocate în principal de ploile care nu mai conteneau cu zilele.

„Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns inundaţiile din 1862 şi 1864, în primăvara următoare urmă cea mai catastrofală dintre înecăciunile care au bântuit Bucureştii”
Istoricul George Potra, „Din Bucureştii de ieri”

„Calea Rahovei, Hanul lui Manuc, Dealul Mihai Vodă, Radu Vodă,  aflate lângă Dâmboviţa, au fost inundate în 1865. Apa crescuse şi ajunsese, potrivit documentelor istorice, până la dealul unde se afla atunci Teatrul Naţional, la Palatul telefoanelor. Şi după trei zile apa avea trei metri!”, a povestit istoricul Dan Falcan pentru „Adevărul de Seară”.
Mai mult, circulaţia a fost întreruptă total, iar alimentarea cu apă şi alimente s-a făcut cu mare greutate.

Imediat, presa a început o campanie foarte violentă împotriva guvernului, acuzat că a cheltuit banii din biruri pe lucruri inutile, cum ar fi teatre, grădini, îmbunătăţirea rasei vitelor, etc, numai pentru a pune populaţia oraşului la adăpost de aceste calamităţi – nu.

„Mahalale întregi s-au cotropit de apă şi n-au fost mijloace, nici chiar atîtea ca să pătrundă până la dînsele, ca să întindă mîna celor ce se îneacă sau să dea o pîine celor ce mor de foame în podurile caselor. Poliţia şi corpul municipal, în uniformele lor frumoase, aleargă pe străzile neinundate, fac gălăgie multă la marginea apelor, ca să zică că au ostenit şi s-au sacrificat pentru nenorociţi... Ceea ce este mai urgent, ceea ce este foarte urgent este imediata începere a canalizării Dâmboviţei”,

Ziarul „Trompeta Carpaţilor”

De atunci există şi legenda că Alexandru Ioan Cuza, care avea doi copii din flori, ar fi venit la Elena Cuza şi i-ar fi spus că i-a găsit părăsiţi după inundaţii şi i-au înfiat. Băieţii au avut o soartă crudă şi au murit tineri la 20 şi ceva de ani.

Cuza cere amenajarea râului

După istorica inundaţie din 1865, guvernul, la cererea domnitorului Cuza, dădea o lege pentru desfiinţarea morilor boiereşti care îngreunau curgerea Dâmboviţei.

Tot acum este votată o lege prin care toate morile şi zăgazurile care „gâtuiau” apele să fie desfiinţate, pentru a nu se mai repeta catastrofa. Istoricii notează că lucrările au început imediat, cu ajutorul a sute de puşcăriaşi, scoşi la muncă din înschisorile din jurul Bucureştiului.

Dâmbovița la "podul de piatră" (podul Rahovei), 1856
În aprilie 1892, când totul era aproape gata, capriciosul râu a făcut o nouă surpriză Bucureştilor: inundă din nou cartierele Grozăveşti, Cărămidari şi Cotroceni.
Tot atunci, Grădina Botanică a fost inundată în întregime şi distrusă aproape în totalitate. Din fericire pentru bucureşteni, după cum notează istoricul G. Potra, „aceasta a fost ultima revărsare a Dâmboviţei, ultimul său capriciu”.


Dâmbovița nu a fost uitată nici pe vremea lui Ceaușescu, sute de muncitori lucrând pentru întărirea malurilor.




Material ilustrat cu sprijinul Muzeului Naţional al Pompierilor Bucureşti şi al Administraţiei Naţionale „Apele Române”.
19. POVEŞTI DE BUCUREŞTI Cutremurul din noiembrie ’40, cel mai puternic din secolul XX, a durat trei minute! - May 29, 2011 9:05:00 AM

Autor: Emilia Sava

De-a lungul timpului, Bucureştiul a fost zguduit de mai multe cutremure jQuery.get("/bbtstatsadevarul/getresults/1/ADVNWS20110305_0055/2011-03-05", function (_response) { var response = BBT.fixJson(_response); if (response["error"] == 0) { jQuery(".viewed").html(response["ADVNWS20110305_0055"] + " afişări") } }); jQuery(document).ready(function($){ var urlParams = BBT.getGETParams(); if(urlParams['source']==='yahoo') { $("#bb-returnToSource").html(''); } });
Mai multe seisme au fost înregistrate de-a lungul timpului în Bucureşti, dar cele mai multe mărturii sunt despre cele din 1802, 1940 şi 1977 care au provocat şi cele mai multe victime şi cele mai mari pagube.



Cutremurul di 26 octombrie 1802, a avut 7,7 grade pe scara Richter, cu epicentrul în zona Vrancea. La acea vreme, s-au prăbușit câteva case şi turlele bisericilor. Patru oameni au murit, iar celebră a fost ruperea în două a turnului Colţea.

„Aice în Bucureşti s-a rupt şi turnul cel înalt, Colţea, care era podoaba oraşului, iar din casele boiereşti, şi din cele de obşte prea puţine au scăpat zdravene”, se arată în documentele Bisericii Ortodoxe Române – XXVI, p. 224.

Cutremurul a fost atât de puternic încât s-a simţit la Moscova: „La ora 13.55 o bonă plimba un cărucior în curtea Bibliotecii Universităţii Lomosov din Moscova. La un moment dat, a văzut cum cad statuile şi băncile deplasându-se din parc. În acel cărucior era copilul Alekxandr Sergeevici Puşkin, marele poet rus de mai târziu”, scria academicianul Drumea Anatol.

Clădirile au pârâit

Seismul din 10 noiembrie 1940 a avut 7,4 grade pe scara Richter. Faza critică a durat în jur de trei minute. Efectele lui au fost devastatoare mai ales în centrul şi sudul Moldovei, dar şi în Muntenia, iar numărul victimelor a fost estimat la 1.000 de morţi şi 4.000 de răniţi, majoritatea în Moldova.

„Astă-noapte, la orele 3,39 minute, un înspăimântător cutremur de pământ a zguduit Capitala...Clădirile cele mai tari au pârâit, pereţii s-au crăpat, iar tencuiala s-a desprins pe suprafeţe mari. Oamenii au sărit buimaci din somn şi au încercat să se salveze“, scria presa din 1940.
Prinşi sub ruinele blocului Carlton

În Bucureşti, au fost înregistraţi circa 300 de morţi, majoritatea la prăbuşirea blocului Carlton, o clădire de 12 etaje de pe Bulevardul Brătianu, situat în plin centrul Capitalei, s-a dărâmat până la temelii, iar zeci de locatari au fost prinşi sub dărâmături.



Unii dintre ei erau încă vii, prizonieri în cavităţi şi îşi semnalau prezenţa prin bătăi în ziduri. După cutremur, subsolul clădirii a fost cuprins de flăcări ceea ce a îngreunat intervenţia echipelor.

„La ora 4.00, focul izbucnit la subsol, continua să ardă, împrăştiind valuri de fum”, mai preciza presa vremii. Imensa clădire se prăbuşise transformându-se într-o grămadă de moloz de 5-6 metri înălţime. Pompierii au muncit din răsputeri să salveze victimele, dar pentru unii a fost prea târziu.

“Din adăposturile subterane, apelurile se auzeau din ce în ce mai slab, după care au încetat definitiv. Asfixia şi inundaţia- căci apa intra continuu în cavităţi - au contribuit la moartea lor rapidă“, scriau ziariştii.

Capitala s-a cutremurat timp de două zile
Din cauza violenţei cutremurului, curentul electric a fost întrerupt, iar întunericul a contribuit şi mai mult la mărirea panicii. Seismul din noiembrie 1940 a provocat şi alte pagube.

Aproape toate plafoanele de la sălile de spectacole s-au prăbuşit. Molozul de la clădirea Uniunii Camerelor de Comerţ din strada Săridar au blocat trecerea. Turla de la biserica din strada Berthelot s-a prăbuşit. Calea Victoriei, cea mai elegantă stradă, era întreruptă de ziduri prăbuşite.

Ambasada americană, hotelul Poştei, clădirea ministerului Agriculturii şi cea a Marelui Stat Major, aflat la intrarea în Cişmigiu, erau distruse.

„La ora 5 dimineaţa, când scriam aceste rânduri, sub impresia clipelor ce ne-au adus înaintea ochilor moartea sigură, nu am putut culege decât aceste sumare date“, scriau jurnaliştii de atunci, martori la tragedii. Zdruncinături noi, de intensitate mică s-au înregistrat şi a doua zi, spre seară şi în dimineaţa zilei de 12 noiembrie.

Miracolele de după seism

În noaptea seismului din 1940, sergentul Gheorghe Bacu se afla de strajă la sirena de alarmă instalată la ultimul etaj al hotelului Carlton. A scăpat doar cu câteva răni uşoare la cap, dar a fost în stare de şoc mai multe zile. Atunci a supravieţuit şi liftierul aflat, în momentul seismului, cu cabina, la ultimul etaj.


Trei pompieri au fost răniţi, dar au reuşit ca după 48 de ore să salveze un copil şi o femeie.Alţi doi pompieri au reuşit să scoată vii un copil de 8 ani, pe guvernanta sa şi un tânăr de 19 ani.

Potrivit documentelor Muzeulului Naţional al Pompierilor Bucureşti, la seismul din 1940, 185 de imobile au devenit ruine, iar 412 case din Capitală erau serios avariate.Timp de 15 zile, pompierii au lucrat la stingerea incendiilor şi degajarea dărâmăturilor.

Cel de-al treilea mare cutremur a fost cel din 1977 s-a produs la ora 21:22 în data de 4 martie 1977a avut o magnitudine de 7,3 grade pe Scara Richter şi a durat circa 55 de secunde. S-au înregistrat 1.578 de victime, din care 1.424 numai în Bucureşti, iar peste 30 de clădiri şi blocuri mari s-au prăbuşit.
Fostul şef al pompierilor: "După cutremur, multe clădiri au luat foc, apa curentă s-a oprit, aşa că am stins incendiile cu dejecţii!"

Marile cutremure din ultimele secole

-8 august 1681 (7 - 8 grade Richter). Are loc în timpul domnitorului Şerban Cantacuzino. „Pământul s-a cutremurat cât n-a mai pomenit altădată nimenea", descria Ilie Corfus.

-31 mai 1738 (7 - 8 grade Richter). S-a produs în timpul domniei lui Constantin Mavrocordat. „Într-un loc în apropierea Bucureştilor, pământul s-a căscat şi s-a făcut o groapă adâncă", scria cronicarul Constantin Dapontes. „Multe bolte şi ziduri ale mănăstirilor şi caselor au crăpat. Încă unile au şi căzut aici în Bucureşti. Iar afară multe biserici şi bolte s-au surpat de tot şi pământul pe alocurea s-au despicat şi au eşit apă cu miros de iarbă de puşcă şi de pucioasă". Academicianul Gr. Ştefănescu scria, într-un studiu publicat la 1901, că în timpul seismului din 1738, clopotele bisericilor au început să sune singure.

-26 octombrie 1802, ora 12.55 (7,9 grade Richter). A durat 2 minute şi jumătate, timp în care „mişcările solului semănau cu acelea ale valurilor", iar o mulţime de clădiri s-au dărâmat cu totul, altele s-au zdruncinat puternic şi au crăpat de sus până jos. Celebră a fost ruperea în două a turnului Colţea: „S-a rupt turnul cel înalt, Colţea, care era podoaba oraşului, iar din casele boiereşti şi din cele de obşte puţine au scăpat zdravene", notau cronicarii. Dionisie Eclesiarhul spunea: „S-a cutremurat pământul foarte tare, de au căzut toate turlele bisericilor oraşului, cu ceasornic, au căzut şi s-au sfărâmat, şi era atunci mare frică".

-23 ianuarie 1838 (7,5 grade Richter). Raportul întocmit de prefectul poliţiei arată că au fost 8 morţi, 14 răniţi, 36 case dărâmate în întregime şi multe cu stricăciuni serioase.

-10 noiembrie 1940, ora 3.39 (Magnitudine 7,7 grade pe scara Richter). Faza critică a durat în jur de trei minute. Efectele au fost devastatoare, mai ales în centrul şi sudul Moldovei, dar şi în Muntenia, iar numărul victimelor a fost estimat la 1.000 de morţi şi 4.000 de răniţi, majoritatea în Moldova. În Bucureşti au fost înregistraţi circa 300 de morţi, majoritatea la prăbuşirea blocului Carlton.

-4 martie 1977, ora 21.22 - magnitudine 7,2 pe scara Richter.  Cele mai multe victime şi pagube s-au înregistrat în Bucureşti


Cutremurele consemnate şi de cronicari

Cronicarii vremurilor au consemnat şi alte cutremure de intensitate mare în zona Vrancea. Astfel, cutremurul din 29 august 1471 a avut loc la ora 12.00 şi a fost catalogat de unii ca având magnitudinea de 6.9, iar de alţii de 7,1 grade pe scara Richter.

 „În vreme ce au şezut Domnul Ştefan cel Mare la masă în Cetatea Sucevei, deplasându-i masa”, scria Grigore Ureche. Acest cutremur a avut loc cu puţin timp înainte de nunta voievodului cu Maria de Mangop. O aripă a turnului Nebuisei din Cetatea Sucevei „se prăvale în râpă”.

Ştefan cel Mare ordonă atunci „să se străpungă un butoi cu vin de Cotnari pentru slujitori“. Cutremurul este interpretat atunci ca semn bun, mai ales că s-au ivit imediat după producerea acestuia stoluri de păsări, vestitori de ploaie după o secetă îndelungată.

De asemenea, Mihail Sadoveanu, a studiat cronicile despre cutremurul din 1471: „etic, cutremurul era tălmăcit de Ştefan Voievod ca semn din partea lui Dumnezeu pentru căderea vrăjmaşilor lui cei răi...”

Marele cutremur vrâncean din 31 mai/ 11 iunie 1738 a avut loc înspre amiază (orele 15.30), s-a resimţit pe întreg teritoriul ţării, precum şi în Balcani.
Despre acest eveniemnt există mărturii de la cronicarul Constantin Dapontes, cel care menţiona: „Palatul Domnesc, Curtea Veche, s-a crăpat în mai multe locuri şi s-au dărâmat case”.
Material realizat cu sprijinul Muzeului Naţional al Pompierilor Bucureşti.


20. MUZICA,MUZICA.... - May 28, 2011 7:06:00 PM

21. Barbu Ştirbei - un prinţ al Bucureştiului - May 28, 2011 6:43:00 PM
Barbu Ştirbei - un prinţ al Bucureştiului
de Corneliu Şenchea
Barbu Stirbey
Barbu Stirb
var obj = SHARETHIS.addEntry({ title: "Barbu Ştirbei - un prinţ al Bucureştiului", url: "http://www.isciv.ro/Cele-mai-citite/barbu-stirbei-un-print-al-bucurestiului.html", description: "", content: "\r\n{mainvote} \r\nDomnitorul Barbu Ştirbei a iubit Bucureştii, poate mai mult decât orice principe valah care l-a precedat. Ambiţia de a face din capitala Ţării Româneşti un oraş european, în rând cu marile metropole ale timpului său, l-a urmărit încă de când nu era domn şi stătea mai mult în umbra fratelui său mai norocos (sau poate mai puţin norocos, dacă ne gândim la revoluţia de la 1848), Gheorghe Bibescu. Deşi nu era lipsit de sentimente patriotice, aşa cum ştim din propriile mărturii, pe care nu le putea exprima cu uşurinţă sub supravegherea Rusiei şi a Austriei, care au şi ţinut Principatele sub ocupaţie militară în timpul Războiului Crimeii, a avut parte de trista reputaţie de domn reacţionar. Refuzul de a permite întoarcerea din exil a vechilor revoluţionari paşoptişti îşi avea raţiunile lui. Avea nevoie de un răgaz, pentru a construi aici ceva durabil, pentru români, înainte de a construi în ochii străinătăţii. Şi a folosit acest răgaz pentru a da un impuls nou renaşterii urbane a Bucureştilor. \r\n \r\nUn palat şi un salon model \r\nDorinţa lui Barbu Ştirbei de a ridica prestigiul Bucureştiului printr-o susţinută operă de urbanizare şi salubrizare este mult mai veche decât perioada în care a domnit asupra Ţării Româneşti (1849-1856). \r\nÎnainte însă de a vorbi despre Barbu Ştirbei şi despre palatul său, una dintre bijuteriile arhitectonice ale capitalei, se cuvine să aflăm cum arăta Bucureştiul în al patrulea deceniu al secolului al XIX-lea. Reputatul istoric şi profesor universitar Andrei Pippidi (preşedinte al Comisiei Naţionale a Monumentelor istorice, în perioada 1997-2001), a reprodus în recenta carte a domniei sale „Oameni şi case din Bucureşti” impresiile (inedite în istoriografia noastră) ale unui călător francez, publicate în Magasin universel din 1836. Ce aflăm de aici despre boierimea bucureşteană? Că „în afară de câţiva tineri care au studiat în Europa, boierii au puţină învăţătură, în ciuda înclinaţiior fireşti pe care le arată pentru orice fel de studiu”. Despre limba franceză, călătorul nostru ştie că „este acum foarte răspândită printre ei şi este limba de care se servesc de obicei în societatea aleasă.” Despre modă, francezul reţine amănuntul conform căruia doar „tinerii de ambele sexe au adoptat costumul european; croitorii germani şi francezi îi îmbracă pe bărbaţi, iar femeile recurg la talentele unei modiste franţuzoaice care s-a stabilit recent în Bucureşti.”\r\nCât priveşte aspectul urbanistic al capitalei valahe, aflăm că străzile sunt deja pavate cu „bucăţi de stâncă aduse de la munte” (se renunţase aşadar la podirea cu bârne a arterelor), iar „casele din oraşul propriu-zis n-au, de obicei, decât un singur etaj, iar zidurile lor de cărămidă au un metru grosime. (...) Pentru a acoperi casele se folosesc scândurele de brad; totuşi, unele dintre ele sunt acoperite cu olane sau chiar cu plăci de tablă.”\r\nAm dat aceste exemple pentru a alătura, ca un contraexemplu, un alt fragment, aparţinând tot unui călător francez, datând din septembrie 1835. El se referă la palatul Ştirbei. Aflat aproape de punctul de intersecţie al Căii Griviţei cu Calea Victoriei, operă a arhitectului francez Sanjouand, palatul se număra printre puţinele bijuterii arhitectonice ale Bucureştiului, mai ales prin impresionanta sa faţadă, pusă în valoare de cele patru splendide cariatide care o împodobeau. Iată cum descria francezul, într-o scrisoare către un prieten, atmosfera din palatul lui Barbu Ştirbei de pe Podul Mogoşoaiei (care a adăpostit succesiv Muzeul de artă populară şi Muzeul Colecţiilor obiectelor din sticlă şi porţelan) : \r\n„Peste [...] săptămână ne ducem de mai multe ori la recepţiile de seară ale d-lui Ştirbei. Acest salon e singurul [...] din Bucureşti unde se ştie a sta de vorbă. D[omnul] Ştirbei e capul aristocraţiei ţării; crescut la Paris el vorbeşte şi scrie franţuzeşte ca d-ta şi ca mine. Ieri deci, erau adunate vreo douăsprezece persoane: patru francezi, iar ceilalţi tineri munteni. Domnul Ştirbei tocmai primise cel din urmă roman al lui George Sand; ne citi vreo treizeci de pagini, pe care le ascultarăm cu desfătare şi vie emoţie.” \r\nAşadar, Barbu Ştirbei se bucura în anul 1835 de această măgulitoare reputaţie... „capul aristocraţiei ţării”. Iar titularul ei luptase pentru a o câştiga. Cine era el?\r\n \r\nO carieră de invidiat\r\nFiu al micului boier oltean Mihai Bibescu (care în anul 1821 îndeplinea funcţia de mare logofăt al Ţării de Jos) şi al Ecaterinei Văcărescu, fiica adoptivă a vornicului Barbu Ştirbei, Barbu adoptă în anul 1813 numele de familie al bunicului său după mamă. A avut doi fraţi, pe Gheorghe (viitorul domnitor) şi pe Ioan, împreună cu care a luat de la cea mai fragedă vârstă drumul Parisului, în vederea desăvârşirii studiilor, după (se pare) o scurtă perioadă de audiere a cursurilor de la Sfântul Sava.\r\nÎntoarcerea din capitala Franţei a avut loc în anul 1821, anul în care în Ţara Românească se consuma „zavera” condusă de Tudor Vladimirescu. În aceste condiţii, Barbu Ştirbei nu a intrat în Bucureşti, oprindu-se la Braşov. \r\nDin această perioadă datează şi căsătoria lui cu Elisabeta Cantacuzino, care îi va dărui patru băieţi şi două fete. Tot la Braşov l-a ajuns vestea restaurării domniilor pământene în Principate, scaunul domnesc de la Bucureşti fiind ocupat de Grigore al IV-lea Ghica. Acolo, la Braşov, tinerii boieri rusofili, văzând în Grigore Ghica, instrumentul Porţii (ce-i drept pământean, nu fanariot), constituiseră o „Societate politică şi literară” din care făceau parte, în afară de fratele lui Barbu, Gheorghe Bibescu, boierii Filipeşti, Ion Câmpineanu şi Al. Villara. \r\nPrudent, Barbu Ştirbei s-a desolidarizat de ei, acceptând colaborarea cu noul domn şi oferta acestuia de a ocupa funcţii în administraţia Curţii (fiind rând pe rând biv vel căminar, clucer, sameş al Vistieriei). Această ascensiune vertiginoasă i-a mijlocit pătrunderea în saloanele marilor familii boiereşti bucureştene Lenş, Romanit, Brâncoveanu, Văcărescu, Golescu, dar şi invidia (nu scutită de conflicte) a fraţilor domnului, spătarul Alexandru Ghica (viitor domn) şi Constantin Ghica, fiind văzut ca un posibil rival. \r\nBarbu Ştirbei era un oaspete frecvent al casei Goleştilor de pe Podul Mogoşoaiei (ulterior palat domnesc) pe care o vizita ca apropiat al lui Dinicu Golescu, boier cu vederi luminate care, după călătoria lui în Europa (1824-1826), fondase în acest spaţiu „Societatea literară românească”. Visul lui Barbu Ştirbei de a face din Bucureşti un oraş în rând cu marile capitale europene poate fi urmărit încă din anul 1829, când a făcut parte din „Comisia pentru înfrumuseţarea Bucureştilor”, fiind cooptat un an mai târziu într-un comitet de salubritate publică. Programul Comisiei, privind sistematizarea capitalei (inspirat fără îndoială de Barbu Ştirbei) prevedea croirea unor drumuri largi străjuite de „copaci care să închipuiască aleiuri”. Şi continua, argumentând că aceste uliţe va îndemna pe mulţi a-şi face locuinţă acolo, cu mult mai bine decât pe uliţele cele strâmte de vreme, oraşul se va afla mutat în acele mahalale şi soarta Bucureştilor se va asemăna cu soarta tuturor oraşelor Europei, unde cetatea ce se zice veche este cea mai urâtă vedere, în vreme ce cetatea cea nouă arată o frumuseţe deosebită, un aer folositor, mulţumire şi sănătate celor ce lăcuiesc într-însa. Rezultatele activităţii acestei comisii s-au putut vedea în 1832, după ce a început trasarea arterei cunoscute mai târziu drept „Şoseaua Kiseleff” (deoarece această operă de sistematizare a început sub coordonarea generalului rus Pavel Kiseleff, care administra Principatele după pacea de la Adrianopol şi instituirea protectoratului ţarist asupra Ţărilor Române), între dumbrava Bănesii şi bariera Podului Mogoşoaiei. \r\nDar, pentru împlinirea visului său, Barbu Ştirbei trebuia să ajungă domn. Lipsit de ambiţii princiare, deşi a candidat alături de fratele său Gheorghe Bibescu pentru tronul Munteniei, între 1842-1843, i-a acordat în cele din urmă acestuia voturile şi partizanii din Adunarea Obştească, temându-se ca nu cumva partida oligarhică a marii şi vechii boierimi, refractară la reforme, să-şi impună propriul candidat. Stând în umbra fratelui său, l-a sfătuit şi determinat pe acesta să înceapă, încă din primul an de domnie, trei lucrări de interes public în Bucureşti: Şoseaua Kiseleff, Parcul Cişmigiu şi construirea Teatrului cel Mare (viitorul Teatru Naţional).\r\nRevoluţia de la 1848 nu i-a dat timp să le termine. Fuga lui Bibescu la Braşov, după ce acceptase proiectul de Constituţie elaborat la Islaz, a lăsat Bucureştii pradă luptei între guvernul provizoriu, recunoscut anterior de Bibescu, şi elementele reacţionare conduse de cei doi colonei Odobescu şi Solomon. În plus, capitala a trebuit să suporte şi dubla invazie străină... ţaristă şi otomană. Barbu Ştirbei a aşteptat să treacă furtuna. Şi aşteptarea i-a fost răsplătită. În anul 1849 a venit şi timpul său.\r\n \r\nDe la un eşec politic...\r\nÎnvestit ca domn al Munteniei în anul 1849, prin înţelegerea celor două mari puteri, Rusia Ţaristă şi Imperiul Otoman, Barbu Ştirbei se vedea prins între nemulţumirea şi presiunile boierimii vechi, care îl considera un „om nou” şi cererile revoluţionarilor paşoptişti de a reveni în ţară din exilul la care erau condamnaţi... cereri pe care noul domn le-a respins, mai mult obligat, decât de bunăvoie. Poziţie ingrată care i-a atras eticheta de domn reacţionar. În umbra acestui sacrificiu de imagine, Barbu Ştirbei s-a putut ocupa în voie de mai vechile sale proiecte privind transformarea Bucureştilor în oraşul care, încă de pe atunci, va câştiga reputaţia unui „mic Paris” al Orientului creştin. \r\nAtaşat de vechiul şi somptuosul său palat de pe Podul Mogoşoaiei, Barbu Ştirbei şi-a stabilit aici reşedinţa, în timp ce vechiul palat domnesc (fost al familiei Golescu, pe care Ştirbei îl cunoştea foarte bine) a adăpostit, din 1851 batalionul model condus de căpitanul Alexandru Macedonski (tatăl viitorului poet omonim) şi de maiorul Emanoil Culoglu. Interesul lui Ştirbei Vodă pentru pregătirea armatei pământene (a Miliţiei Naţionale cum i se spunea), pentru înzestrarea ei nu atât cu armament, cât mai ales cu cadre specializate, s-a tradus prin înfiinţarea unei Şcoli de Ofiţeri care funcţiona pe strada Izvor. Acolo viitorii elevi erau admişi numai prin concurs. Condusă de coloneii Ion Em. Florescu şi I. Voinescu I şi de maiorii Salmen şi Dimitrie Pavel şcoala a pregătit tineri ofiţeri ca Ioan Cornescu, Matei Vlădescu, Constantin Barozzi, Gheorghe Slăniceanu şi alţii. \r\nBucureştii se umpleau de uniforme, spre plăcerea tinerelor domnişoare şi a doamnelor care îşi pierdeau timpul la recepţiile organizate în saloanele Capitalei. Dar Războiul Crimeii, început ca un conflict între Rusia şi Imperiul Otoman, avea să arunce capitala într-o situaţie de criză marcată de ocupaţiile militare succesive rusă şi otomană şi de un scurt exil al lui Ştirbei lângă Viena. În curând tinerii ofiţeri români îşi vor cunoaşte rivalii. Aceştia vor fi militarii austrieci ai generalului Johann B. A. Coronini, care intră în Bucureşti, odată cu Barbu Ştirbei, în luna septembrie a anului 1854, ca urmare a unei convenţii cu Turcia, conform căreia Imperiul Habsburgic primea în administraţie Principatele în schimbul retragerii trupelor ruse. \r\nAbuzurile trupelor de ocupaţie de sub comanda generalului Alemann nu s-au lăsat aşteptate. Documentele timpului înregistrează ciocniri între populaţia bucureşteană şi soldaţii austrieci care nu s-au ferit să întrebuinţeze armele, maltratându-i pe cetăţeni. O serie de incidente violente au apărut şi între ofiţerii români şi cei austrieci, materializate în altercaţii şi posibile provocări la duel, iar situaţia a scăpat de sub controlul Poliţiei Capitalei, al cărei prefect Radu Rosetti a fost demis de Ştirbei, la cererea Curţii de la Viena. Să nu uităm că, în acelaşi timp, la Iaşi, ginerele domnitorului Moldovei Grigore Al. Ghica, Costică Balş, care deţinea şi funcţia de prefect al Poliţiei şi-a surprins soţia, pe tânăra şi frumoasa Natalia în dormitor, în braţele colonelului austriac Stolberg. În urma unui duel cu pistolul, Balş a rămas pe teren, Ghica fără ginere, iar Natalia fără soţ. Până aici mergea aroganţa militarilor străini. Nu este exclus ca şi la Bucureşti să se fi înregistrat altercaţii similare. Această stare constantă de tensiune şi insecuritate a găsit ecou în paginile publicaţiei Gazette de Cologne, în numărul din august 1855, în care o corespondenţă trimisă din Bucureşti semnala în capitala Ţării Româneşti „mai bine de patruzeci de asasinate”, pe parcursul unui singur an de ocupaţie austriacă... în ciuda observaţiilor căpitanului austriac Stefan Dietrich, care remarca buna organizare a ordinii publice, asigurată de „numeroşi gardişti” care „cercetează pe toţi trecătorii fără deosebire”.\r\nÎn faţa acestor încălcări flagrante ale demnităţii sale de principe, indignat de felul în care Bucureştiul luase aspectul unui oraş sub stare de asediu, Ştirbei ar fi declarat în faţa oficialităţilor militare vieneze că Ţara Românească era „turcă, franceză, engleză, numai austriacă nu”, atrăgându-şi criticile generalului Coronini care constata „deplorabilul spirit de animozitate care animă organele administrative ale ţării.” \r\n \r\n... la un succes edilitar \r\nAceste aspecte însă nu trebuie generalizate. Între ofiţerii austrieci se numărau şi alţii, puţini ce-i drept, cu alte preocupări decât crearea unor situaţii conflictuale. Pe unul dintre ei, Stefan Dietrich, l-am amintit deja. El mai remarcă şi marile pieţe unde se ţin târgurile zilnice şi admiră toamna bucureşteană cu „zile curate şi dulci” sau cu „nopţi luminoase şi plăcute”. Un alt ofiţer, căpitanul Friedrich Jung, schiţează, aşa cum arăta C. C. Giurescu, un plan al oraşului „împărţit pe culori, cu uliţele, instituţiile publice, bisericile, casele principale, grădinile, viile şi livezile” Bucureştiului. Acestuia i se mai alătură maiorul R. A. Borroczyn care litografiază un alt plan al oraşului. De unde acest interes faţă de Bucureştii domnitorului Barbu Ştirbei? Înainte de a-l explica, să vedem ce are de zis consulul francez la Bucureşti Eugène Poujade care, ca ginere al lui Constantin Ghica (fost spătar sub domnia fratelui său Alexandru Ghica şi potenţial aspirant la tronul muntean) şi, prin urmare, ostil lui Ştirbei, aduce un omagiu involuntar principelui, prin observaţiile asupra capitalei valahe: „E oraşul contrastelor [...], se văd aici palate sau cel puţin case de locuit frumoase şi cocioabe îngrozitoare...; bărbaţi eleganţi şi femei elegante, îmbrăcate după ultima modă a Parisului şi ţărani înveşmântaţi ca dacii de acum două mii de ani [...] albanezi în haine murdare străbătând străzile şi vânzând bragă... şi prăvălii unde sunt expuse dulciuri de la Boissier şi de la Potel şi Chabot. Viaţa orientală, ce se duce, şi cea europeană, care o înlocuieşte, merg cot la cot, se purced ca într-o panoramă.” Iorga numea această perioadă în istoria capitalei Munteniei, „Bucureştii romantismului francez”. Etichetă potrivită unui oraş despre viaţa căruia un avocat francez la Curtea de Casaţie din Paris vorbea în termenii următori după o vizită întreprinsă în 1853 şi 1856: „Obiceiurile noastre sunt atât de deplin adoptate de clasa bogată, încât seratele de la Bucureşti par a fi date în Chaussée d’Antin. (...) Modele noastre sunt urmate la Bucureşti ca şi la Paris, cărţile noastre sunt singurele admise în biblioteci; profesorii sunt francezi, educaţia unui boier şi a unui parizian sunt asemenea.”\r\nZiaristul lyonez Eugène Jouve, poposit aici în timpul Războiului Crimeii, oscilează între entuziasm şi dezamăgire: „Am găsit aici mult mai multă bogăţie, animaţie, lux parizian decât mă aşteptam; şi totuşi, abia poţi numi un mare oraş această adunătură informă de magazine bogate, de colibe jalnice, de palate frumoase, de monumente, de grădini, de maidane şi de băltoace.” Faptul că tocmai sub domnia lui Ştirbei „viaţa europeană” o înlocuieşte pe cea „orientală” se poate justifica prin câteva realizări de excepţie. Să le luăm pe rând. Amenajarea parcului Cişmigiu, ale cărei lucrări începuseră încă sub domnia lui Gheorghe Bibescu, este finalizată de către Barbu Ştirbei, motiv pentru care parcul îi şi poartă un timp numele. A fost proiectat după planurile arhitectului peisagist Karl Meyer, adus de la Viena pentru a coordona croirea Aleii celei Mari sau a Şoselei (Kiseleff). Austriacul s-a înhămat la această muncă titanică de edificare a unei grădini „evropeneşti”, în inima Bucureştiului, alături de Barbu Ştirbei, despre care se spune că „venea de două ori pe zi să vadă cum merge treaba”. Inaugurarea parcului a avut loc în anul 1852 şi, până în anul 1856, anul în care ia sfârşit Războiul Crimeii, a smuls admiraţia unor oaspeţi străini printre care se numără şi vestitul socialist german Ferdinand Lassalle care, după ce observa trei cafenele şi un restaurant, aflate pe latura dinspre actualul bulevard Schitu-Măgureanu, găsea că Cişmigiul „întrece cu mult tot ceea ce ar putea oferi Germania. Lumea vine după-amiaza să asculte muzica militară, într-o zi cea românească, în alta cea austriacă şi în cealaltă, cea turcească.” Starea de război existentă atunci, cumulată cu mandatul scurt al domniei lui Ştirbei, nu i-au acordat principelui răgazul materializării unui alt proiect prezentat, aşa cum ne informează Ulysse de Marsillac, de doctorul Carol Davila... cel al viitoarei grădini botanice. \r\nCişmigiului i s-a mai adăugat şi edificarea Teatrului cel Mare (viitorul Teatru Naţional) a cărui inaugurare a avut loc la 31 decembrie 1852/12 ianuarie 1853. La spectacolul de deschidere asistă şi domnitorul cu soţia sa, doamna Elisabeta, însoţiţi de consulii străini, în timp ce Cezar Bolliac şi gazetarul Carcalechi înregistrează cu lux de amănunte detaliile vestimentare ale spectatorilor... de la fracurile publicului masculin la toaletele feminine. La aceste însemnări se mai adaugă şi cele ale ziaristului britanic O’Brien, care recomanda Teatrul drept „unul din cele mai frumoase şi izbutite teatre ce poţi găsi într-un oraş european.” Pe bună dreptate, scriitorul şi istoricul Mircea Constantinescu sublinia faptul că „Teatrul cel Mare stăruie pe Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei) ca un simbol al emancipării artistice nu doar a Bucureştilor, ci a Ţărilor Române înseşi.” \r\nConstruirea unui pod peste Dâmboviţa, introducerea în 1856 a iluminatului stradal cu gaz şi pavarea cu piatră a Căii Beilicului (actuala Ştirbei Vodă) reprezintă alte realizări remarcabile ale acestei domnii. Salba de hoteluri („Hôtel de France”, „Hotel zur Stadt Wien”, „Otel St. Petersburg” sau „Hôtel de Londres”) care au înlocuit puţin ospitalierele hanuri, precum şi noile case boiereşti, proiectate de arhitecţi ca Villacrose şi Tilloye, sau numerosele croitorii, frizerii, florării, şcoli de dans şi ateliere de optică, dispuse toate în zona centrală a Bucureştiului, au sporit prestigiul scurtei domnii a lui Barbu Ştirbei. În 1856, la părăsirea tronului, în urma expirării mandatului său de şapte ani, „venerabilul prinţ Ştirbei, atât de inteligent şi devotat intereselor ţării sale” (Ulysse de Marsillac) lăsa în urmă un „mic Paris” în plin avânt urban, pentru a lua calea străinătăţii şi a muri, departe de oraşul pe care l-a iubit atât de mult, la Nisa, în anul 1869. \r\n \r\nBibliografie \r\nLeonid Boicu, Adevărul despre un destin politic. Domnitorul Grigore Al. Ghica, Editura Junimea, 1973 \r\nG. Brătescu, Tinereţea lui Carol Davila, Editura Albatros, Bucureşti, 1979\r\nMircea Constantinescu, Când toca la Radu Vodă, Editura Militară, Bucureşti, 1992\r\nUlysse de Marsillac, Bucureştiul în veacul al XIX-lea, Editura Meridiane, Bucureşti, 1999\r\nAndrei Pippidi, Case şi oameni din Bucureşti, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008\r\nAlexandru Predescu, Vremuri vechi bucureştene, Editura pentru Turism, 1990\r\nCornel I. Scafeş, Vladimir Zodian, Barbu Ştirbei, Editura Militară, Bucureşti, 1981\r\nCele mai citite articole\r\n\r\n\r\n ", updated: "2010-08-26 18:17:29" }, {button: true}); var id = "sharethis_" + obj.idx; var x = document.getElementById(id); obj.attachButton(x
Domnitorul Barbu Ştirbei a iubit Bucureştii, poate mai mult decât orice principe valah care l-a precedat. Ambiţia de a face din capitala Ţării Româneşti un oraş european, în rând cu marile metropole ale timpului său, l-a urmărit încă de când nu era domn şi stătea mai mult în umbra fratelui său mai norocos (sau poate mai puţin norocos, dacă ne gândim la revoluţia de la 1848), Gheorghe Bibescu. Deşi nu era lipsit de sentimente patriotice, aşa cum ştim din propriile mărturii, pe care nu le putea exprima cu uşurinţă sub supravegherea Rusiei şi a Austriei, care au şi ţinut Principatele sub ocupaţie militară în timpul Războiului Crimeii, a avut parte de trista reputaţie de domn reacţionar. Refuzul de a permite întoarcerea din exil a vechilor revoluţionari paşoptişti îşi avea raţiunile lui. Avea nevoie de un răgaz, pentru a construi aici ceva durabil, pentru români, înainte de a construi în ochii străinătăţii. Şi a folosit acest răgaz pentru a da un impuls nou renaşterii urbane a Bucureştilor. Un palat şi un salon model Dorinţa lui Barbu Ştirbei de a ridica prestigiul Bucureştiului printr-o susţinută operă de urbanizare şi salubrizare este mult mai veche decât perioada în care a domnit asupra Ţării Româneşti (1849-1856). Înainte însă de a vorbi despre Barbu Ştirbei şi despre palatul său, una dintre bijuteriile arhitectonice ale capitalei, se cuvine să aflăm cum arăta Bucureştiul în al patrulea deceniu al secolului al XIX-lea. Reputatul istoric şi profesor universitar Andrei Pippidi (preşedinte al Comisiei Naţionale a Monumentelor istorice, în perioada 1997-2001), a reprodus în recenta carte a domniei sale „Oameni şi case din Bucureşti” impresiile (inedite în istoriografia noastră) ale unui călător francez, publicate în Magasin universel din 1836. Ce aflăm de aici despre boierimea bucureşteană? Că „în afară de câţiva tineri care au studiat în Europa, boierii au puţină învăţătură, în ciuda înclinaţiior fireşti pe care le arată pentru orice fel de studiu”. Despre limba franceză, călătorul nostru ştie că „este acum foarte răspândită printre ei şi este limba de care se servesc de obicei în societatea aleasă.” Despre modă, francezul reţine amănuntul conform căruia doar „tinerii de ambele sexe au adoptat costumul european; croitorii germani şi francezi îi îmbracă pe bărbaţi, iar femeile recurg la talentele unei modiste franţuzoaice care s-a stabilit recent în Bucureşti.”Cât priveşte aspectul urbanistic al capitalei valahe, aflăm că străzile sunt deja pavate cu „bucăţi de stâncă aduse de la munte” (se renunţase aşadar la podirea cu bârne a arterelor), iar „casele din oraşul propriu-zis n-au, de obicei, decât un singur etaj, iar zidurile lor de cărămidă au un metru grosime. (...) Pentru a acoperi casele se folosesc scândurele de brad; totuşi, unele dintre ele sunt acoperite cu olane sau chiar cu plăci de tablă.”Am dat aceste exemple pentru a alătura, ca un contraexemplu, un alt fragment, aparţinând tot unui călător francez, datând din septembrie 1835. El se referă la palatul Ştirbei. Aflat aproape de punctul de intersecţie al Căii Griviţei cu Calea Victoriei, operă a arhitectului francez Sanjouand, palatul se număra printre puţinele bijuterii arhitectonice ale Bucureştiului, mai ales prin impresionanta sa faţadă, pusă în valoare de cele patru splendide cariatide care o împodobeau. Iată cum descria francezul, într-o scrisoare către un prieten, atmosfera din palatul lui Barbu Ştirbei de pe Podul Mogoşoaiei (care a adăpostit succesiv Muzeul de artă populară şi Muzeul Colecţiilor obiectelor din sticlă şi porţelan) : „Peste [...] săptămână ne ducem de mai multe ori la recepţiile de seară ale d-lui Ştirbei. Acest salon e singurul [...] din Bucureşti unde se ştie a sta de vorbă. D[omnul] Ştirbei e capul aristocraţiei ţării; crescut la Paris el vorbeşte şi scrie franţuzeşte ca d-ta şi ca mine. Ieri deci, erau adunate vreo douăsprezece persoane: patru francezi, iar ceilalţi tineri munteni. Domnul Ştirbei tocmai primise cel din urmă roman al lui George Sand; ne citi vreo treizeci de pagini, pe care le ascultarăm cu desfătare şi vie emoţie.” Aşadar, Barbu Ştirbei se bucura în anul 1835 de această măgulitoare reputaţie... „capul aristocraţiei ţării”. Iar titularul ei luptase pentru a o câştiga. Cine era el? O carieră de invidiatFiu al micului boier oltean Mihai Bibescu (care în anul 1821 îndeplinea funcţia de mare logofăt al Ţării de Jos) şi al Ecaterinei Văcărescu, fiica adoptivă a vornicului Barbu Ştirbei, Barbu adoptă în anul 1813 numele de familie al bunicului său după mamă. A avut doi fraţi, pe Gheorghe (viitorul domnitor) şi pe Ioan, împreună cu care a luat de la cea mai fragedă vârstă drumul Parisului, în vederea desăvârşirii studiilor, după (se pare) o scurtă perioadă de audiere a cursurilor de la Sfântul Sava.Întoarcerea din capitala Franţei a avut loc în anul 1821, anul în care în Ţara Românească se consuma „zavera” condusă de Tudor Vladimirescu. În aceste condiţii, Barbu Ştirbei nu a intrat în Bucureşti, oprindu-se la Braşov. Din această perioadă datează şi căsătoria lui cu Elisabeta Cantacuzino, care îi va dărui patru băieţi şi două fete. Tot la Braşov l-a ajuns vestea restaurării domniilor pământene în Principate, scaunul domnesc de la Bucureşti fiind ocupat de Grigore al IV-lea Ghica. Acolo, la Braşov, tinerii boieri rusofili, văzând în Grigore Ghica, instrumentul Porţii (ce-i drept pământean, nu fanariot), constituiseră o „Societate politică şi literară” din care făceau parte, în afară de fratele lui Barbu, Gheorghe Bibescu, boierii Filipeşti, Ion Câmpineanu şi Al. Villara. Prudent, Barbu Ştirbei s-a desolidarizat de ei, acceptând colaborarea cu noul domn şi oferta acestuia de a ocupa funcţii în administraţia Curţii (fiind rând pe rând biv vel căminar, clucer, sameş al Vistieriei). Această ascensiune vertiginoasă i-a mijlocit pătrunderea în saloanele marilor familii boiereşti bucureştene Lenş, Romanit, Brâncoveanu, Văcărescu, Golescu, dar şi invidia (nu scutită de conflicte) a fraţilor domnului, spătarul Alexandru Ghica (viitor domn) şi Constantin Ghica, fiind văzut ca un posibil rival. Barbu Ştirbei era un oaspete frecvent al casei Goleştilor de pe Podul Mogoşoaiei (ulterior palat domnesc) pe care o vizita ca apropiat al lui Dinicu Golescu, boier cu vederi luminate care, după călătoria lui în Europa (1824-1826), fondase în acest spaţiu „Societatea literară românească”. Visul lui Barbu Ştirbei de a face din Bucureşti un oraş în rând cu marile capitale europene poate fi urmărit încă din anul 1829, când a făcut parte din „Comisia pentru înfrumuseţarea Bucureştilor”, fiind cooptat un an mai târziu într-un comitet de salubritate publică. Programul Comisiei, privind sistematizarea capitalei (inspirat fără îndoială de Barbu Ştirbei) prevedea croirea unor drumuri largi străjuite de „copaci care să închipuiască aleiuri”. Şi continua, argumentând că aceste uliţe va îndemna pe mulţi a-şi face locuinţă acolo, cu mult mai bine decât pe uliţele cele strâmte de vreme, oraşul se va afla mutat în acele mahalale şi soarta Bucureştilor se va asemăna cu soarta tuturor oraşelor Europei, unde cetatea ce se zice veche este cea mai urâtă vedere, în vreme ce cetatea cea nouă arată o frumuseţe deosebită, un aer folositor, mulţumire şi sănătate celor ce lăcuiesc într-însa. Rezultatele activităţii acestei comisii s-au putut vedea în 1832, după ce a început trasarea arterei cunoscute mai târziu drept „Şoseaua Kiseleff” (deoarece această operă de sistematizare a început sub coordonarea generalului rus Pavel Kiseleff, care administra Principatele după pacea de la Adrianopol şi instituirea protectoratului ţarist asupra Ţărilor Române), între dumbrava Bănesii şi bariera Podului Mogoşoaiei.
22. ,,Bratara ,,magiei albe si gamela intelectualului - May 28, 2011 6:39:00 PM
„Brăţara” este o „vestită” vrăjitoare din domeniul străvechi al Mogoşoaiei, cu un palat zvelt, cât al Brâncoveanului. Brâncoveanu l-a ridicat pentru că avea de unde: era domnul unei ţări pe care o chivernisea de mai bine de zece ani, şi ca dominium utile şi dominium eminens, nu plătea impozite şi nu prea dădea socoteală taxidarilor despre veniturile domeniilor sale. „Brăţara”, şi ea, cam la fel. Deşi analfabetă, fără slujbă, s-a pus în slujba naivilor care plătesc. Bine, bine, dar aceşti bani plătiţi de naivi nu sunt taxaţi de stat. Pe când bietul intelectual, dacă publică un articol plătit cu 20 lei bucata, statul îl cheamă să declare respectiva sumă. De unde acest contrast între unii care stau deasupra legii, nonvaloare întruchipată şi alţii, care ar trebui să-şi aibă locul cuvenit? Dintotdeauna!
În Bucureştiul contemporan beiului Manuc, în mahalaua Broştenilor din partea sudică a oraşului, trăia Tache Lupea, unul dintre puternicii zonei. Acesta cotropise o bună parte din mahala, rotunjindu-şi proprietatea în dauna statului dar şi a locuitorilor. Din „uliţa Broştenilor”(astăzi str. C.Rădulescu Motru), porneau spre vest două uliţe luate în stăpânire de Tache Lupea. Una se numea „uliţa lui Tache Lupea”(astăzi str.Mocăncuţei) – care-i tăia moşia în două – unde locuiau „clăcaşii lui Tache Lupea” şi „uliţa moşnenilor”, vechi „hotar cu locul acestora cotropit de Lupea”.
Casa lui Tache Lupea apare pe hartă asemeni unui castel fortificat cu foişor de apărare, cum numai boierii foarte bogaţi aveau. Era aşadar o autoritate locală substituită ilegal celei în drept, autoritatea domnească. Pe proprietatea lui Tache Lupea se afla şi biserica Manu Cavafu.
          Profitând de anarhia socială, un alt personaj din zonă şi-a extins ilegal proprietatea peste terenurile locuitorilor. Numele lui: Enache Sitaru. Care erau trăsăturile de caracter ale unora ca Tache Lupea şi Enache Sitaru în Bucureştiul anului 1802? Erau cu siguranţă nişte seniori feudali, care au profitat de neantizarea socială şi a strucurilor statului pentru a-şi mări averea. La începutul secolului XX, omul politic Nicolae Filipescu a descris procesul de feudalizare a societăţii româneşti în interiorul unui stat socialist: „în statul socialist mulţi vor râvni la funcţiile de inspectori, foarte numeroase în toate planurile de organizare socialistă. Neapărat este mai plăcut să supraveghezi pe alţii decât să munceşti tu însuţi. Funcţiile subalterne care cer mai multă muncă, vor fi părăsite întrucât răsplata e aceeaşi, statul dând tuturor cât le trebuie ca să trăiască”. Dar cum vor fi aceşti „inspectori ai muncii” peste numai o generaţie? Ei bine, „închipuiţi-vă un senior feudal, un baron din Evul Mediu, mai tiranic decât aceşti inspectori ai muncii, care vor hotărî nu numai partea ta de muncă, dar şi felul de muncă ce ţi se impune şi cu biciul te vor sili să-ţi împlineşti partea de muncă!”(Nicolae Filipescu).  Câtă asemănare între activistul politic din perioada 1948-1989 şi aceia ca Tache Lupea şi Enache Sitaru din 1802! O realitate a Evului Mediu, care a penetrat timpurile, din cauza unei societăţi aflate într-o perpetuă bulversare a valorilor morale şi culturale. Aceste moduri de a trăi, după voia împrejurărilor, generează o sărăcie progresivă la baza piramidei sociale şi o ariditate intelectuală la vârful ei. Comunismul „a fost invazia de jos în sus a invidioşilor şi a răilor puşi să pedepsească pe cei – spre nefericirea lor – înzestraţi de natură cu vinovăţia inteligenţei şi vinovăţia culturii”(Şerban Milcoveanu).
În România semi-colonială”, unde metisajul financiar este practicat cu pasiune, „stilul de viaţă se formează în modul următor: clasa dominantă hotărăşte modalitatea, gustul şi felul de viaţă” căci în „semi-colonii, stilul de viaţă se impune de jos în sus”. Vrăjitoarea „Brăţara” este un lider local. Ea impune în arealul său un model de viaţă, înnobilat cu ilegalităţi. Şi asta pentru că ea tronează peste o pletoră de funcţionari politici, care au înlocuit pe „latifundiarul care-şi păpa moşiile ca pe o porţie de măsline”. „Brăţara” dansează ritualic, zornăind din clopoţeii hinduşi legaţi de gambă, peste gamela intelectualului plăpând, a majoritarului plătitor de impozite. Pentru ea, «rumân» este cam acelaşi lucru cu «sclav», adică clăcaşul de odinioară, care se afla în stare de rumânie, adică deplină servitute faţă de stăpân. Odinioară, doar clăcaşii erau căutaţi de taxidari.
Peste gamela intelectualului de azi, profesor la catedră, medic la clinică sau funcţionar public, planează profeţia lui I.D.Sîrbu, făcută în jurnalul său încă din 1956: „toată lumea se va înţigăni, chiar de vom umbla numai în maşini şi vom mânca numai icre negre”. Realitate artificială prin defrişarea folclorului autentic prin manelizare hindusă, diminutivarea clasei boiereşti evacuată din istorie de comunişti şi de către supravieţuitorii sălaşelor care-şi zic „Bibescu”, „Cantacuzino” etc. Apoi obiectele de prestigiu afişate grotesc, care vin dintr-o interdicţie milenară pentru aceia loviţi de ceandala, protejarea ilegalităţilor la nivel macro şi castele ridicate ilegal în timp ce pentru o bojdeucă, un  om simplu trebuie să plătească zeci de avize, PUD-uri şi taxe. Toate acestea sunt semnnale fără echivoc ale unor metamorfozări primejdioase pentru… gamela noastră, a celor de jos. Fără să ştim, trăim probabil deja „într-un vast penitenciar”, cu reguli care acum se conturează în ghiocul „Brăţarei”, ghioc care închide crepuscular viitorul copiilor noştri şi mai ales conţinutul gamelei.
 adrian majuru
23. Vedere în timp de pe Podul Calicilor - May 28, 2011 6:37:00 PM
Vedere în timp de pe Podul Calicilor/de Emanuel Bădescu25 nov 2010 Ziarul Financiar C. Szathmari – Hanul Verde şi vechiul Pod Rahova Istoria Podului Calicilor se deosebeşte mult de a celorlalte artere ale Bucureştilor. Datorită unei curioase uzurpări de nume - demonstrată de cercetătorii Paul Cernovodeanu şi Nicolae Vătămanu -, formularea corectă este "istoria vechiului şi noului Pod al Calicilor".
X1_AdParams = { 'pub' : '632203491294404', 'site' : 'zf', 'section' : 'site', 'zone' : 'rectangle_articol', 'size' : '0x0' };
Vechea arteră începea de la "Podul lui Hadîm" de pe Dâmbovicioara, în dreptul străzii Sf. Ilie, şi continua pe străzile Orfeu, Emigratului, Antim, Cazărmii, până la întretăierea cu străzile Constantin Moroiu şi Militari, loc numit în vechime "Gura Văii", de unde ieşea din oraş sub numele de "Drumul Mehedinţilor". Aici era inima mahalalei celor nevoiaşi, a calicilor. Documentele vorbesc de existenţa unui Puţ al Calicilor situat acolo şi marcat după secare cu o cruce de piatră, existentă încă în secolul trecut şi vizibilă în fotografia executată de Ludwig Angerer în 1855.Paşnici în veacurile trecute, calicii se îndeletniceau cu cerşitul şi cărăuşia. "Erau cunoscuţi - arată Grigore Ionescu în cunoscutul său ghid al oraşului Bucureşti din 1938 - cu numele de botez, la care se adăuga infirmitatea, precum Simion Ciungu, Grigore Fulgeratu, Gavril Gură-puţină, Lisandru Capiul.... Mai mare peste ei şi ales dintre ei era cel din urmă de pe treapta dregătorilor vechi ai ţării".Începând de pe la jumătatea secolului al XIX-lea, aprecierile se schimbă radical. Ruinele Curţii Arse, din apropiere, arată Grigore Ionescu, "devin pentru o bună bucată de vreme, ca şi ale Curţii Vechi, cuiburile tâlharilor şi hoţilor, care au fost spaima negustorilor şi cărora bucureştenii le dăduseră numele de Crai de Curtea Veche şi Crai de Curtea Arsă". Calicii au dăinuit în această zonă până în preajma Primului Război Mondial, când evoluţia bruscă a oraşului i-a împins departe, în Ferentari.În ciuda vechimii şi importanţei sale economice, vechiul Pod a fost sărac în obiective demne de interes. Curtea Nouă, mistuită de un incendiu în 22 decembrie 1812, la ora 5 dimineaţa, Schitul Maicilor, Mânăstirea Antim şi Palatul lui Nicolae Brâncoveanu i-au fost vecine. Singurul obiectiv demn de reţinut, din nefericire demolat în 1984, era Biserica Albă-Postăvari, despre care istoricul Nicolae Stoicescu afirmă în "Repertoriul bibliografic al monumentelor din Bucureşti" că "a fost construită de jupâniţa Caplea, soţia lui Ghiorma mare postelnic (care apare cu acest titlu în Divan între anii 1564 şi 1568). De această biserică se leagă legenda foarte cunoscută - pusă în circulaţie la sfârşitul secolului al XVII-lea - că, înainte de a fi dus în faţa călăului, Mihai Viteazul s-a rugat aici pentru a fi salvat de la moarte". Cam atât despre vechiul Pod....Mult mai bogată este istoria noului Pod al Calicilor - denumit concomitent şi Podul Craiovei, iar din 1878 Calea Rahovei. Aşa cum figurează în planul din 1770, cel mai vechi document cartografic al Bucureştilor, el pornea chiar de la "poarta de sus" a Curţii Domneşti, poartă căreia Şerban Cantacuzino îi construise un turn semeţ, distrus de cutremurul din 31 mai 1738. Datorită respectivei construcţii, podul de peste Dâmboviţa s-a numit o vreme "Podul Turnului" sau "Podul de la Turn". În locul turnului prăbuşit s-a înălţat un foişor de lemn vopsit în roşu, care a servit şi ca foişor de foc. A durat până în 1799, când "a fost stricat" de marele ban Radu Golescu, care a clădit acolo Hanul Roşu, şi de Nicolae Trăsnea, epitropul Spitalului Sf. Pantelimon, care a construit alături de han "Baia Sf. Pantelimon". Ambele clădiri au fost dis¬truse de marele incendiu din martie 1847. Un alt Han Roşu a apărut peste drum, vecin cu Hanul - numit probabil în joacă - Verde, în care a locuit până în anul 1867 pictorul şi fotograful Carol Popp de Szathmari. În locul "Băii Sf. Pantelimon" s-a ridicat o construcţie care există şi astăzi şi care a adăpostit de-a lungul timpului cazinouri şi restaurante de oarecare faimă. Tot la începutul acestui drum, dar în partea vestică şi prin deceniul al optulea al veacului trecut, a fost clădit Hotelul Central, numit în anii interbelici Regina Maria.Trecând Dâmboviţa pe unul dintre primele poduri de piatră ale Capitalei, se ajungea în Ostrov, cum se numea porţiunea destul de întinsă dintre Dâmboviţa şi Dâmbovicioara. Pe locul unde până nu demult a funcţionat Policlinica Spitalului Brâncovenesc, au existat o baie construia în 1614 şi, după demolarea ei,în anul I863, Piaţa "24 ianuarie", fotografiată de Szathmari şi desenată de Preziosi. Peste drum de această piaţă şi de biserica Domniţa Bălaşa se afla palatul marelui vornic Manu. Acolo au funcţionat între anii 1834-1885 Înalta Curte Judecătorească şi Curtea de Juraţi. În 1885 clădirea a fost demolată, împreună cu palatul vecin al lui Istrate Kreţzulescu, pentru construirea unui Palat de Justiţie pe măsura ambiţiilor lui Carol I şi demn de un Regat.Cum se poate vedea într-o fotografie, însuşi Regele a fost cel care, în anul 1890, a pus piatra fundamentală a acestui important edificiu, realizat după planurile arhitectului francez Ballu. În ceea ce priveşte Biserica Domniţa Bălaşa, istoria se împleteşte cu legenda. Se spune că ar fi fost clădită mai întâi din lemn, de către Domnitorul Vlad Călugărul, în anul 1492, arsă de Sinan Paşa în 1595 şi apoi refăcută din zid în 1662 de către vornicul Nedelcu, din neamul Bălăcenilor. Dacă legenda conţine un sâmbure de adevăr, înseamnă că soţii Scarlat şi Bălaşa Lambrino au reclădit-o, fapt întâmplat în anul 1751, anul certificat de istorie. Pentru întreţinere, biserica a fost înzestrată cu numeroase moşii, prăvălii şi cu un han încă activ în epoca Regulamentară. Totodată i s-a dat în grijă un azil şi o şcoală. Aici au învăţat Dimitrie Fotino, Dinicu Golescu, Ion şi Constantin Câmpineanu. Şcoala a căzut sub loviturile târnăcopului, pentru extinderea Aşezămintelor Brâncoveneşti. Biserica a avut un destin net mai fericit, deşi ameninţările cu dispariţia nu au ocolit-o. Numai în secolul al XIX-lea, ea a fost refăcută de trei ori "din temelie", un obicei străvechi de radiere a istoriei, specific doar pe meleagurile noastre. Prima dată în anul 1831, de către banul Grigore Brâncoveanu. A doua oară în 1842, de către văduva acestuia, Safta Brâncoveanu, ca urmare a cutremurului din 1838. A treia oară în 1881, pentru că, se pare, unele elemente gotice sâcâiau bunul simţ tradiţionalist.Noul Edificiu, ridicat după planurile lui Alexandru Orăscu în 1885, a convenit din toate unghiurile de vedere. Şi astăzi a rămas singura supravieţuitoare din complexul de instituţii brâncoveneşti, demolate în anul 1985. Peste drum de Aşezămintele Brâncoveneşti se aflau în anul 1850 proprietăţile Goleştilor, o casă şi un han încăpător, Hanul Golescu, rebotezat în Hanul Garni şi, din 1863, în Hotel Niezescher, demolat în 1984. În apropiere se găsea Biserica Sf. Ilie-Rahova, care a fost deplasată în anul 1984 cu 49 m faţă de poziţia iniţială. A fost zidită de monahul Isaia Novăceanu în 1747, pe locul unei mai vechi ctitorii brâncoveneşti, lângă podul lui Hadîm.Aici se sfârşesc obiectivele încărcate de istorie. De altfel această porţiune de drum, ce traversa Ostrovul şi se oprea puţin după biserica Sf. Ilie, se număra printre cele mai vechi artere ale Bucureştilor, numindu-se în vremea domniei lui Constantin Brâncoveanu "Podul Uliţii-celei-Mari care trece Dâmboviţa pă dinaintea Porţii Domneşti, pă din sus". Aşa cum am mai spus, vechiul Pod al Calicilor începea de la Podul lui Hadîm, adică unde sfârşea Uliţa-cea-Mare. Din acest punct şi până la începutul actualei Şosele a Alexandriei, pe noul Pod al Calicilor, au existat instituţii de învăţământ care trebuie cel puţin enumerate: Pensionatul Ionescu, Gimnaziul Matei Basarab, Şcoala Profesională de fete nr. 2, Liceul pentru băieţi "Lumina", Şcoala Normală Superioară, frecventată de marele învăţat Simion Mehedinţi şi care i-a avut ca directori pe Alexandru Odobescu şi pe dr. Constantin Istrati.Un ecou al acestui focar de lumină poate fi socotit pentru zilele noastre Liceul "Mihai Eminescu". Mai sus, pe colţul făcut cu strada 11 iunie, dăinuieşte o casă boierească figurată în planul Borroczyn în dreptul numelui Fălcoianu. Cu 300 m mai sus se încheie istoria noului Pod al Calicilor şi a Căii Rahovei pe perioada 1770-1984. O sistematizare gândită în vremea lui Carol al-II-lea, dar reproiectată şi realizată în conformitate cu "indicaţiile preţioase" ale lui Nicolae Ceauşescu, a oprit definitiv istoria acestei străzi, sfâşiată cu lăcomie de blocuri monstruoase şi de bulevarde ciclopice. Nu mai rămânea de înfăptuit decât neantizarea: aceasta s-a petrecut în ziua când pe zidurile bătrâne au apărut plăcuţe cu numele marelui dirijor George Georgescu! Vechiului Pod al Calicilor i s-a dat astfel lovitura de moarte…Pe deal, dincolo de viile contelui de Grammont - cam în afara oraşului până în 1893 -, cofetarul Dumitru Marinescu-Bragadiru a construit cea mai mare fabrică de bere din Regat şi un superb Cazinou. Acolo întâlnim suflul anului 1900, semnat - încă - de arhitecţi străini, A. Schucker şi Giulio Magni. În cazul Antrepozitelor Comunale vecine, patina timpului are un aer greoi, oarecum neplăcut. La fel şi piaţa amenajată probabil pe locul casei generalului Laptev, numită de câteva decenii Piaţa "George Coşbuc". Marea intersecţie de la Chirigiu, până în anul 1985 atât de vie, de pitorească, deşi duhnea a periferie, astăzi seamănă cu un maidan, deşi nu a fost pusă la pământ. În apropiere Biserica Bărbătescu-Vechi, stingheră între coloşi de beton lăsaţi în paragină, pare mai degrabă o machetă lipsită de viaţă şi de sacralitate. Demolările, aici nu lipsite de sens, şantierele părăsite, drumurile închise şi cele neterminate conferă acestei zone un aer lugubru, ca după bombardament. Ai fără să vrei sentimentul că te afli pe Podul Calicilor, pe cel mal nou Pod al Calicilor.EMANUEL BADESCU (n. 25 august 1952) este bibliotecar în cadrul Cabinetului de Stampe al Bibliotecii Academiei Române. Licenţiat în istorie la Universitatea Bucureşti, a colaborat cu peste 1.000 articole la revistele "Formula AS", "Lumea Magazin", "Magazin Istoric" şi la "Ziarul de Duminică". A publicat 1 Decembrie 1918 Alba Iulia - Bucureşti şi Imnurile naţionale la români. Este şi coautor al volumelor Scurtă istorie a regalităţii în România, Nicolae Ionescu. Bucureştii de altădată, De la Vatican la Ierusalim, Conspiraţia securităţii, Bucureştii în imagini în vremea lui Carol I (volum premiat de Uniunea Scriitorilor). ziarul de duminica 
24. Frumosii nebuni ai galeriilor de altadata - May 28, 2011 6:28:00 PM
Ambivalenţa este şi mai vizibilă la o simplă privire asupra spectatorilor: doamne în toalete elegante spărgând seminţe; domni respectabili înjurând birjăreşte; spectatorii aruncând cu mere şi pietre în jucătorii oaspeţi, pentru a-i aplauda apoi; suporterii aplaudându-şi favoriţii şi huiduindu-şi adversarii, alternând foarte rapid rolurile; liderii galeriilor bătându-se şi strângându-şi imediat după aceea mâinile, într-un acces de fair-play.
Spectatorii puteau fi împărţiţi în mai multe categorii, în funcţie de două mari criterii: situaţia socială şi gradul de implicare. Conform primului criteriu, al situaţiei sociale, exista o delimitare relativ clară. Astfel, la „peluza populară” (care, de cele mai multe ori, era de pământ sau de lemn) stătea galeria, compusă din persoane cu posibilităţi materiale în general reduse: muncitori, funcţionari, studenţi şi elevi „ca nişte adevăraţi viziri, cu şapcă şi număr matricol”.
La „peluza mare” erau poziţionaţi cei din clasa de mijloc, „critici gravi, diletanţi cu pantalonii pe dungă, profesionişti cu haine cadrilate, burghezi cu umbrele şi domnişoare cu fardul primejduit de focul cruciş al soarelui străjer, în zenitul gazonului”. Iar la „tribuna numerotată”, echivalentă tribunei 0 de astăzi, luau loc cei din înalta societate: senatori, scriitori, avocaţi, generali, cunoscute actriţe ale Teatrului Naţional, marea burghezie.
 În ce priveşte gradul de implicare, existau trei mari categorii de spectatori: spectatorul „angajat”, spectatorul „neangajat” şi spectatorul „neutru”. Spectatorul „angajat” era suporter al unei echipe, stătea de obicei la galerie, aplauda şi huiduia, cânta şi arunca cu pietre, se bătea cu cei din galeria adversă. Spectatorul „neangajat” era acela care nu simpatiza cu vreo echipă în mod special, ci era atras de spectacolul sportiv în sine. De regulă, acesta nu stătea în galerie şi se limita la a aplauda sau a huidui. În această categorie pot fi incluşi şi suporterii unei terţe echipe, spre exemplu Venus, care asistau la un meci Rapid - Ripensia. „Neutrii” erau cei care veneau la stadion fie în virtutea unei convenţii sociale, fie pur şi simplu din snobism. Astfel, cei din înalta societate, care alcătuiau marea masă a „neutrilor”, veneau pentru a-şi etala opulenţa, pentru a flirta, pentru a afla ultimele bârfe, pentru a vedea şi pentru a fi văzuţi. Simpla apariţie la un meci atrăgea comentarii favorabile sau răutăcioase, simpatii sau antipatii, stârnea bârfe,într-un cuvânt conferea acea vizibilitate atât de necesară în high life-ul bucureştean.
Atmosfera
Orice analiză a fenomenului fotbalistic surprinde continuitatea, cel puţin comportamentală, între spectatorul de ieri şi cel de azi. Indiferent de epocă, microbistul român sparge seminţe, înjură, însă pune şi mult suflet în fenomenul fotbalistic. Indiferent de clasă socială. Cronicile meciurilor surprind dudui elegante, îmbrăcate după ultima modă, spărgând seminţe asemenea mahalagioaicelor, domni cu pălărie şi baston înjurând şi aruncând cu diverse obiecte din tribună sau chiar bătându-se. Evident, este acelaşi public care apoi îşi susţine cu sportivitate favoriţii şi chiar adversarii.
Tabloul este completat de nelipsiţii negustori de seminţe, răcoritoare, limonade şi praline, ale căror strigăte şi mici dispute întregesc atmosfera de bazar oriental. Impresia generală este însă mai degrabă negativă. Referitor la ceea ce se întâmpla în tribune, presa sportivă a vremii consemna: „bucureştenii se pricep mai mult să aţâţe decât să încurajeze. Scepticismul galeriei noastre se manifestează sub cele mai oribile forme. Jucătorii sunt deprimaţi, prin huiduieli, prin exclamări ironice, prin tot felul de vulgarităţi, în care zadarnic s-ar căuta o formă de humor”. Suporterii echipelor ardelene nu pot intra în această analiză, fiindcă în proporţie de 90% aparţineau minorităţilor etnice, iar manifestările lor pe stadioane aveau puternice conotaţii politice.
 În ciuda aspectelor negative, între suporteri şi jucători există o relaţie specială, cimentată de ieşirile după meci la o bere, de deplasările prin ţară, de împărtăşirea aceluiaşi ataşament pentru culorile clubului. În momentul când părăsesc Universitatea Cluj pentru a se transfera la echipa campioană, Venus,  jucătorii Vasile Gain şi Silviu Ploieşteanu simt nevoia să trimită o scrisoare deschisă suporterilor şi foştilor coechipieri. În această scrisoare publicată în „Timpul”, ei motivează suporterilor de ce părăsesc echipa, evocă clipele frumoase petrecute împreună şi le mulţumesc acestora pentru susţinerea necondiţionată pe care le-au acordat-o: „După cinci ani de activitate sportivă închinată echipei U. şi mândriei voastre, părăsim această grupare cu inima strânsă de regretul pe care ni-l lasă despărţirea de aceia pe care totdeauna i-am auzit susţinându-ne şi entuziasmându-se cu însufleţitul «Tempo U».”
Suporterii
Toate marile echipe din Bucureşti şi din Ardeal aveau galerie. De la funcţionarii feroviari, meseriaşii evrei, muncitorii Oborului şi până la studenţii entuziaşti sau ungurii naţionalişti, toţi erau stăpâniţi de aceeaşi patimă pentru sportul rege şi pentru culorile echipei favorite (în cazul galeriilor echipelor minoritare – maghiare, evreieşti, greceşti etc. – funcţionau şi criteriile etnice).
Fără a beneficia de coregrafiile sau organizarea galeriilor de astăzi, cele din perioada interbelică erau cel puţin la fel de violente, vulgare şi gălăgioase. Adeseori, profitând de lipsa gardurilor de sârmă sau de complicitatea organizatorilor şi a forţelor de ordine, suporterii nu ezitau să intre în teren, să pălmuiască arbitrii, să bată jucătorii şi conducătorii echipei vizitatoare, să arunce cu mere sau chiar cu pietre în teren.
Astfel, la un meci Tricolorul Ploieşti – Juventus Bucureşti, din aprilie 1937, jucătorii bucureşteni Dunăreanu, Dragomirescu, Oana şi Prassler au fost pălmuiţi în timpul meciului de Cociş şi Bartumek, echipieri ai Tricolorului. La ieşirea din teren, echipa bucureşteană a fost lovită cu pietre, iar Danielopol, unul dintre conducătorii Juventusului, a fost bătut. Problemele juventinilor nu au luat sfârşit aici. Timp de o jumătate de oră au fost asediaţi în cabine, iar la plecare suporterii ploieşteni au aruncat cu pietre după maşină. În ciuda sancţiunilor dictate de Federaţie, evenimentele de acest fel nu dispar, iar presa epocii le acordă spaţii largi.
Existau însă şi situaţii când traseul violenţei era reconstituit în sens invers şi vreun jucător, agasat de apostrofările şi injuriile tribunei, mai altoia câte un spectator. E cazul lui Dona, jucător al echipei Mociorniţa (viitoarea Carmen Bucureşti), care reuşeşte să scape numai cu avertisment după ce molestase un spectator, tot în 1937.

Liderii galeriilor
Personaje atipice şi emblematice, Nicu Teodoru zis „Chibrit” (Venus) şi Titi Mihăilescu zis „Barosanu” (Unirea Tricolor) reprezintă în epocă mai mult decât doi suporteri sau lideri de galerie. Ei simbolizează suporterul generic, care şi-a făcut din sport în general, şi din fotbal în particular, raţiunea de a exista, de aceea sunt recunoscuţi şi respectaţi ca atare.
Astfel, ei ocupă periodic spaţii în ziarele de specialitate, acordă interviuri, li se cere părerea în diverse situaţii, iar la moartea lor presa sportivă este în doliu. În lumea relativ rafinată, mic-burgheză a venusiştilor, sau în cea dură a mahalalei, a oborenilor, cei doi se impun prin charismă, simţ al umorului, inteligenţă coroborate cu sensibilitate artistică şi spirit boem (Nicu Chibrit, de profesie actor) sau o combinaţie ciudată de forţă, asprime şi bonomie (Titi Barosanu). La care se adaugă, bineînţeles, un cult nedisimulat al zeului Bacchus.
Chibrit şi Barosanu
Cei doi sunt diferiţi, atât ca temperament, cât şi ca trăsături fizice. Nicu Teodoru zis Chibrit, zis Caisă, este foarte slab (de aici porecla de Chibrit), având în jur de 50 de kilograme. „Iubitor al sportului, al teatrului şi al vinului bun”, „as al galeriei”, Chibrit duce o existenţă boemă, stabilindu-şi reşedinţa într-un local de cartier, Mercur, în zona Splaiului Independenţei. Aici poate fi întâlnit zilnic luându-şi micul dejun (trei ţapi de bere şi câteva legături de ridichi). De o voie bună molipsitoare, rafinat şi inteligent, uneori melancolic, Chibrit este un rival de temut pentru Titi Barosanu.
„Trâmbiţă populară de eternă amintire”, Barosanu este de trei ori mai greu decât Chibrit, având peste 150 de kilograme. Mare amator de bere, este o fire dură, dintr-o bucată, care ştie să-şi cenzureze efuziunile sentimentale. De o mare modestie şi generozitate, nu de puţine ori întreţinând echipa din banii proprii, Titi Barosanu era sufletul Oborului, nelipsit de la antrenamentele echipei, fie vânt, ploaie, viscol sau zăpadă. Spre deosebire de Chibrit, el putea fi găsit în liniştea şi confortul băilor publice.
Rivalitatea lor a cunoscut şi un episod violent, celebru în epocă. Înaintea unui meci Venus – Unirea Tricolor, în timpul unei înfruntări între suporterii celor două echipe, cei doi s-au trezit faţă în faţă, fiecare înarmat cu o sticlă de limonadă. Fără nicio explicaţie, „şi-au altoit în acelaşi timp câte o lovitură, care ar fi făcut să se dărâme şi un taur”. În ciuda violenţei loviturilor, atât Chibrit, cât şi Barosanu au rămas în picioare, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. De atunci, de câte ori s-au mai întâlnit în situaţii similare, şi-au abandonat armele de ocazie, pecetluind printr-o strângere de mână respectul reciproc ce şi-l purtau.
„Arenele vor fi mai pustii...”

Cei doi animatori ai arenelor bucureştene au dispărut în perioada tulbure a anilor `40, lăsând un gol imens în urmă. Moartea lor nu a reprezentat doar moartea a două persoane, a simbolizat dispariţia unei lumi. În octombrie 1946, la trei ani de la moartea lui Chibrit, Gazeta Sporturilor într-un suprem omagiu post-mortem titra: „As al galeriei în sensul cel mai nobil al cuvântului, acest muschetar era sufletul peluzei, inima ringului, iubit şi preţuit nu numai de jucătorii cărora le era frate, ci şi de marea masă a publicului spectator, pentru care Chibrit era o noţiune. (...) Arenele vor fi mai pustii, în teatru va fi o grimasă în minus şi la Mercur se vor îmbăta nişte ciubucari oarecare, fără să-şi mai aducă aminte de cel care crease vogă locului, azi decadent. Să-i primim cu braţele deschise aducerea aminte, privind cum pe arenele pustii toamna joaca tragic match cu frunzele moarte,,
historia.ro
25. Traditii si obiceiuri in vechiul Bucuresti - May 28, 2011 6:20:00 PM
Traditii si obiceiuri in vechiul Bucuresti Traditii si obiceiuri in vechiul Bucuresti Mareste imaginea. Sarbatoarea de Craciun a reprezentat pentru bucurestenii celei de-a doua jumatati a secolului al XIX-lea, la fel ca si pentru bucurestenii din toate timpurile, un prilej de pietate, dar mai ales de bucurie si de petrecere.Inca din timpul postului, pe care unii il tineau cu sfintenie, iar altii mai putin, fiecare familie incepea pregatirile pentru marea sarbatoare. Pregatiri traditionale: curatenia generala in casa, innoirea hainelor, prepararea mesei de sarbatoare. Curatenia obligatorie a caselor a fost semnalata pana si de calatorii straini, caci de Pasti si de Craciun orice roman de la sat ori de la oras intra in sarbatoare cu casa stralucind de curatenie, la fel cum cauta sa se innoiasca cu haine cumparate de-a gata, ori facute la croitor.Schitul Magureanu - BucurestiLaborioasa era si pregatirea mesei de Craciun. Gospodinele infasurau sarmalele, umpleau caltabosii, tocau si condimentau carnatii. Dulciurile preparate si ele cu truda si dar si cu multa bucurie erau la mare cinste, si astfel cozonaci, placintele, baclavalele si sarailii, ieseau aburind din cuptor, gata de a fi puse la masa.Copiii, adunati roata pe podelele casei, hotarau unirea in cete si invatau cu sarg colindele traditionale pe care urmau sa le spuna apoi din casa in casa, la sorocul potrivit. Nici impodobirea Stelei, cu care aveau sa colinde in noptile Craciunului, nu era uitata de cei mici, dar si tineri, la fel ca si confectionarea straielor de Vicleim.Prin a doua jumatate a secolului al XIX-lea, bradul impodobit de Craciun se intalnea la Bucuresti, mai intai in casele "nemtilor", apoi si in acele ale orasenilor avuti, pentru care inovatia parea mai tentanta decat traditia. Treptat, pomul de Craciun a fost integrat firesc in sarbatoarea Craciunului, extinzandu-se in intreg orasul.Spre sfarsitul secolului al XIX-lea, Ajunul Craciunului era considerat semnalul general al intrarii bucurestenilor in marea sarbatoare a Nasterii Domnului. Onorurile erau facute mai intai de catre corurile de barbati: corul Mitropoliei, cel de la Biserica Domnita Balasa, precum si corul Operei Teatrului National.Procesiune de Boboteaza - BucurestiCantecele acestora de colind incepeau la ora 20.00, si primul popas era facut la Palatul Regal. Acolo se asezau in fata scarilor palatului si incepeau colindele cu emotie si talent, caci auditoriul era dintre cel mai ales: majestatile lor impreuna cu principii mostenitori si copii lor. Dupa ce terminau de colindat, usile erau larg deschise si oaspetii erau poftiti in sala de asteptare din josul aripii stangi a palatului, unde ii astepta o masa incarcata cu covrigi, mere, nuci poleite, portocale, ceai din belsug, prajituri, dar si tot felul de daruri.De la palat, corurile plecau spre resedinta Mitropolitului pentru a-l colinda si pe acesta. O ora mai tarziu, mahalalele bucurestene erau impanzite de glasuri cristaline de copii care, impartiti in cete de cate trei, patru, ori cinci tanci, cantau cu bucurie "Buna dimineata la Mos Ajun!"La fel ca la tara, si la Bucuresti, gazdele primeau colindatorii cu covrigi, mere si nuci poleite. Pe drum primeau bani de la trecatori, bani care se duceau adesea pe un ceai cald cu scortisoara, sau pe o ceasca de salep, dupa care, cei mici isi continuau colindatul.In ziua Craciunului, din nici o casa din Bucuresti, oricat de saraca ar fi fost ea, nu lipsea de la masa traditionalul purcel, cozonacii rumeni si gustosi precum si vinurile romanesti atat de cautate. Nimeni insa nu manca inainte de a da de pomana pentru sufletul mortilor din familie. Pomana era data rudelor, vecinilor, dar si cersetorilor de pe strada.Targul Mosilor - BucurestiDupa slujba bisericeasca fiecare isi petrecea diferit ziua de Craciun: copiii ieseau la sanius, ori sa se dea pe gheata, tinerii plecau la petrecere, iar batranii mergeau si ei sa mai stea de vorba cu prietenii. Pe la unele case petrecerea era in toi, caci se auzeau lautarii. Ziua trecea repede si seara orasul prindea a rasuna de cantece de Stea.In acelasi timp, pe ulite, se mai umbla si cu Vicleimul sau Irozii, un obicei adus probabil tot de catre sasii din Ardeal, la fel ca si bradul de Craciun. Aproape un veac, Irozii s-au bucurat de mare cinste, caci cantau colinde vechi si frumoase si apoi erau si stralucitor imbracati. Cu timpul, ocarmuirea capitalei a interzis oficial Vicleimul, fara nici un rezultat insa, caci acesta a continuat sa se practice inca mult timp prin mahalale.Bucurestenii sfarsitului de secol XIX, se delectau si cu spectacole de circ, care se desfasurau in acea perioada in oras. Caravanele incarcate cu oameni si animale se asezau cu precadere pe maidanele Brezoianului sau pe cel de la Palatul Postelor. Asa au fost Circul lui Huttermann (care a ars in 1883), cel al lui Schull, al lui Schuchmann, precum si al lui Sidoli, toate avand cate doua reprezentatii pe zi.Dar zilele anului trec uimitor de repede, si iata si Pastele ce bate la usa. La Lasata Secului de Paste, de cand nu se mai manca carne si chiar dulceturi, in Bucuresti se facea bataia halvitei. La ea puteau lua parte atat membrii unei singure familii, dar si mai multe familii reunite. Acest din urma aranjament era si cel mai agreat de bucuresteni pentru ca astfel distractia era una garantata.Targul Mosilor - BucurestiHalvita se prepara de catre gospodine in functie de numarul participantilor apoi era legata cu o sfoara si atarnata de un cui batut in tavan. I se putea strecura halvitei si cate o moneda de aur ori argint, dar cat mai ascunsa pentru a fi greu gasita. Cei prezenti, uneori cate zece, ori mai multi, inconjurau bucata de halvita, asteptand. Gazda era cea care hotara inceperea petrecerii, imprimand halvitei legate de sfoara o miscare de rotatie, iar ceilalti, fara a folosi mainile, incercau sa prinda halvita cu dintai.Atunci cand se intampla ca unul dintre ei sa reuseasca, acesta musca din halvita, facandu-i apoi vant inainte. In felul acesta bulgarele cel mare si dulce se tot micsora, fiind pana la urma mancat tot, dar asta dupa destule eforturi. Distractia insa era mare, iar uneori se puteau plati si niste polite mai vechi intre participanti, nu tocmai dulci, dar pana la urma totul iesea bine. In cazul in care exista si moneda de aur ori argint, se gasea si un norocos care o lua cu tot cu bucata de halvita imbucata.In ziua de luni ce urma dupa duminica in care se lasa sec de carne, barbatii erau cei care se ocupau de Tarbaceala Cainilor sau darea cainilor in tarbaca, un obicei uitat azi. Cainii erau prinsi de catre stapanii lor, care ii legau si-i spanzurau cu capul in jos. Apoi erau batuti si siliti sa dea afara toata mancarea imbelsugata de care avusesera parte in ajun. Se credea ca in acest fel, legand cainii cu capul in jos si batandu-i zdravan, stapanii ii fereau de fapt de turbare.Un alt obicei intalnit si la Bucuresti se pare ca a fost si Jocul Cucilor. Tot barbatii erau cei care se indeletniceau si cu aceasta practica. Se mascau cu o gluga pe cap si doua coarne, iar in dreptul nasului puneau un gat de tigva gaurita din loc in loc, si se imbracau in fuste. Dotati cu un bat, ori un saculet cu cenusa, precum si cu un clopot mare prins in spate, speriau pe toti ce-i intalneau in cale, in prima dimineata dupa Lasatul Secului. Si darea cainilor in tarbaca si jocul cucilor au fost interzise in 1934, de autoritati, fiind socotite barbare.Ursul - BucurestiDupa un post sever de sapte saptamani, in noaptea de sambata spre duminica, bucurestenii se imbracau frumos, in haine noi, si porneau spre biserica unde, la doisprezece noaptea, se facea slujba de inviere de catre preoti. Slujba se desfasura afara, in curte, ori in pridvorul bisericii, iar crestinii ascultau transfigurati de emotie si cucernicie cuvintele preotilor rostite in acel impresionant moment.Miezul noptii gasea un oras total schimbat: fiecare biserica era invaluita in lumina, iar clopotele acestora, cu dangatele lor impresionante, spargeau cu tarie linistea din jur, insotite fiind de puternice lovituri de tun, trase de pe dealurile din jurul orasului. Cantecele de sarbatoare prindeau si ele a se inalta din toate partile. Preotii insotiti de credinciosi intrau din nou in biserica unde se tinea Sfanta Liturghie, in care era citita Evanghelia Sfantului loan, dupa care se impartea anafura.Dupa ce luau lumina, oamenii se intorceau acasa cu lumanarile aprinse, cu care faceau cruci in fata icoanelor, apoi la toate colturile casei. Lumanarile erau stinse in fata icoanei Maicii Domnului si apoi pastrate cu grija. (Calatorii straini au putut constata, venind la noi, ca pana si cele mai sarace familii aveau, intr-un colt al casei, cateva icoane, ferecate in argint, si uneori, in aur, si care, asemenea unui talisman, erau menite a asigura locuintelor linistea si fericirea).Cea dintai praznuire a Invierii Domnului se facea la intoarcerea de la biserica dupa incheierea slujbei religioase. Dejunul incepea cu zeama de pasare cu fidea, cu cozonac si mai ales cu oua rosii, pe care comesenii ie ciocneau intre ei zicand: "Hristos a inviat!" si "Adevarat a inviat!". Dar asta nu inainte de a da de pomana celor morti din familie. Urma apoi odihna; nici o trasura si nici un om nu se mai zareau plimbandu-se pe strazi. Toata lumea era in case. Abia spre pranz incepea sa se simta miscare si, timp de trei zile orasul sarbatorea.Negustori - Bucuresti           Negustori - BucurestiDupa slujba celei de-A Doua Invieri (aratarea lui Iisus Mariei din Magdala), oamenii ori se intorceau la casele lor ori isi vizitau rudele si prietenii. Mesele era incarcate de bucate si nu lipsea de pe ele, pe langa multe alte bucate, pasca impodobita cu oua rosii, un castron de salata verde, carafele cu vin rosu sau porfiriu, si mai ales tava cu mielul fript la cuptor, caci bucurestenii tineau mult la respectarea traditiei care cerea ca de Paste sa se manance miel. Comesenii ciocneau ouale rosii, apoi mancau si beau, in acordurile lautaresti, petrecand cu mare bucurie.Dar bucurestenii nu petreceau numai acasa, ori cu prietenii, ei ieseau si prin parcuri ori localuri de consumatie. Lumea aleasa se intalnea de Paste, cu deosebire la Sosea, locul pe care il frecventa de altfel si in restul anului, numai ca in astfel de zile, echipajele erau mult mai stralucitoare, femeile pareau niste zeite, iar tinutele barbatilor impuneau de departe, incat nu era de mirare ca locuitorii de rand veneau si ei in numar mare sa caste gura la atata revarsare de frumusete si de lux.Altii preferau sa mearga mai degraba la Cismigiu, dupa cum multi locuitori ai mahalalelor se intalneau in numeroasele gradini "populare", foarte cautate, considerate ca pline de distractii. Una dintre acestea era Gradina Ivascu, nu departe de bariera Vergului, unde se ciocneau oua rosii, se manca pastrama fripta la gratar si se bea vin din oala noua de pamant.Din Duminica Floriilor pana dupa Duminica Tomii, si la Gradina Vararu aflata in calea Vacaresti, bucurestenii puteau sa se dea in "dulapuri", sa vada tot felul de minunatii: comedianti care mancau foc ori scoteau din gura tot felul de panglici si cutite, serpi impaiati, calusei cu paiate. De la aceste balciuri nelipsiti erau bragagii, limonagii, tigancile cu "floricele", precum si multi alti comercianti ambulanti.Negustori - BucurestiPastele era asteptat de mai toti tinerii bucuresteni pentru foarte multe lucruri, dar mai ales pentru aceste "dulapuri". "Dulapul" era o constructie din lemn cu mai multe leagane fixate pe acelasi schelet si care se invartea in cerc, servind ca mijloc de distractie. Erau "dulapuri" mici cu patru polite, dar si cu sase sau opt, care aveau mai multa clientela. Majoritatea erau insa cu sase. In a doua jumatate a secolului al XlX-lea, cele mai cautate "dulapuri", erau cele din capul strazii Dudesti, precum si cel din soseaua Stefan cel Mare. Se spunea insa ca "dulapul" de la Radu Voda le intrecea pe toate celelalte.In prima zi de luni, inainte de sambata de dinaintea Rusaliilor (sambata mortilor) incepea Targul Mosilor, targ specific Bucurestilor. Nu se stie cand a luat nastere, caci in documente apare destul de tarziu - spre sfarsitul secolului al XVIII-lea - fiind legat de stravechiul obicei de a se pomeni mortii in sambata dinaintea Rusaliilor.Targul Mosilor se tinea pe locul fostului Targ de Afara - pe care dezvoltarea orasului il tot silise la mutari consecutive - si al halelor de la Oborul de astazi, iar drumul pana acolo era cunoscut sub numele de Podul Targului de Afara.Chiar daca la inceput "Mosii" n-au fost decat o sarbatoare de pomenire a mortilor, cu timpul el s-a suprapus Targului din Afara, caruia a facut sa i se uite numele, pastrandu-i insa nealterat specificul de targ, unde se adunau o multime de oameni, sateni ori oraseni, pentru a vinde ori cumpara diverse marfuri si animale.Dans - BucurestiProdusele oferite spre vanzare ori spre schimb erau de o mare diversitate: donite, strachini, blide, linguri, ulcioare, jucarii, rogojini, albii, haine, peste de tot soiul, grau, malai, fructe, turta dulce si cate si mai cate alte obiecte si alimente necesare pentru pomeni, dar si pentru gospodarii si gospodari.Intrat in traditia bucurestenilor si in obisnuinta negustorilor si producatorilor, Targul Mosilor, sau mai degraba "Mosii" cum ii spuneau scurt, atat bucurestenii, cat si provincialii, si-a continuat existenta si pana in secolul al XX-lea.Deschis in fiecare an, in a doua parte a lunii mai, targul tinea oficial o luna. Neoficial insa, ramanea deschis mult mai mult timp. Si ce putea face bucuresteanul in zilele lungi si calduroase ale verii decat sa se duca singur sau cu familia la "Mosi"!?De cum intra pe poarta, noul venit, era intampinat de un vartej de lume alergand incolo si-ncoace pe tot intinsul targului, curioasa, vesela si mai ales dornica de a se distra. La intrare erau asezate pe amandoua partile pravalii cu turta dulce si racoritoare. Apoi incepeau rotile norocului, panoramele, fotografii, magazinele de tot felul si restaurantele. Fotografii "la minut" faceau poze, daca nu chiar intr-un minut, intr-un sfert de ora, sigur. Apoi erau panoramele: spectacole de balci cu scamatorii, acrobatii, expozitii de animale exotice, unde nelipsita era femeia cu barba si mai ales Marioara si Vasilache, cele doua papusi ce faceau deliciul spectatorilor.Negustori - BucurestiUrma "Zidul Mortii", un butoi urias in care isi facea numarul un motociclist, conducand in mare viteza si in cerc, spre admiratia si spaima privitorilor. Veneau apoi micile tramvaie electrice, ce puteau fi conduse de oricine, fara spaima de accident, precum si "Gadilici"- o platforma mare si rotunda cu banci pe ea, care se invartea intr-una, creand o senzatie de ameteala. Bucuria copiilor erau "Caluseii", mici cai din lemn pe care copii incalecau cu sprijinul parintilor, rotindu-se in chiote de placere, pana ameteau.Dar la "Mosi", toti erau copii. Peste tot, in fata unei panorame sau invartind roata norocului, oameni in toata firea isi pierdeau sobrietatea dintotdeauna si reveneau la varsta inocentei, razand din toata inima si bucurandu-se de orice fleac. Apoi, cu bratele incarcate de nimicuri si cu familia dupa ei, obositi de cate vazusera, intrau in cate un restaurant sa bea o bere, iar celor mici sa le cumpere cate-o felie de turta dulce.Dar Mosii nu insemnau numai distractie. Marfuri din abundenta si de o mare diversitate isi asteptau cumparatorii, la fel ca altadata. Oale, donite, jucarii, strachini, albii, grau, porumb, ceara, rogojini, lumanari, turta dulce, haine, incaltaminte, limonada, braga, cruci de piatra sau de lemn, cate si mai cate lucruri, se vindeau si se cumparau in Targul Mosilor. Tot acolo se legau prietenii, se puneau la cale logodne si nunti, se incheiau tranzactii profitabile, toate prilej de veselie si de joc, in acordurile strunelor lautaresti. Si iarasi timpul trecea repede si Craciunul isi facea din nou simtita prezenta in casa bucuresteanului.Lelia Zamani
Aboneaza-te la newsletterEmail
Introdu codul din imagine: