Despre mine

Niste Palavre

blogger www.nistepalavre.blogspot.com

Blogs Home » Personal » Personale » Niste palavre

Niste palavre

Vom vorbi despre toate si despre nimic, despre bune si rele, despre vise si dezamagiri, despre politicieni, despre regi si regine, despre minuni si despre sens si despre foarte multa iubire...

Articole Blog

01. In vino veritas - Mar 4, 2020 11:26:00 AM

Mi-ai spus ca preferi vinul rosu. Oricum pe cel rose il bausem singura aproape pe tot. Ai dreptate: Vinul rose e prea usor, prea fluid; nu se “pupa” prea bine cu amorul. Vinul rosu e ca sangele, vinul rosu e poezie, e tandrete si e sublim. Drept urmare, vreau acum sa sorb licoarea sangerie a lui Bacchus direct din tine, via buric. “In vino veritas”, vorba aceea. Dupa ce iti obtin acordul – prin metodele-mi personale ce nu ar putea niciodata sa dea gres, imi spuneai – imi bag elegant si usor varful limbii in orificiul micut al vietii, moment in care ii sunt recunoscatoare mamei ca te-a nascut si lasat liber doar pentru mine. Trupul iti zvacneste de placere, piele ti se face ca de gaina si imi ceri, cu o voce grea si plina, sa te sarut. Ma execut plina de dorinta, lingandu-ti fiecare viniosara de pe buze vizibila extrem dupa ce te musc cu nesat si parfum de vin ghiurghiuliu. Imi soptesti la ureche ca am reusit sa te transform in ceva “mult mai inalt si mult mai curand”. Esti beat ca o figura de stil, captiv in amor si in dama ta cea dulce. Acum tu fiind mai “inalt”, trebuie sa ma catar ca sa ajung pana sus, la tine. O fac cu pasiune, ca Freyjia purtandu-si cu feminitate carul ei tras de pisici. Gonesti pe buzele mele de jos in ritm de bachata dezlantuit de nicaieri. Gem de placere sub atingerea-ti de matase. In valtoarea clipei nu uit sa te bucur, tanjind sa ajungem impreuna pana la capatul lumii. Te masturbez cu mana dreapta pe aceleasi ritmuri latino. Ajungem acolo, departe aproape cu regret ca se termina. Suntem amantii eterni clocotind de iubire…
02. Dragoste cu aroma de migdale si vanilie - Dec 12, 2019 9:13:00 AM
Iti adulmec mireasma dulceaga a pielii si nu imi dau seama daca simt aroma de migdale, sau mai degraba de vanilie. Sunt asemanatoare. Imi amintesc cand am incercat niste lichior cu aromele astea doua si mi-a fost la fel de greu si atunci sa le deosebesc, desi migdala are un miros ceva mai intepator. Pe pielea ta insa diferenta asta nu se sesiza; eu doar ma imbatam cu gustul tau, ajungand sa imi doresc sa sug din tine toata seva ca sa iti pot fura parfumul; si asta doar din gelozie. Atunci te-am intrebat la ureche cum miros eu, iar tu mi-ai raspuns: “A cirese amare”. Mi-a placut ce ai spus, raspunsul tau mi-a gadilat indraznet narile aproape instant. Dintr-odata nu mai eram geloasa, desi se stie ca gelozia tine cumva oamenii legati si nu prea as fi vrut sa pierd conexiunea asta dintre noi, chiar daca nu e din cele mai sanatoase. Acum, în schimb, te adulmecam si pe tine, dar si pe mine in acelasi timp si deodata pierderea acelei conexiuni nici nu mai conta. Castigasem altceva cu mult mai bun, cu mult mai fin. Se crease un melanj olfactiv ce imi cutremura pur si simplu trupul de placere si mintea de extaz. Ti-am atins cu varful limbii buzele. Eram atat de excitata, ca abia m-am abtinut sa nu te musc pana la sange. Eram ca un vampir infometat si agresiv. Cu greu am reusit sa nu o fac, indesandu-mi cu nesat limba în gura ta aproape fara acordul tau. Ai gemut usor surprins, dar m-ai sarutat inapoi cu aceeasi pofta dezlantuita. Apoi ai coborat usor cu buzele pe gat si m-ai lins ca si cum eram data toata cu miere. Ma strangeai de fesele dospite ca niste cozonaci dolofani si ma trageai în tine cu o forta pe care nu as fi crezut-o vreodata posibila. Iubirea are aceasta virtute: Ne face sa crestem prin ea si cu ea. E ca un menage a trois binemeritat, castigat insa cu efort sustinut si multa dorinta. Ai terminat în spasme vulcanice strigandu-ma infiorat pe nume. Am terminat si eu aproape imediat dupa tine, zambind si fara sa spun nimic. In acea clipa, cuvintele au încetat sa mai existe pentru mine. Cuvintele devenisera pur si simplu de prisos. Totul se mai putea exprima, de acum, doar în senzatii si fluide. Restul lumii murise în timp ce noi doi cantam pe doua voci refrenul de iubire traind...
03. Epistola catre mine insami - Dec 10, 2019 7:30:00 PM

Chere, Madeleine
Cum as putea sa ma adresez altfel, daca nu frantuzindu-ma nitelus, asa? Doar imi plac atat de mult Franta si Parisul, imi plac francezii si imi place Macron (sexual, desigur, pacat ca e insurat si mai grav e si foaaarte indragostit de Brigitte). Ma autointitulez Madeleine de Paris, desi numele imi provine de fapt de la celebrul si foarte-romanescul personaj din Ciuleandra lui Rebreanu. Chiar daca nu prea are de-a face cu patria lui Flaubert, scriitor pentru care, la fel, am o afinitate speciala, tot nu ma las. Si Proust iubea madeleinele, deci ceva legaturi cu neamul asta profund legat de sloganul Liberte, Egalite, Fraternite tot ar trebui sa existe pe undeva. Ca prea ma simt la Paris ca acasa, ce sa mai!
Dar, totusi, ce as putea sa imi scriu eu mie? Iaca, taman mi-am lansat o noua provocare. Sa imi pun o oglinda in fata, sa ii vorbesc si apoi sa o intorc si spre voi, cititorii mei…Mda, nu e usor, dar ce-o fi usor pe lumea asta? Oare sa ma apuc sa imi fac urari de sezon, sau mai bine sa imi pun pe tava defectele si sa sper in ca in douazeci douazeci nu o sa ma mai doara atat chiar fiecare chestie cat de cat neplacuta, care se intampla pe planeta asta in orice moment? Da, ar fi o posibilitate, mai ales ca sanatatea e recomandabil sa ti-o urezi cat mai des si cat mai abitir (sperand ca ai si sustinerea atat de necesara de la Cel de Sus), ca nu stii cand naiba se termina ata de pe mosor.
Sau as putea sa le scriu barbatilor din viata mea in general, si sotilor mei in special. Asa, si ce sa le spun acestor vajnici masculi? Pai uite: As putea sa le marturisesc ca i-am iubit pe fiecare in parte suficient cat sa nu imi para rau ca i-am luat. Dar tot acum o sa le mai declar, la fel de public, ca tot pe iubitul meu de dupa ei l-am iubit cel mai mult chiar daca a fugit cu banii mei si m-a si lasat singura cu un copil.Oare cum functioneaza de fapt universul asta de ajungem sa atragem in viata noastra astfel de indivizi certati rau cu moralitatea, cu bunul simt, cu iubirea, cu decenta, cu adevarul? Eu nu imi explic...
Un raspuns clar n-am de unde sa scot, e o realitate, dovada incontestabila in acest sens constand in numarul mare de indivizi cu boi scapati pe camp peste care am dat de-a lungul timpului. Iar Universul nu are gura sa imi raspunda asa ca next topic.
Mai, Mada, ia sa te intreb eu acu' altceva: Cum de nu te omoara, mai fata, sensibilitatea aia a ta incredibila? Cum reusesti sa ii faci fata zilnic, luptandu-te cu lacrimile care iti sar prin toti porii, si cu tot felul de pericole, care mai de care mai inchipuite? Da, stiu ca scrii poezii, ca esti creativa, ca ai doua bloguri…Dar totusi! Cum rezisti fara sa clachezi, draga M? Esti de fier sau asa ceva? Ai un ceas in loc de inima din ala automat? Mai, dar si aluia i se termina bateriile! Ei, lasa, mai bine nu-mi raspunde; o intrebare poti lasa fara raspuns (ca sa nu plangi iar, de asta zic). Ca oricum nu ma pot supara pe mine insami, ce-ar mai fi! Bine as putea sa nu raspund la nicio intrebare fie vorba intre noi, dar nu si-ar mai avea sensul aceste randuri. Chiar deeeloc.
Si daca tot stam acum de palavre, ia zi-mi tu care crezi ca iti e cel mai mare defect, M? Pai…Nerabdarea. De as fi mai rabdatoare, nu mi-ar mai fi calcati in picioare atatia nervi cum mi se intampla in mod constant. Desi probabil ca n-as rezista nici in atata liniste la cat de agitata sunt de fel, asa ca pentru moment nerabdarea mea nu a omorat pe nimeni, nici pe mine si nici pe altii. Cred. Adica de mine sunt sigura ca sunt inca vie, dovada ca imi scriu acum chestii singura si ma analizez pe interior, asa cum am facut si la munca la cursul ala, River of life. Am desenat io acolo tot parcursul vietii mele, eu care la desen am talent zero spre minus doi. Bine, n-a fost greu sa pun o nota muzicala ca sa imi marchez copilaria cand obisnuiam sa cant la microfon in sufragerie, iar tata ma inregistra la magnetofon in timp ce developa fotografii pe intuneric, in bucatarie, cum era pe vremea aia. Apoi am adaugat pe foaie niste carti ca doar ele imi sunt cele mai bune prietene si datorita lor nu am luat-o inca razna, si mai stiu si ca nu o sa ma lase niciodata la greu. Am incropit si capete de bebelusi ca deh, sunt o mama eroina cu 3 flacai in dotare, mici si mari. Am mai pus si niste pungute cu banet, nu ca as fi eu vreo bogatana (opulence, gen sic!) ci pentru ca aproape douajdeani lucrai la banca. In fiecare dimineata treceau pe langa mine carucioarele alea cu caramizile de bani, iar eu mai adaugam in palmaresul mintii alte si alte idei de lucruri pe care le-as fi putut face if I had that kind of money. Cum nu ii aveam, imi dadeam doua palme si ma intorceam la birou, impingand nitel mai in spatele creierului visele-mi de imbogatire spulberate, pentru a nu stiu cata oara, doar intr-o clipita.
Si de final asa, o sa mai zic si ce mi-ar placea mie maxim sa mi se intample in raurile si vietile mele de acum incolo. Pai, uite, imi doresc enorm sa public o carte. De fapt o sa plusez si o sa declar sus si tare ca mi-ar placea enorm sa ajung sa traiesc din scris, undeva in Provence. Sa am acolo o casa cu gradina si un iubit de nelepadat (macar de data asta, Doamne-ajuta!), unul care sa nu mai vrea sa fuga si care sa vrea (si sa poata, marea provocare!) sa ma suporte pana la sfarsit cu toata nebunia mea cu tot, care e si buna pe alocuri. Si iubitul asta va trebui sa fie neaparat sincer. Ca de la atata minciuna era sa ma inec, si peste asta chiar nu as mai trece vreodata. Ah, ca nu e el inalt, brunet si barbos cum visez eu asta mai treaca-mearga. Hai ca nu’s absurda, pe bune acum. Si nu’s neaparat nici fan patratele pe abdomen. Patratelele sa ramana in excel ca acolo le e locul. Eu prefer sa adorm pe burtica lui dragalasa seara de seara, iar dimineata sa ma trezesc tot acolo si sa ii spun: Iubire, facem o cafea?Si daca n-are chef de facut cafea chiar n-o sa ma supar, desi sunt mega, super suparacioasa. In schimb, am sa ma dau jos din pat sa o fac eu pentru ca daca el e in continuare acolo inseamna ca o merita si ca La vita chiar e bella.
The end…Pentru moment.

04. Epistola intru imprietenire cu a mea depresie - Dec 6, 2019 10:55:00 AM

Draga D(epresie),
M-am gandit sa iti scriu si sa te si invit la o cafea, desi mi-e greu sa iti spun pe nume. Dar uite ca am ajuns, dupa destul de mult timp, sa pot sa iti spun: Draga. Si asta fara sa mai sufar, fara sa-ti mai cer indurare, fara sa ma mai zvarcolesc in propriile-mi tristeti greu recuperabile.Mai mult chiar, mi-ar placea sa ne impretenim cu adevarat, sa povestim din cand in cand. Sigur, le ai si tu pe ale tale, cum si eu le am pe ale mele, si poate nu iti e chiar confortabil sa te destainui victimelor tale; dar vezi, tu ai marele avantaj ca ma cunosti pe mine foarte bine, lucru cu care eu inca nu ma pot lauda, asa ca avantaj tu, iarasi tu. Cu toate astea, am ales sa iti intind acum o mana. Hai sa ne vedem in oras zilele astea, ce spui?
Ok, vad esti de acord, ma bucur. Recunosc insa ca nu mi-e usor, cel putin nu inca. Ma lupt in continuare cu o lipsa destul de acuta de incredere in tine, avand in vedere cat de parsiva mi-ai tot fost de-a lungul relatiei noastre, suficient de lungi si de tensionate. Dar fie, cum eu astazi sunt solul pacii, sa zicem ca te cred si chiar sunt dispusa sa iti dau o sansa, desi tot nu uit cum m-ai facut ultima data sa beau un whiskey dupa ce inghitisem si un Anxiar…Ahhh, ce m-ar mai fi certat doamna doctor psihiatru la faza asta, dusmanul tau de moarte! Oricum, stai linistita ca ai castigat tot tu, pentru ca nu am sunat-o. Am preferat sa ma droghez (ca deh, narcotice, alcool, stii tu mai bine cum sta treaba) si m-am culcat apoi plangand, trezindu-ma tot la fel cu lacrimile curgand suroaie pe mine. Rautacioasa ai fost iar, dar uit si asta, ca vorba aia: “De Craciun, fii mai bun!”
Ma gandesc ca e cel mai bine asa: Sa pufaim amandoua din pipa pacii, sau dintr-o narghilea daca preferi. Si eu demult voiam sa o incerc, de cand cu turcul asta cu frizeria de vis a vis, care sta zilnic cu narghileaua parfumata la nas, desfatandu-si trupul si simturile exotice. Doamne, ce miros de vanilie se simte cand trec pe acolo! Si stii ca eu nu sunt fumatoare, dar tot imi face o pofta nebuna. Asa ca poate fi si asta o optiune pentru cand ne-om mai vedea. Gandeste-te si spune-mi, chiar m-ar bucura si o idee venita de la tine.
Stii ce ma gandeam? Nu stiu daca, de exemplu, Macron si-ar dori sa dea mana cu vreo Vesta Galbena, desi poate ca ar trebui sa o faca, ca uite ce prapad e pe la ei pe acolo, pe la Paris! Sau poate ca, dimpotriva, ar merge sa fie mai ferm si sa ii mai bage nitel si la zdup, ca prea au luat-o razna. Vive la France, totusi, aia sunt doar niste scelerati. Emanuel, nu ceda, je t’adore vraiment et pour toujours!Doar ca stii care e problema? Eu nu pot sa fac asta cu tine, pentru ca nu sunt de fel o beligeranta. Sunt un suflet sensibil care insa nu isi mai doreste sa vada asta ca pe o slabiciune, ci dimpotriva, sa ii devina virtute. Eu prefer sa iti scriu un mesaj de pace si de impacare decat sa mai continui sa ma lupt cu tine. Pentru ca pierd cam de fiecare data bataliile…draga mea. Uneori ma intreb daca nu cumva ti-ai facut un obiectiv din a ma elimina cu totul de pe fata pamantului, pe mine si pe altii asemeni mie…Cu unii chiar reusesti, dar vezi, eu am copiii astia trei minunati. Datorita lor am pus mana pe telefon atunci ca sa ma salvez…Dar sa lasam acum asta, nu asta ne e scopul, e prea trist.
Bine, daca tu insisti…Zici tu ca atunci te-am invins? N-as fi chiar atat de convinsa, dar da, ala a fost cu siguranta un mare pas inainte, ce-i drept. Am primit un tratament, cam dur fie vorba intre noi, asa ca doctorita mi l-a schimbat rapid. Dadusem in palpitatii, si am sunat-o speriata de la birou sa imi spuna ce sa fac. Mi-a taiat unul din medicamente de pe lista, si situatia s-a imbunatatit simtitor: Dupa vreo sase luni deja era mai bine. Ti-am inchis tie usa in nas cum ar veni, dar n-am de gand, totusi, sa imi cer acum scuze. Nici tu nu ai facut-o deloc, si uite ca tot te iert, ba mai mult iti cer si prietenia, sper sa fii si tu de acord. Ce-a fost, a fost. Ar trebui sa apreciezi ca mi-am calcat pe inima si ti-am scris.
Ma intrebi acum ce mai fac? Pai uite, iti scriu tie, de fapt scriu si in general. Ma tot bate la cap un amic ziarist sa scriu, sa scriu si iar sa scriu. Se lauda ca vrea sa ma si publice…Probabil crede in mine, nu neg, dar nu e numai asta, mai mult ca sigur. Dar ce mai e gratis pe lumea asta? Mai nimic, stiu. Oricum, bine ca ma bate la cap si imi reaminteste din cand in gand sa nu mai stau sa imi pierd timpul cu toti idiotii, si ca mai bine scriu in timpul asta. Si cata dreptate are! In fiecare dimineata imi spun: Azi nimeni si nimic n-o sa imi futa mie zen-ul!” Bai, da’ nu trec cateva zeci de minute si sigur se gaseste vreun dastept pe strada care sa imi ridice tensiunea instant la douazeci printr-un comportament total inadecvat si necivic.
Mai, fata, mai Depresio (am zis cu litera mare, da? Si asta nu e putin lucru, sa tii minte!), tu care le stii pe toate, mai ia zi-mi tu mie cum sa fac sa nu mai consum atat de fiecare data si pentru orice lucru minor si sa nu mai enervez atat de usor? Ai tu vreo reteta secreta, ceva? Vreo potiune magica, niste picaturi din alea de pus in ceai si gata, omu’ devine pe loc mai simpatic sau io mai toleranta? Zi, ai?Cum? Sa ii strang de gat ca altfel “iarba rea nu piere”? Hmmm, clar asta ar fi cea mai buna solutie, doar ca ti-am zis, eu nu le am cu violenta si basta. Mai bine ii trimit la tine ca vad ca tie iti iese destul de bine. Ii arunci tu de pe un pod ceva si ma mai linistesc si eu, ca tare agitata mai sunt in ultima vreme!
Ah, si inca ceva, sper sa mai ai putin rabdare cu mine. Dar te avertizez ca asta nu o sa iti prea placa, nu e chiar genul tau. Uite, eu cred ca pe mine doar dragostea ma mai poate salva. Da, chiar asa. Poate ca suna a utopie ce spun, cine naiba mai cauta iubire in ziua de azi, daramite sa o mai si ofere? Eu cred ca nu este imposibil, totusi. Uita-te la mine cum creez, pe hartie, lumi frumoase si diverse…De ce nu as putea sa o fac si in realitate? Sa nu subestimam puterea unui gand, zic! Poate putem adauga si putina magie, mai ales acum in prag de sarbatori…
Chiar ma intrebau, deunazi, colegii ce imi doresc de la Mosu', si le spuneam ca mi-ar placea sa primesc un print pe un cal alb, dar nu stiu daca o sa vrea si calul sa vina! Si atunci, evident, mi-au sugerat cum ca bine ar fi sa revin cu picioarele pe pamant, macar nitelus asa, si sa imi doresc ceva mai…acceptabil. Vezi, asa sunt oamenii…Nu mai viseaza, sunt doar pragmatici si imediati…si daca tot nu pot sa primesc ce imi doresc, mai bine sa aleaga Mosu' pentru mine. Nu stiu daca o sa imi placa sau nu cadoul, dar macar stiu ca cineva se gandeste la mine (brainwash in my favor, nu mi-o lua in nume de rau cum ca as fi prea pretentioasa sau ceva ca nu e cazul).
Poftim? Te deranjeaza ca vorbesc prea mult? Hai, mai, ca asa am fost dintotdeauna. Pe cand eram copil mi se spunea “gura bogata”. Apoi am crescut, si uite ca tot mult vorbesc. Uneori am senzatia ca gandul imi e mult mai rapid decat cuvantul…Asta mi se intampla si in scris; pana tastez ce am in cap, aproape ca imi uit ideea.
Da, unde iesim la cafea? Stii cafeneaua aia de pe bulevard, nou-deschisa, unde putem citi din cartile lor din biblioteca? Ar fi cumva ca un Craciun intr-o familie islandeza…Aud ca la ei asa e traditia: beau o ciocolata calda, isi daruiesc carti intre ei si citesc apoi din ele…Da, stiu, noi nu suntem nici islandeze si ne si place cafeaua mai mult decat ciocolata calda, dar tot ne mai raman cartile. Si speranta. Si de azi inainte ne avem si una pe alta. Si sper asa sa si ramana.
Deci mergem?





05. Îți scriu cât să te regăsesc - May 21, 2019 8:33:00 AM

Știu că doar dacă-ți scriu te regăsesc, și asta nu pentru foarte mult timp. Ești acolo câteva clipe cât să mă citești, și poate încă pentru câteva cât să mă înțelegi și să mă digeri cât de cât pe îndelete.Apoi îmi vine mie rândul la așteptarea cu înfrigurare a unei reacții, oricare, numai reacție să fie, sub forma unui răspuns, orice răspuns. Poate fi și doar un rând, da’ sa fie. Sau măcar două cuvinte; fie, e bun și unul......Când, într-un târziu, alegi să îmi scrii ceva, nici nu mai sunt în stare să respir. Apare că tastezi, mor și învii de vreo câteva ori în acele secunde parcă fără de sfârșit. Inima-mi nu-și mai știe nici ea ritmul firesc. Ratează câteva bătăi, se revoltă de dor și te strigă cu vocea ei de inimă gâtuită de emoție. E nerăbdătoare, dar se și teme: Se teme de respingere, de lipsă de chef, de plictiseala ta proverbială. Uneori, până apari, nici nu mai e cu adevărat o inimă. E doar ceva așa ca o figură de stil uitată cumva între parantezele existenței sale anoste.
Acum însă e din nou în pieptul meu ea, inima cu pricina. Azi ai fost bun, pesemne, cu ea. Ai luat-o de mână și ai iubit-o. I-ai adus înapoi bătăile pierdute.Cu toate astea, niciunul dintre noi nu știe ce va fi mâine. Poate că tu n-o să mai răspunzi, sau poate că n-o să-ți mai scriu eu, cine știe. Sau poate că mâine inima mea va lua forma ta pentru totdeauna.Cine știe...
06. Just a click away from me - May 21, 2019 8:30:00 AM

Te-am întâlnit într-o clipă, un click și gata. Mi-ai intrat în viață tiptil și frumos, pe ușa din față, nu ca alții înaintea ta. Te-ai adăugat așa-zisului meu tot, unul incomplet de fapt. Tu ești piesa de puzzle cu numarul o mie, piesa aia cu efect absolut care te face să urli de bucurie după ore sau chiar zile petrecute încercând să ajungi la ea. Mă uit acum la puzzle-ul ăsta cu adevărat norocos și vibrând de tine și de noi și încă mă întreb cum de am putut să îmi pierd speranța că îl voi mai vedea vreodată terminat. Nu, nu să-l văd terminat, ci mai degrabă gata. Pentru că puzzle-ul ăsta nu va fi înrămat și agățat pe un perete tăcut ca amintire a unei reușite aparent imposibile așa cum se întâmplă de obicei. Nu. Acest puzzle are suflet, are culoare și are multă dragoste. Dragoste de oferit și de primit iar și iar. Acest puzzle are inimă. O inimă de mine și de tine cu formă de noi.Uite că totuși n-a murit speranța. Se ascundea doar într-un trup și o minte așteptânde și împăcate cu singurătatea-i drept unică parteneră de taifas. Dar, paradoxal, uneori viața bate filmul, definitiv și iremediabil. Îți mulțumesc că ai ales să cobori într-o gară pustie, una uitată de lume, pe care ai umplut-o într-o clipă cu sens. Și o să mai zic încă o dată “mulțumesc”, deși probabil n-ar trebui să mă opresc niciodată din asta. O meriți. Din plin.
07. Marți ieri - Apr 16, 2019 9:24:00 AM
Îți simt frăgezimea obrazului pe tâmpla-mi de omătRespirația noastră, la unison, parfumată, mă gâdilă duios pe lobul urechii mici de madonă.Pielea ta, caldă spre fierbinte, umedă și colorată în roz fondant, mă soarbe ca pe un vin bun, unul roșu si greu.
Cu buricele degetelor lungi și fine îmi atingi, atent, lacrimile uleioase, sărateIei urma nisipului cu scoici rămas de pe tălpile tale, acum strivit pe chipul meu.Zgârii ca o pisică nervoasă, plângi, îți mâzgălești pe chip lacrimile copiate de la mine.
Sonata Lunii se aude de undeva dintre noi, pianul vechi al minții mele cântă – e semn de revoltăMuzică surprinsă de tremur și de vise rotunde, de răsfăț absolutSunt amețită de amor, de crunta-mi durere-plăcere.
N-ai cu adevărat un nume, ești mai mult un cântec simplu, unul cu refren clasicAi gust și consistență de noapte lăptoasă.Fur cerneală de la tine și-ți scriu un “Te iubesc” umil cu stiloulPe umăr.
Nu plânge, nu acum. Fă-o la noapte, duelează-te cu strigoii petrecăreți…

08. Verde nud - Mar 25, 2019 7:51:00 AM

Parcul răspândea în jur un verde proaspăt de primăvară intrată tiptil în nobilele-i drepturi. Mi-aș fi dorit să pot atunci, pe loc, ca inspirând o dată adânc, să cuprind în mine cu totul acel verde îndrăzneț, să înceapă să îmi curgă clorofilă născătoare prin vene și să devin un copac peren și fără așteptări inutile. Soarele blajin, prăfuit mi-ar fi fost complicele supus. Aș fi putut astfel să capăt forțe noi, multă răbdare și putere, virtuțile de netăgăduit ale unei naturi binevoitoare. Aș fi putut să prind rădăcini răsfirate ca niște picioare lungi și fine împlântate în solul cleios, strigătu-mi de disperare coborând din gâtlejul înalt până la câțiva metri sub pământ. Inima mi-ar fi devenit una de lemn și nepăsătoare, o inimă care și-a pierdut pe de-a-ntregul bătăile neascultătoare ce obișnuiau să o înfioare, renunțând la emoțiile de tot felul care o tulburau și o subjugau fără încuviințarea ei și fără măsură.

Aș fi putut, ușoară de pe acum, să mor ca om și să renasc sub noua-mi formă împrăștiindu-mi suferința-cenușă într-o mie de zări.
Aș fi putut să îți las o amintire în scorbura săpată, nu din întâmplare, lângă așa-zisa-mi inimă care nu mai știa să facă aproape nimic. Aș fi putut să îți spun că nu te mai iubesc. Sau aș fi putut să mint, resuscitată de la  atâta verde nud.
Foto: Mădălina Vlăsceanu
09. Puzzle - Mar 22, 2019 12:22:00 PM

Am văzut un film minunat. Puzzle, așa îi spune, și are treabă, în principiu și aparent, chiar cu asta: cu jocul de puzzle.Povestea e destul de simplă: o mamă casnică de provincie, foarte religioasă, dedicată complet soțului și celor doi fii, primește în dar de ziua ei un puzzle. Încet-încet, descoperă frumusețea jocului, o captivează cu totul. Află întâmplător despre cineva care își dorea un partener de joc cu care să participe la un concurs. Și de aici, povestea devine una destul de previzibilă: Partenerul de joc este un bărbat șarmant, un tip exotic, extrem de inteligent, diferit, care vede în ea o femeie nouă, minunată, cu o personalitate rebelă. Previzibil, între cele două personaje se naște o promisiune de dragoste sublimă. Despre deznodământ nu o să spun însă nimic. Filmul este absolut splendid și merită văzut, nu vreau să îi stric farmecul, sau vouă să vă influențez așteptările.Mi-am pus diverse întrebări existențiale și de tot felul pe când vizionam filmul. Am și plâns, am și râs, și mă gândeam cum un hobby e capabil să îți schimbe viața așa, într-o clipă. Cum poți ajunge să te autodescoperi cu adevărat și să îți dai jos măștile una câte una, măștile sub care te ascundeai de atâta amar de vreme și despre care aproape că nu știai că există, sau că sunt atât de multe. Jocul de puzzle e tratat în film ca fiind unul dintre puținele lucruri complete de pe lume. Deși poți să nu nimerești din prima piesa potrivită, la final, când vei termina, vei avea în fața ochilor o imagine perfectă. Nici succesul, nici averile și nici chiar dragostea nu pot oferi astfel de satisfacții totale. Viața e un haos, sau, vorba lui Forrest Gump, celebrul personaj: “ My mamma always said, “Life was like a box of chocolates. You never know what you're gonna get “.Am rezonat cu personajul principal mai tot filmul. Pasiunile sunt flăcări, iar flăcările se întrețin, dacă nu, cum era și de așteptat, mor. Sau le stingi tu din proprie inițiativă pentru că, într-un final, o viață bazată pe rutină e mai convenabilă, e mai simplă, e mai ușor de suportat și de întreținut, e mai la îndemână. Știu exact cum e. Scrisul este pentru mine o veșnică frământare. Și dacă scriu și dacă nu o fac, mereu e prezentă acolo o neliniște, care poate influența intr-un fel sau altul dorința mea de a scrie sau aceea de a renunța. Și dacă totuși scriu, despre ce să fie? Ce subiect, ce gen literar, ce stare am, ce stare vreau să transmit etc etc. Astfel de întrebări mă macină la nesfârșit.Uneori înlocuiesc pasiunea pentru scris cu o posibilă îndrăgosteală. Și se aseamănă întrucâtva. Până la un punct ești dispus să faci orice, să sacrifici totul pe altarul dorințelor de tot felul. Până când însă vine și acel moment când intervine rutina sau egoismul și jocul nu mai exact asta: joc, ci doar ceva cunoscut prea bine și prea pe dinafară. Ce avem acum nu ne mai e suficient, nu ne mai motivează, nu ne mai ajută. Da, așa e, puzzle-ul e complet. Cu toate astea, încep să ne lipsească momentele acelea frustrante, imperfecte când piesele nu se potrivesc din prima, când poate că îți vine să arunci cu ele de pereți de ciudă și de oboseală. Cumva ne lipsește esenta: piesa cu numărul 1, sau piesa cu numarul 435. Am vrea să retrăim clipele de perseverență întru încercare, timpii aceia mai vii decât restul în care nu mai există nimic altceva pe lume decât o masă, un joc de puzzle și o inimă pulsândă, gata să cucerească un viitor previzibil, dar unul deloc comod și pe masură de complicat.
10. Against all odds - Mar 20, 2019 10:58:00 AM
Plutește în aer îndrăgosteala mea pură. O simt fizic prin tot corpu-mi tremurând ca salcia pe un mal tăcut și alunecos. Simt cum sângele îmi clocotește în vene, artere și gânduri. Inima-mi tresaltă, aproape ucigându-mă la câte bătăi pe minut ratează senină și nesolidară cum o știi.
Vezi, chiar se poate muri din dragoste. Sau din singurătate, sau din disperare, ori din nedorința de a mai încerca pentru că ai căzut de prea multe ori și nu mai poți (nu mai vrei, ohhh!?) să te mai ridici și să mai tot încerci. Cam așa ne cere însă viața asta confiscatoare de libere arbitre: Să ne ridicăm cu aparent ultimele puteri din colb, să ne scuturăm haina durerii și să o luăm de la capăt, fredonând zănatec în cap imnul răbdării și supunerii totale în fața sorții. Altfel o să ajungem să bem cucută pe post de cafea pe stomacul gol, dimineața, ca să o terminăm mișelește și pervers cu toate. Un altfel de drog, unul ceva mai capabil.


Uite că îți mărturisesc: Nu vreau să mor nici de tine și nici de alții. Mai bine îmi iau iubirea la spinare și plec cu ea peste mări și țări. Poate că, acolo, departe, ai alt glas și neapărat un alt gust. Poate că acolo, în deșert, mă lepezi cu îngăduință de povara unor sentimente greu încercate, și îmi pui în schimb în poala așteptândă și pe brațele moi ceafa ta iubită, cu fruntea-ți măreață și sfidătoare în sus. Poate că așa o să mă privești simplu și adânc în ochi strigând emoționat “Există!”


Nu, nu sunt un soare. Sunt o lună împachetată în fuioare groase de nori pe post de plapumă protectoare împotriva neiubirii. De aia îți spun: Dezvelește-mă, vreau să dorm așa, înfrigurată, cu picioarele pe-afară și cu cornul în perna lumii. Te iubesc. Nefiresc, malefic, nedrept și dulce. Așa iubesc eu. Tu fă-mi mai bine un semn divin, clipește pentru mine. Soarbe-mă melancolic cu paiul pe post de cucută prietenoasă, sau următoarea bătaie de inimă neconvingătoare îmi va fi cu adevărat fatală. Eu te-am avertizat. Cumpără-ți ceva negru. Ne va veni vremea și culorile vor muri odată cu noi, sfârtecate de dorinți stinghere neîmplinite.
11. Roz de nisip - Mar 18, 2019 8:33:00 AM
Valurile își întețiseră vuietul, deși nu crescuseră în înălțime. Aroma sărată ne gâdila nările cu nesațul ei marin.
Zăceam pe plajă îmbrățișați și muți. Aerul încărcat și cleios de vară târzie în pârg ne lipise unul de altul și mai mult. Eram acum două trupuri bine sudate ale mării.
Atlas pătrunsese în noi și susținea, ca întotdeauna, cerul de un albastru perfid și îndrăzneț. O făcea mai cu îngăduință de pe umerii mei, și mai cu forță și fără milă de pe ai lui.
Buzele ne erau calde și pline de nisipul roz purtat de vânt. Scoicile mărunțite adunate pe buza ei de jos îmi cântau un Rachmaninov dulce la ureche.
Soarele încă strălucea, nu dogoritor, ci doar cât să ne țină de urât și de sete. Desenase umbre de jur-împrejur, pus pe șotii. Făcuse chiar și un cerc în jurul nostru. Ne simțeam recunoscători, la adăpost de fierbânțeala neprietenoasă și de fiarele hămesite ale pamântului.
Ne încrucișasem degetele pudrate cu nisip în chip de inimă cu vârful un sus. Un pescăruș în zbor ne urmărea curios, captând mesajul nostru și transmițându-l pentru restul.
Liniștea tulbure de plajă înmuiată în valuri ca de șampanie ne învăluise cu totul, ne acaparase simțurile și gândurile. Ne vorbea șoptit și ne cerea sfaturi lumești de tot felul.
Orizontul portocaliu se înecase în marea verde iar tu mă iubeai simplu, umed și sărat. Aici era punctul unde se sfârșea lumea și unde începeam noi.
12. Nu mai... - Mar 15, 2019 12:25:00 PM

“Momentul suprem al iubirii nu vine când spui te iubesc, el așteaptă tăcut între cearceafuri, în fiorul care-ți trece prin piele, în vena care palpită de-a lungul brațului, în buza rubinie care surâde, în pudoarea sacra care, deodată, ne aureolează nuditatea“
Nu mai spune te iubesc, taci. Atinge-mă, soarbe-mă și aspiră-mă în tine cu totul. Lasă-mă să îți fiu sânge. Nu te mai hrăni decât cu mine, fluidă, roșie, ca o năframă care nu se potrivește niciunei ținute, ci doar unui trup gol. Îmbracă-te în mine și dorește-mă în fel și chip și în mii de culori. Facem dragoste în văzul lumii, deși simt că ne și ascundem, în același timp, unul în altul.Când începem să vorbim, cuvântele ne sunt buze, iar buzele ne sunt scut împotriva absurdului mundan și ucigător de rece. Nefirescul dintre noi se topește, ne naștem sub o nouă formă. Iau chipul tău pentru o clipă, încă mă zbat să înșel exteriorul prefăcut pudibond. Aproape că mă cerți că nu rămân pe veci așa, transpusă în trăsăturile tale. Începi, învins, să mă desenezi cu nume de tine. Mă agăți tablou pe un perete din vis, mă păstrezi ca amintire masculină, focoasă și dulce în același timp.Mai bine fii tu femeie. Mă topesc după senzualitatea ta de muiere răsfățată, alunecoasă, îndrăgostită de o altă femeie. Ți-as frământa acum pulpele ca pe un aluat bine crescut și dolofan de cozonac. Mă îmbăt cu aroma de carne și coca dospită, mușc din restul sinelui tău ca dintr-un măr, cu o poftă nebună de acru, moale și divin. Rescriem cântecul dragostei pe ritm de madonă și cavaler înfășurați într-o armură dansantă și grea. Când o să îmi ții locul de damă nebună o să te învăț jocul de-a șoarecele și pisica. Nu îl știi, te asigur….

13. Pe când era o operă de artă - Mar 11, 2019 9:40:00 AM

I se făcuse, deodată, foarte cald. O urmăream cu câtă grație își dă jos sacoul galben-pai, primăvăratec. Era ca o pasăre măiastră plictisită de frumusețea de suprafață, care își leapadă veșmântul incomod dezvăluind, fără urmă de pudoare, grația trupului delicat, fin, ca de marmură albă, sculptat cu răbdare și precizie de o natură prea binevoitoare.
Purta o cămașă din mătase neagră, diafană, ușoară ca un penaj de porumbel purtat cu mândrie. Sfârcul drept, neastâmparat și grăbit, împungea cu hotărâre prin materialul îngăduitor, parcă încercând o impresionantă evadare. Era perfect rotund și erect, ca și când vreun bărbat îndrăgostit abia își marturisise – șoptit – iubirea. Mă dureau ochii de la atâta splendoare. Urma pieptului cu pielea tânără și pulsândă îmi gâdila vioi simțurile precum un giulgiu inedit de Torino descoperit recent. Aș fi putut să mor chiar atunci, sclavă a beatitudinii femeiești.

14. Despre așteptări și alte utopii - Mar 10, 2019 8:39:00 AM
Aștept cu mare interes ziua când n-o să-mi mai pese aproape de nimic. Nu am încă vârsta ideală pentru “jemanfișism”, sau poate că asta e doar o scuză penibilă, pentru că încă pierd timp și îmi bat capul cu tot felul de tâmpenii mundane și inutile.
Nu că aș vrea cumva să îmbătrânesc mai repede, dar pur și simplu m-am săturat să mă afecteze una sau alta în diverse măsuri:
- Vreau să mă doară fix la bască dacă sunt părăsită rapid și fără vreun motiv major de vreun bărbat rămas imatur pe viață; ducă-se, are balta pește;
- Nu mai vreau să mă stresez sau să mă simt vinovată la culme că încă n-am citit toate cărțile importante ale lumii, sau alea pe care le-am început nu le-am mai și terminat, din plictiseală sau pentru că pur și simplu nu-mi plăceau;
- Vreau să nu mai citesc nicio știre rea, vreau să aud doar de bine; nu era vorba aia că dacă o dăm pe negativ, vine potopu’ peste noi? Uite că vreau să mă protejez de eventuale cataclisme;
- Nu mai vreau să îmi pese care cu cine s-a mai cuplat, sau care s-au decuplat și recuplat în altă schemă aparent mai convenabilă, fie că e vorba de politică sau de relații de alcov;
- Nu mai vreau să-mi pese că vreun cocalar a dat peste mine pe stradă și nu mi-a zis “pardon”; până la urmă dacă nu o făcea nu mai era cocalarul suprem ci vreun domn, iar eu nu mai aveam acum de ce să mă plâng la voi;
- Nu mai vreau să mă apuce toate nebunelile când vreun angajat care mă servește în calitate de client, care îi plătește lunar salariul, mă tratează cu dispreț, se uită urât la mine când îi atrag atenția că-mi vorbește nepoliticos și îmi dorește în gând să crăp cu prima ocazie; dacă nu e ceva de viață și de moarte schimb furnizorul și gata, s-a rezolvat și asta. Nu mai mor cu sau fără el de gât.
Ar mai fi multe de care îmi doresc enorm să nu-mi mai pese, dar nu vreau să vă plictisesc.
Pentru că, dacă am ajuns să scriu despre toate astea, e clar că încă îmi pasă, e clar că mai am de lucrat la mine și la capitolul “zen total”.
E nițel prea devreme, așa că mă duc să mai trăiesc pentru încă o clipă.
Promit să revin și să vă spun că în sfârșit nu-mi mai pasă. Nu știu cum și când o să și fac ce zic aici, dar scriind-o e ca un fel de “commitment” că o să mă țin măcar de promisiunea asta.
Pe nu foarte curând.
15. Povestea lui Moș Crăciun de primăvară - Feb 26, 2019 2:20:00 PM
I s-a stricat lui C fermoarul de la ghetuță. Am intrat intr-un mic atelier de reparații, unde un domn cu părul alb, rotofei si foarte galant ne-a întrebat cu ce ne poate ajuta. I-am arătat despre ce e vorba, dar înainte însă să se apuce de treabă, i-a oferit lui C o caramea. Apoi, în doar cateva minute, ghetuța era ca nouă.
- Cât vă datorez? Întreb veselă și recunoscătoare, pe dinafară de mulțumită pentru promptitudinea cu care am fost serviți, cât și pentru rezultatul remarcabil.
- O caramea, imi răspunde șugubăț binefăcătorul nostru.
Am crezut că glumește, așa că am continuat:
- Nu am caramele. Serios, vă rog să îmi spuneți cât vă datorez.
-Nimic, doamnă, nu iau bani copiilor sub 7 ani. Fac demult asta, cum de nu știți?
Am rămas fără cuvinte. I-am observat verigheta, gândindu-mă pentru o clipă ce soție norocoasă are acest Domn.
Încă aflată sub vraja omului nostru cel blajin și bun, am mai putut doar să înghit în sec și să îl rog și pe C să îi mulțumească.
Am ieșit îngândurată pe ușă înțelegând că pentru prima dată l-am întâlnit de-adevăratelea pe Moș Crăciun...
16. Despre supraviețuire, animale norocoase și oameni foarte triști - Feb 21, 2019 8:05:00 AM
Am supraviețuit și eu precum țestoasa rămasă vie după treizeci de ani petrecuți printre mobile și alte ciorcioboate. Amândouă ne-am hrănit, care cu ce și cum a putut: Eu cu iluzii, ea cu termite și carii de lemn. Doar că ea a fost ceva mai norocoasă decât mine. Odată descoperită, și-a reluat viața de huzur alături de familia sa adoptivă. Pe mine nu m-a descoperit încă nimeni, probabil că nici nu m-a căutat nimeni vreodată. Asta în timp ce continui să mă îmbăt cu apă rece și să visez la cai verzi pe pereți și universuri paralele guvernate de iubirea cea veșnică. Și dacă e să mă întrebați pe mine, e și normal să fie așa. Animalele merită mai mult decât oamenii să le fie bine. Să nu uităm că, și în cazul țestoasei, tot omul a fost de vină pentru ce i s-a întâmplat. Respectiva familie care avea în posesie drăgălașul personaj s-a apucat de renovări în casă, uitând că unele viețuitoare de prin jur nu sunt capabile să vorbească și să strige după ajutor. Așa a ajuns biata broscuță din poveste să își petreacă aproape o viață (de om, sic!) în completă izolare și prin diverse ascunzișuri, și spre deosebire de mine și fără vina ei. Acum cred că draguța de ea e bine, și dacă legile naturii nu dau greș – și nu prea dau ele de obicei – prietena noastră trebuie că încă se bucură de viață. E adevărat, o viață dictată de alții cam cu capul în nori pe ici, pe colo, dar totuși viață. Despre mine, în schimb, nu știu ce să spun. De trăit încă trăiesc, cel puțin asta susțin - uneori chiar cu tărie - semenii mei, atunci când se găsește careva să întrebe dacă mai exist au ba. Și înclin să îi cred pentru că, uneori, răspund la apel, poate și din teama patologică de a nu fi uitată chiar de tot. Că ce e mai rău decât să uiți un mort viu? Probabil să uiți un mort mort, dar pe acela chiar că nu îl mai interesează, doar a scăpat pe veci și cu succes de frustrările și tensiunile mundane aferente lumii de jos. Pentru neviața mea de zi cu zi și de mai ani n-o să dau vina pe oameni sau pe alinieri nefaste de planete așa cum aș fi tentată să o fac. Nu. Cred că e contraproductiv și pe alocuri și trist. Bine, nici nu mă consider vinovata absolută, n-ar fi fair, please. Doar că nu mai are rost să caut nod în papură și alți presupuși vinovați pentru că mie nu mi-a mers una sau alta, sau că am iubit doar eu și pe el l-a durut fix în cot, sau invers. E pierdere de vreme, atâta timp cât trecutul rămâne acolo unde îi șade dumisale cel mai bine: în trecut, iar viitorul e cu siguranță și complicat, și incert. Ar putea fi și promițător zici tu, optimistule de serviciu? OK, poate că va fi. Cine’s eu sa te contrazic pe tine? Cert e că toți murim câte puțin în fiecare zi și ne tot căutăm scuze că, vezi Doamne, noi nu merităm așa ceva – moartea e o pedeapsă doar pentru confrații noștri ăi mai imperfecți. Și că nu noi înșine ar trebui să plătim pentru nesăbuințele proprii de zi cu zi, ci mai degrabă vecinul. Sau, și mai bine, capra lui. Bietele animale...Mai am, totuși, o întrebare, vorba unui amic: Oare cât mai rămâne din noi după fiecare din morțile astea ciclice, ușor de înțeles, dar atât de greu de acceptat? Probabil mai nimic, deși suficient cât sa tot încercăm, fără prea multe șanse de câștig, iar și iar. Trist? Nu, doar realist, dureros de realist. În sfârșit…
17. Bolero - Jan 29, 2019 8:46:00 AM

Iubirea noastră e într-un felCa Bolero-ul lui Ravel.Dintr-un nimic, se naste azi puținIar din puțin, se naște deîndată-un plin.
Mirarea, într-ale sale aripi, cu grijă ne dospește.Și crește, și tot crește, pesemne ne iubește.Când dorul cel plimbat prin larga lume, cu suflet ne unește.Ori când pasiunea cea sfioasă ne-ncântă, ori ne dojenește.
Până la tine, gândindu-mă așa, ca într-o doarăN-aș fi crezut că pot iubi, sublim, pe ritmuri de chitară.Doar îmi făceam iluzii…Și alea copiate...Speranțe mii, pierdute ori necoapte.
Orchestra cântă pe de-a-ntregu’acumToata durerea de mai an se face,-ntro clipită, scrum.Și tu ma tot iubești, de atunci, ca un nebun,Iar eu te-aștept, virgină, în al nostru turn…

18. Scrisoarea a-II-a - Dec 12, 2018 9:47:00 AM

Dragul meu,
Uite că a venit momentul și pentru o a doua scrisoare. Am ales să scriu pentru că se pare că scrisul e singurul lucru pe care îl fac bine și cu care nu cred că am supărat (încă) pe nimeni.Plus că de vorbit limba oamenilor, pentru mine e din ce în ce mai greu. Am vorbit atât de mult cu mine însămi, în timp ce mă uram de moarte, încât aproape că nu mai știu să vorbesc cu un celălalt.Ma doare enorm câtă suferință îți provoc și pentru care îmi pare enorm de rău, sper din tot sufletul să mă crezi.
Mai întâi îmi fac mie rău cu propriile-mi gânduri, dar eu știu deja că sunt masochistă. Mă păcălesc că am ajuns – după doar câteva luni de terapie – să mă iubesc măcar puțin. Dar nu e adevărat, asta e o mare amăgire. Ar trebui sa accept că nu mă suport și că nu mă mai vreau, ar trebui să pot să pun capăt acestei nesfârșite suferințe pe care nimeni nu poate să o înțeleagă, nici chiar tu, cel care ai trecut la rândul tău prin atâtea și atâtea încercări.În seara asta, durerea a fost una foarte mare. Am reușit să scot un singur Anxiar din folie și să îl înghit doar pe acela. De minute în șir țin toată folia în mână și mă rog la Dumnezeu să nu fac ce mintea îmi urlă să fac. Dar Camil nu mă lasă, îmi ține o mână la frunte ca să vomit mai ușor. Iar eu nu pot să îi fac asta, știu că mă iubește pe limba lui și dispariția mea l-ar ucide, și pe ceilalți la fel. Ei nu ar înțelege cât de ușor mi-ar fi dacă aș putea să îmi depășesc teama asta îngrozitoare de moarte și să fac marele pas. Numai acolo ar fi liniște, numai acolo nu i-aș răni pe cei ce îi iubesc din tot sufletul, sufletul ăsta bolnav de atâta amar de neiubire. Dar nu am făcut-o și nici nu am de gând să o fac, îmi ador copiii. Și te asigur că nici faptul că am luat o pastilă nu are legătură cu tine ci doar cu mine, o femeie care speră că va putea fi și ea iubită așa, cu toate fețele ei, albe și negre deopotrivă.Tu nu ai nicio legătură cu nebunia, cu stările, cu nimic din toate astea și aici ai toata dreptatea din lume. 
Dar nu am apucat să îți explic, pentru că te-ai enervat atât de rău. Tot ce imi fac eu mie are legătură doar cu mine, așa este, ai dreptate, mereu ai avut. Doar că logica nu mai funcționează în momente delicate ca cel din seara asta. Țin enorm la tine și asta a fost cauza gândurilor negre, faptul că rănesc omul iubit, singurul bărbat care nu mi-a făcut niciun rău vreodată. Nici măcar unul.
Te rugam și în gând să ai puțină răbdare, puțină, atât, pentru că pur si simplu am uitat cum să mă port cu un bărbat minunat ca tine, am uitat cum să fiu parte dintr-o relație atât de frumoasă ca cea pe care mi-o oferi cu atâta drag. Pur și simplu nu mai știu cum e viața dincolo de grijile de mamă singură de zi cu zi și de lupta veșnică de supraviețuire. Nu vreau să spun că nu mai știu să iubesc, pentru că simt că asta nu se uită niciodată. Doar că, până la iubire, straturi și straturi groase de frustrări și de durere fac să pară că nu mai e nimic bun dedesubt. Traumele au fost multe și da, ai dreptate că m-am transformat în persecutor și asta e oribil. Zilnic lupt cu această forță a răului, care încă mă stăpânește și îmi întunecă mințile cât să mă gândesc la tâmpenii.
Te sunasem doar ca să-mi cer scuze și...să îți mai cer să mai ai puțină răbdare cu mine. Tristețea că ne-am certat atât de rău pur și simplu mă distruge. Sper din tot sufletul să nu fi ajuns încă în punctul în care să mă urăști, să nu mă mai vrei, să mă părăsești...Am atâta dragoste în mine de oferit, atât de multă, atât de copleșitoare uneori, dar încă umbrită de sumbrul meu trecut, pe care sper să mă ajuți să îl depășim împreună...
...Dragul meu D, tu ești un om minunat, tu o știi, dar și eu o știu si am să fac tot posibilul să fie așa cum îți dorești. Sunt atâtea neînțelegeri pe care încerc să pricep eu mai întâi cum aș putea să le transform in favoarea noastră. Te rog mai da-mi o șansă, te roagă din tot sufletul ei greu o femeie tristă, care te iubește enorm...

19. Dragoste cu D mare - Dec 5, 2018 9:21:00 AM

Dragul meu D,
Crezi ca e o întâmplare că minunatu-ți nume începe cu D de la dragoste? Eu nu mai cred în coincidențe de când noi doi am început să ne vorbim cu adevărat. Spun cu “adevărat”, pentru că eu deja vorbeam cu tine în mine de atât de mult timp…

…Aproape că ți-am scris o carte în minte. Sunt pe cale chiar să amenajez un raft la mine în bibliotecă numai pentru tine, pentru a putea găzdui toate poveștile pe care mi le inspiri noapte de noapte, când aproape că uităm legile firii, alea banale în care fiecare doarme în patul său tare și neprimitor începând cu orele 23.
De când am început să vorbim, nicio piesă din vechiul puzzle al vieții mele nu pare să se mai potrivească, și tot strigă la mine să fie înlocuită. De când am început să vorbim, restul lumii tace. De când am început să vorbim, eu nu mai am sens și nici formă fără tine, și nu mă mai hrănesc decât cu Dragoste, cu Dragoste cu D mare.
Vitamina asta atât de necesară vieții a devenit singurul meu joie de vivre. Simt că dacă nu te respir, o să mă sufoc din lipsă de aer și o să mor. Ai devenit acel organ al meu, aparent exterior, care angrenează tot mecanismul complicat al inimii mele, și fără de care nu mai pot trăi.
Mă îmbăt sorbindu-te și mă trezesc din beție iubindu-te. Închid ochii să adorm, și ajung imediat să visez “greu”, vorba ta. Încerc să găsesc începuturi și sfârșituri în numele tău dumnezeiesc de frumos și pe chipul tău ireal de dulce. Îți pun întrebări pe față și pe ascuns și tu dai la toate un singur răspuns, mereu același răspuns, unul șăgalnic așa ca tine: “Te iubesc”. 
Parcă nici nu mai știm să vorbim despre altceva decât despre dragoste, parcă toate vocabularele lumii s-au adunat și s-au blocat într-o singură silabă, una mare cât un cuvânt...de dragoste.
O să caut o mare numai pentru noi. Nu un ocean, că de el mi-e frică fiindcă e fără de capăt. Prefer marea pentru că ei pot să îi vorbesc ca unei prietene apropiate, pot să îi povestesc pe îndelete despre tine și despre iubirea noastră. 
Deunăzi, i-am spus mării chiar și micul nostru secret, acela că am trimis un mesaj într-o sticlă, și așa ca într-un film cu happy end, mesajul a ajuns la tine. Știu și ce o să spună marea. Ea e mereu de partea noastră, nu degeaba am ales-o (bine, e și atât de verde uneori că nu pot să-i rezist...). Marea o să zică ca nu știe să existe vreo altă dragoste mai mare, și că poate nici pe a noastră n-o înțelege așa cum ar trebui. Nu-i bai, iubitule, am să îi explic eu tot și am să i te și prezint. Sper doar să nu se îndrăgostească și ea de tine, doar știi cât sunt de geloasă... 


20. Singuratatea si moi - Nov 19, 2018 9:53:00 AM

Singuratatea apasatoare de fiecare zi duce la reactii ciudate de obicei. Imi tot spun, de ceva vreme incoace, ca dragostea poate fi raspunsul potrivit la aproape orice intrebare importanta de pe lumea asta, si ca dragostea rezolva si treaba asta complicata cu singuratatea. Teoretic, iubindu-ne pe noi, singuratatea devine cat de cat suportabila. Cumva ajungem sa ne imprietenim cu ea, sa o invitam si la o cafea la o adica. Rendez-vousin toata regula cu madame la Solitude in persoana. Sau cel putin asa ar trebui. Bine, asta presupunand ca realizam cu adevarat cat suntem de singuri, singuri in profunzimea noastra mai ales, si nu neaparat in casa.
Personal, incerc sa imi tratez singuratatea asta acuta si enervanta invatand sa ma iubesc putin mai mult in fiecare zi. Inca nu spun un “nu” hotarat si inca imi justific prin “romane” intregi dorinta, alegerea de a nu actiona. Stiu, motivele de refuz sunt ale mele si doar ale mele si asa ar trebui sa si ramana. Dar nu, eu prefer sa imi bat capul cum sa fac si ce sa zic ca sa nu-l deranjez in vreun fel pe destinatarul “nu”-ului cel buclucas, sa nu care cumva sa il supar cu ceva.
Bine, si ce daca il supar? O sa moara din asta? Vine vreun tsunami peste el? Nu se moare asa usor, vorba maica-mii. Ei, stati, inca n-am ajuns atat de zen cat sa imi pun genul asta de intrebari, dar e si asta in lucru, promit.
Uneori imi vine sa imi bag pur si simplu capul in pamant ca un strut si sa nu mai trebuiasca sa ma tot justific pentru ca traiesc, pentru ca respir, sau doar pentru simplu fapt ca nu am chef de acel ceva nici atunci, si poate nici altadata. Daca vrea careva ceva de la mine ei bine, sa faca bine sa se descurce cu mine asa fara fara cap. Sunt ocupata cu ascunzisul, va rog reveniti.Alteori, in schimb, imi vine sa fac fix pe dos si sa scot capul din pamant ca sa ii strig lumii – pe limba mea de strut singur si trist – ca e rea, meschina si egoista, ca nu se indura sa imi lase si mie putin loc in ea. Putin loc vreau si eu in tine, lumeo, atat...Putin, putin de tot…Intelegi tu, lume mare?
Dar ce ne facem atunci cand nu ne dam seama cat suntem de singuri de fapt? Singuratatea sufleteasca poate sari in ochi sau, dimpotriva, poate sa stea pitita acolo in tine mult si bine, si cat mai adanc. Mai degraba observa celalalt sau ceilalti de langa noi decat noi insine, cat teren – mlastinos - a prins singuratatea asta si cat de acaparatoare e. Dar si daca ar fi asa, oricum nu o sa iti sara vreunul in ajutor pentru ca probabil si el e tot la fel de singur, si habar n-arecum sa ii scoata pe altii din starea asta, cata vreme nu ii iese nici lui (presupunand ca si vrea sa iasa, evident).Ei, acesti vajnici si vesnici “invingatori”, aleg sa poarte mereu masti. Masti puse asa, la gramada una peste alta, pana nu mai stii daca mai exista vreun chip real in spatele lor, sau ce e acolo e doar un suport de masti, un cuier de sustinere pentru prefacatorie. Fereasca Dumnezeu sa ajunga sa cada vreodata mastile alea. Ori sa se inmoaie cumva bratul ala ferm, atat de hotarat pana mai ieri sa tina scutul cat mai strans …Cred ca ar veni potopul. Iar.


21. Ploaia si noi - Nov 15, 2018 12:11:00 PM

Simt cum ploaia asta de acum mi se lipeste de corp cu nesat, cum imi naclaieste gandurile.Fiecare picatura de apa se scurge de pe mine greu, ca un ulei de candela ars si negruO sa ajung sa cred ca m-am invelit in smoala si funingineSi ca o sa ma intaresc si o sa ma fac asfalt in asteptarea iubirii.
Poate ca o vorba blanda de-a ta m-ar putea topi usor inapoiCat sa devin o lacrima.O lacrima fara durere, care nu lasa urme de sare pe obrazO lacrima cu nume de stea, cu chipul tau si cu fosnetul nostru…

22. Viața ca o cutie de macarons lângă o cafea - Jul 31, 2018 12:49:00 PM

Când am văzut poza de la mama cu faimoșii macarons, colorați îndrăzneț, pur și simplu nu știam ce să aleg: să fie de fistic, să fie de lămâie, să fie de ”barbe a papa” (vată de zahăr)? Nu știu. Ce știu însă foarte sigur e că nu îmi place ciocolata defel, sau cel puțin nu îmi place să o mănânc. Pentru alte trebuințe aș zice că e chiar recomandată...
Deocamdată înghit în sec și îmi beau cafeaua împreună cu un croissant fraged și bine rumenit cu unt, visând cu nesaț la acei multicolori macarons plimbați de mama cu avionul de la Paris la București. (Oare stewarzii i-or fi trimis la cală, orbiți de strălucirea vie din ochii lor de macarons din Occident, sau i-au lăsat mamei în brațe, să le cânte și să le vorbească ca unor bebeluși în culori vii?) Zâmbesc, nici băcar nu mai contează cum vor călători năstrușnicii colorați până aici......Pentru că, mâine, pe seară, prăjiturica asta națională a Franței va ajunge la mine în cuib și cu siguranță nu o să aibă o viață prea lungă acolo.
Până la urmă, uite că viața poate fi și colorată, sau poate fi doar colorată, că nu știu sa fie pe lume macarons negri sau gri. Sau poate că există pe undeva și din ăștia, dar eu în poza asta apetisantă de la mama nu i-am vazut...

23. Mușamale cu cântec - Oct 18, 2017 1:08:00 PM
Se uzase rău mușamaua din bucătărie și tot mă țineam de ceva vreme să o înlocuiesc, dar nu apucam neam să ajung la piață ca să îmi iau o bucată suficient de lungă și suficient de lată pentru masa din bucătărie. 
Toate până în weekend-ul ăsta, când în sfârșit am reușit să mă mobilizez și să fac achiziția asta necesară bucătăriei mele deloc fascinante de altfel. 
Pe lângă utilitatea sa de netăgăduit, mușamaua mea s-a dovedit a fi și foarte drăguță, și mai mult chiar - culmea! - șiîncărcată de învățăminte necesare ignoranților [lora care nu dau prea des pe la operă - deși mie zău că mi-a placut de fiecare dată când am fost(apropos, și la operetă e minunat, puteți încerca și asta, va asigur că merită).
Ignoranții despre care vorbesc eu aici sunt (se dau) veșnic ocupați și se declară presați de timpul ăsta nemernic care e mereu prea scurt sau care nu există deloc. Oamenii ăștia se iau de obicei cu altele (altele total neinteresante și probabil și prea puțin de folos), viața trecându-le pe lângă ei incoloră, inodoră și insipidă (paradoxal, nu?), o viață înecată în rutină, o viață atinsă prea rar și de prea puțin senzațional sau joie de vivre...
...Drept urmare, când am citit pe mușamaua mea cea insolită cuvintele Veris leta facies, nici eu nu am înțeles nimic: Nici ce înseamnă asta, și cu atât mai puțin ce caută aceste cuvinte pe o mușama decentă, cumpărată la metru din piață, dr ”nebănuite sunt căile Domnului”, vorba aceea.  
Intrigată și totodată curioasă să văd la ce poate duce descoperirea mea inedită, m-am apucat să fac ce ar face mai tot omul ignorant, habarnisto-pafarist total din ziua de azi: Am căutat pe Google semnificația acestui elegant Veris leta facies și, foarte previzibil, rezultatele nu au întârziat să apară: Veris leta facies este o bucată muzicală celebră, ce face parte din opera Carmina Burana a lui Carl Orff. 

Redau mai jos versurile cîntecului în original în latină (pour les connaisseurs, sic!), dar și în engleză, asta ca să înțeleagă și restul ignoranților interesați de cultură cât de cât (de obicei corporatiștii, gen), care nici la operă nu merg des, și nici nu pricep vreo boabă de latină, dar care măcar le mai au nițeluș cu computerele, deci oarecum și cu engleza. 

Dar ce e și mai mișto e faptul că ignoranții ăștia (și sper eu și ăia mai destupați la minte și înțelegători de o minimă latină) au poposit nițel aici pe pagină ca să mă citească, pe mine una de-a lor de altfel, lucru pentru care țin să le mulțumesc pe această cale.
Link Carmina Burana:https://www.youtube.com/watch?v=AuEt18BW2CI


I. PRIMO VERE

Veris leta facies
mundo propinatur,
hiemalis acies
victa iam fugatur,
in vestitu vario
Flora principatur,
nemorum dulcisonoque
cantu celebratur. Ah!

Flore fusus gremio
Phebus novo more
risum dat, hoc vario
iam stipatur flore.
Zephyrus nectareo
spirans in odore,
certatim pro bravio
curramus in amore. Ah!

Cytharizat cantico
dulcis philomena,
flore rident vario
prata iam serena,
salit cetus avium
silve per amena,
chorus promit virginum
iam gaudia millena. Ah!


--------------------------------------------------------------------------------------

The merry face of spring
turns to the world,
sharp winter
now flees, vanquished;
bedecked in various colors
Flora reigns,
the harmony of the woods
praises her in song.
Ah!

Lying in Flora's lap
Phoebus once more
smiles, now covered
in multi-colored flowers,
Zephyr breathes nectar-
scented breezes.
Let us rush to compete
for love's prize.
Ah!

In harp-like tones sings
the sweet nightingale,
with many flowers
the joyous meadows are laughing,
a flock of birds rises up
through the pleasant forests,
the chorus of maidens
already promises a thousand joys.
Ah!
24. Back to reality - Jul 19, 2017 10:35:00 AM
Am trei conturi de facebook. Nu, nu sunt vreun fel de Matrioska multiplicată, trup și suflet, de câteva ori, mai mică, din ce în ce mai mică. Doar că mă interesează mai multe chestii, din zone diferite de interes, și prefer să nu le țin pe toate la gramadă, sau să le amestec cumva. Cred s-ar și certa la un moment dat între ele, împartășind opinii diferite de cele mai multe ori, așa că prefer să previn un scandal pe care îl anticipez drept unul iminent. Mi-aș complica și mai mult viața, care oricum numai simplă nu e.
În funcție de chef, conjunctură, tărie a cafelei sau tipurile de alcool disponibil (care trebuie sî fie neapărat din categoria celor care merg cu gheață!) aleg una din cele trei ”vieți” virtuale și mă cuibăresc comod în ea ca și cum m-as cufunda într-o canapea confortabilă a dorințelor, unde personajele mai mult sau mai puțin închipuite devin partenerii mei de discuție cei dezinvolți. Viața pe care aleg să o trăiesc la un moment dat o ”devorez” cu lăcomie și nerăbdare, ca și cum ar fi cumva pe sfârșite, ca și cum nu ar fi suficientă pentru toți cei asemeni mie, cei care au ales-o pe ea în detrimentul alteia.
Pe contul ”oficial”, să îi zicem așa, țin legătura cu cei cunoscuți și mă informez intens asupra lucrurilor petrecute prin lume, de obicei fără să ne întrebe (mult prea intens, aș zice). De fapt, mă „intoxic” cu tot felul de știri, majoritatea catastrofice, nefavorabile, ori repetate până la sațietate. Dacă însă vreau să fiu printre primii care află o treabă, Facebook-ul mă ajută și mă susține. Îi ”ia fața” oricărui post TV in materie de viteză în postarea unei știri: Pe FB afli cu prioritate ce ”vrăji” a mai făcut Tudose, urmărești confesiunile unora sau altora mai mult sau mai puțin importanți (unii sunt importanți doar pe FB, sau cel puțin așa le place lor să se creadă),  și abia apoi o să auzi aceeași veste și din gura Andreei Esca).
Pe contul ”literar” și ”buchinist” (acum, dacă tot m-am apucat să-mi categorisesc conturile în funcție de interes și conținut preponderent, o să continui tot pe linia asta) promovez în principal ce scriu aici pe blog. În rest, mai urmăresc pagini de literatură, sau genul de gazete online mai cu ștaif și cu mai multe dileme la activ.
De curând, mi-am mai deschis încă un cont, cel al unei Madeleine melancolice, aterizată direct din Parisul romantic taman pe plaiurile mioritice ”fără de seamăn” pe lume (Ce ghinion pe mine!). Recunosc, cu greu m-am desprins din bratele lui Emmanuel Macron - pe care îl ador - ca să ajung aici, printre muritorii români de rând. (Glumesc, desigur, aș vreau eu să fi pățit așa ceva!)Asta e, n-am ce să fac, sunt îndrăgostită fără leac de președintele cel proaspăt ales și foarte sexi al Franței. Și ca să fiu pregatită, în caz că mi se ivește vreo ocazie pe viitor, mi-am anunțat deja iubitul că, de-o da bunul Dumnezeu să mi se întâmple - în viața asta sau, de ce nu, poate în vreuna din cele viitoare să ”se dea” ”Milică” ăsta frumos al Franței la mine, zău că nu o să dau îndărăt ca racul așa cum obișnuiesc să fac de obicei. O să iau taurul de coarne, ce naiba! La vie est e belle, marchons, marchons, cum ar veni, că altfel mi-o iau altele înainte, nu că nu ar fi facut-o deja o doamnă bine pe numele ei Brigitte, Brigitte Macron. 
O să las acum visele imposibile să se desfășoare libere în lumea lor imposibilă și o să mă concentrez pe cel de-al treilea și ultimul meu cont de Facebook, bineînțeles cu voia Dvs. Contul meu cel ”francez”e desigur unul boem și în principal are treabă cu arta în general. Aici urmăresc pagini ale muzeelor, instituțiilor culturale în general. E ”bula” virtuală unde regăsesc imagini cu reproduceri după tablouri cu peisaje idilice, multe din ele din sudul Franței, care nu întâmplător provin acea zonă. Acela e locul unde aș vrea eu să mă retrag la pensie, unde să mă apuc să scriu (în sfârșit!) primul meu roman. Și poate că într-un astfel de loc, unul unde tronează liniștea desăvârșită a naturii colorate în viu și mult verde, poate că o să reușesc să scap de tot stress-ul ăsta de metropolă îmbâcsită. Poate că o să fiu în stare să-mi las deoparte toate fricile mundane și să încep să trăiesc cu adevărat, să trăiesc cu ”miez”. Pe contul ”a la francais” reușesc cel mai bine să mă relaxez. Aici simt că îmi reîncarc bateriile, golite de la atâtea știri urâte, agresive, multe din ele neverosimile și care nu se termină niciodată.
Toate cele de mai sus țin însă de o altă lume, o lume diferită, deși una la fel de acaparatoare ca și cea reală. În lumea astalaltă, nu e la fel de ușor de jonglat cu și printre niște ”conturi”. și vieți. În lumea cea”cu față umană” nu mi-e întotdeauna la fel de ușor sa aleg ce vreau să fiu, cum vreau să fiu: angajata dedicată, gospodina mediocră, mama devotată, cititoarea înfocată, cinefila în stare să ”piardă” ore în șir vizionând seriale pe hbo go. Aici, ”pe pamânt, nu în gând”, viețile diverse mă aleg pe mine mai mult decât le aleg eu pe ele, și nu sunt mereu îngăduitoare în privința mea, previzibil de altfel. Citesc sau mă uit la seriale doar atunci cînd dorm copiii sau când au obosit să mai vrea ceva, ori când e prea cald ca să gătesc sau să deretic prin casă. Dar nu mă plâng, e frumos și așa, e divers, e altfel. Pare că există un echilibru, dar unul nu întotdeauna ușor de acceptat.
Adesea însă, virtualul tinde să invadeze realul folosindu-și drepturile câștigate cine știe când și mai ales cine știe cum, încercând sa ia locul realului fără a-i cere permisiunea, pe care oricum nu ar primi-o niciodată cu ușurintă și supunere necondiționată. Măcar la capitolul ăsta deținem un minim control. La o adică, virtualului îi putem spune ”stop” când vrem și mai ales dacă vrem, sau măcar din când în când, tragând la schimb câte o gură de aer real, nealterat de acea perfecțiune la care cu siguranță că și realul visează, dar pe care cu siguranță nu ar putea-o atinge vreodată.




25. Cu berea într-o mână și Luna în priviri - Jun 28, 2017 7:39:00 AM
Ieri am asistat la o discuție in metrou elocventă când vine vorba de femei si barbați și de modul lor total diferit de gândire. Venus si Marte se află, ca de fiecare dată, la o distanță nepământean de mare una de alta.
Redau mai jos dialogul sexelor, mereu la fel de savuros și fără de-nțeles pe deplin:
Ea:- Și chiar nu îți place deloc să te plimbi prin parc, să stai și tu pe o bancă și să privești Luna la amurg? E atât de romantic, oftează ea prelung, încercând din răsputeri, căutând prin toate ungherele minții și memoriei ca să își dea seama dacă i se întamplase vreodată să dea peste vreun bărbat cu adevărat romantic. Probabil că nu, nu se știe a fi o tipă uitucă și să nu fi reținut ceva atât de important.
El:- Dragă, eu prefer să o iau la pas prin parc și să mă opresc la prima cârciumă care îmi iese in cale! Apoi așa, cu o bere într-o mână, pot să stau după aia și să mă uit la Lună până dimineață dacă tu vrei! Desigur, o să mai urmeze și alte beri că deh, noaptea-i lungă, dar ne înțelegem noi cumva, mai adaugă siropos și împăciuitor 'mnealui, mister romantismul întruchipat.
În ciuda tonului echilibrat al dialogului, domnișoara pare destul de dezumflată de replica cu tentă bahică data de partener, o replică dură pentru urechiușele-i micuțe și fine, urechiușe "ce ar putea fi mușcate așa de drăgăstos în intimitatea unei cârciumi, în fața unei beri reci de la gheață,  servită cu două degete de spumă ca la carte", dupa cum probabil că gândește iubitul ei acum.
Auzindu-i discutând cu atâta implicare pe cei doi, mă mobilizez rapid și încerc un exercițiu mental, imaginându-mi  diferite posibilități de acțiune win-win în aparență, presărate pe ici pe colo și cu oareșce compromisuri venite din ambele părți.
Concret, ce s-ar putea face ca amândoi să fie multumiți, berea să rămână tot bere de nădejde, iar Luna să fie Lună până la capăt? 

Ideea 1: Cât timp ea stă așezată pe bancă și privește de un singură la Lună, el caută prin apropiere să-și cumpere o bere. Revine ulterior pe bancă langă iubită și o cuprinde zdravăn cu brațul neocupat cu sticla de bere aburindă.
-         E minunat să bei o bere și să te uiți împreună cu iubita ta la Lună, pare că zice domnul. Luna sălășuiește pe cer o noapte intreagă, ce atâta grabă? Mai întâi ar mai merge o bere, și după aia putem să o dăm și în romantisme, zic.
Ar merge o bere dar și ceva de ronțăit, de ce nu? Păi, în cazul asta ar fi bine să o întrebe și pe ea dacă vrea să îi cumpere ceva înainte sa fugă după încă o berică, că  ”asta taman e pe terminate”, și se supără fata dacă el pleacă iar, lasând-o singură cu Luna în privire și în gând.
- Iubire, să îți aduc ceva? Un suc, o ciocolată? Ar putea întreba el.
Iar ea i-ar putea răspunde:
a. (super romantic): - Nu, iubire, tu și Luna îmi ajungeți...Ce mi-aș mai putea dori? sau:
b. (total neromantic, dar solidar cel puțin): - Păi...da, ia-mi și mie o bere și ia și niste chipsuri, că mă omoară liniștea asta a nopții! Pot să îmi aud până și gandurile!
E și asta o variantă posibilă deși, dacă cumva e prea frig, nu se recomandă sa o lălăi prea mult prin parc și să răcești, că treci subit de la bere sloi la ceai fierbinte îndulcit cu miere. În cazuri din astea mai bine înlocuiești berea cu un vin fiert și scapi de grijile de după cu gripa.
Ideea 2 (asta ar merge atât vara, cât și iarna): Merg ei, amândoi, ținîndu-se de mânuță la o cârciumă de cartier. El își ia o bere, ea își ia un suc. Se pun apoi pe privit cu nesaț la Lună. Își aleg o masă mai lângă fereastră, ca să le fie crăiasa nopților cât mai aproape. Dacă nu-și găsesc cumva locul ideal ei bine, nu-i bai, se pot uita și pe telefon la poze cu Luna, până când unul dintre ei va adormi plictisit, sau îi vor fugi ochii aiurea de la atâta concentrare.Se pot uita și la televizor. Sigur există unul și în acel local. Plus că ecranul strălucește suficient cât să le țină loc și de Lună.
Ideea 3: El o scoate pe ea și la plimbare, dar și la cumpărături…de bere. Ajung cu ea acasă și o desfac însetați și înfrigurați de emoție. Se duc în bucătărie lângă fereastră ca să vadă cât mai bine Luna (doar din bucătărie se poate vedea, deh, poziția blocului nu permite mai multă vizibilitate). Beau împreună cu Luna martor de nădejde, apoi se duc la culcare. Sunt prea beți ca să mai fie și romantici (vai, ce prost se termină varianta asta, sorry :D)
Ar mai putea exista și ideea 4, mult mai scurtă: Se țin romantic în brațe, cu Luna martor (o varianta beer free de data asta). Nu e nici prea frig, dar nici prea cald…
…Deodată metroul intră cu viteză în stație și se oprește brusc, la fel ca și gândul meu nătâng și împăciutor.
Cei doi coboară, iar eu rămân agățată euforic undeva între Lună, berile ei și metrourile noastre.