Despre mine

Maria Pleșca

Am descoperit că este destul de util să dai o aromă scopului și procesului terapiei sub forma unei povești scurte. Vorbesc aici de un eveniment istori...

Blogs Home » Edu » Psihologie » Maria Plesca psiholog

Maria Plesca psiholog

Cuprinde articole despre relațiile de cuplu, familie, dezvoltare personală.

Articole Blog

01. Iubirea distantă - Aug 31, 2020 5:04:00 PM

 

Iubirea distantă întâlnită în relația o persoană cu înclinații schizoidă, este o formă mai ascunsă de agresiune. Este cealaltă față a anti-iubirii. Despre prima față a anti-iubirii am vorbit în articolul intitulat „Iubirea violentă”.

Cum să rămâi impasibil în fața lipsei de chef a celuilalt? Indiferența schizoidului este letală, pentru că nu își are originea în ego ( așa cum se regăsește la narcisist), nici în lupta pentru supraviețuirea celui mai puternic ( ca la subiectul antisocial), ci într-o detașare esențială: absența emoțiilor nu are alt motiv decât însăși absența. Tipul schizoid este o gaură neagră interpersonală, în care orice dovadă de afecțiune dispare fără urmă. 

Haideți să înțelegem trei dintre mecanismele care stau la baza acestei maniere de a stabili legături cu ceilalți: „Autonomia mea nu este negociabilă”; „Nu îți  înțeleg  sentimentele  și  emoțiile” și    „ Pot trăi și fără iubirea ta”.

Cultul libertății: „Autonomia mea nu este negociabilă”
Îmi place să cred că nu există persoane care să nege faptul că autonomia este o valoare indispensabilă pentru dezvoltarea psihologică și emoțională. Dar, una este independența rezonabilă și cu totul alta este dependența de libertate. Schizoidul caută în singurătate un refugiu pentru propria existență și face ca independența să se transforme în izolare, singurătate și lipsă de comunicare. 

O analogie potrivită pentru a le putea înțelege mai bine modul în care se comportă este aceea cu nisipurile mișcătoare. Cu cât dăruiești mai multă iubire unui schizoid, cu atât te vei afunda mai tare în singurătate, vei cunoaște iubirea distantă pentru că el se va îndepărta de tine.

Analfabetism emoțional: „Nu îți înțeleg sentimentele și emoțiile”

Majoritatea schizoizilor suferă de o boală psihologică numită alexitimie, care constă în incapacitatea de a procesa informația emoțională și/sau afectivă, fie ea proprie sau străină. 

Poate că iubirea distantă nici măcar nu este iubire. Nu știm cu certitudine ce se întâmplă în mintea unui schizoid. În orice caz, nu este loc de consolări și justificări: indiferența este o tortură care ucide încet. 

Autosuficiență afectivă: „Pot trăi și fără iubirea ta”

 Dependenții gândesc astfel: „Nu sunt în stare să trăiesc fără tine”, „Tu ești totul pentru mine”. Sub influența atașamentului bolnăvicios, iubirea se transformă într-o obsesie a cărei unică finalitate este „de a trăi pentru celălalt”. Însă cealaltă extremă este la fel de nocivă. Indiferența radicală este profund distructivă pentru o persoană care speră să fie iubită. 
În ceea ce privește capacitatea de a se retrage dintr-o relație, schizoidul este, fără îndoială, lider . El nu se roagă să fie iubit, cere foarte puțin spre nimic, nu imploră, nu oferă sugestii și nu participă la îmbunătățirea relației.

Putem avea o relație sănătoasă cu o persoană schizoidă?

Mulți oameni se resemnează cu ideea că partenerul lor este o persoană solidară și foarte puțin comunicativă, însă una este să fii introvertit, ceea ce este acceptabil, și cu totul alta să transformi insensibilitatea într-un mod de viață.

Ca strategie de supraviețuire afectivă în iubirea distantă, ai de ales între:

Să accepți indiferența ca mod de viață și să te transformi într-un schizoid fals. Comportamentele cele mai reprezentative pentru această atitudine sunt:Să devii indiferent sau distant din punct de vedere afectiv( sau cel puțin să te prefaci că ești).Să-ți modifici, sublimi și/sau reprimi nevoile sexuale.Să institui, pentru fiecare dintre parteneri, un spațiu personal foarte bine delimitat.Să ai o viață socială de cuplu foarte săracă sau inexistentă.Să nu te aștepți la nimic din partea celuilalt.

2. Să nu te lași cuprins de răceala lor afectivă  și să ceri o iubire completă. Din păcate acestă strategie, mai devreme sau mai târziu, va conduce către o confruntare lipsită de sens.

Menționez câteva dintre comportamentele care definesc această atitudine:

Să nu renunți la emoțiile tale și să exprimi asertiv faptul că este nevoie de o schimbare în relația voastră.Să nu accepți izolarea extremă și comportamentele menite să pună distanță între voi. Să hotărăști ce lucruri se fac sau nu împreună.Să spui direct că dacă nu va avea loc o schimbare în felul său de a simți, transmite și împărți iubirea, relația nu va continua.
Dacă într-adevăr îți dorești acest lucru, întreabă-te cu sinceritate: dispui de afecțiunea, tăria de caracter și toleranța la frustrare necesare?

Cum să recunoști o persoană schizoidă înainte de a te îndrăgosti?

Reacțiile lor emoționale vor tinde să fie plate și lipsite de expresivitate.Relațiile intime nu îi vor provoca foarte mare plăcere. Le va accepta scrâșnind din dinți, atâta vreme cât nu există angajamente la mijloc.Vei simți că este nevoie să preiei inițiativa în toate.Va fi o persoană solitară, cu puțini prieteni și cu o istorie sentimentală foarte săracă.Planurile lor de viitor sunt foarte sărace în țeluri.Îți va lăsa impresia unei persoane imune la critica sau lauda celor din jur.
În cazul în care  persoana schizoidă ești chiar tu, cititorule, iată câteva observații: 

Știu că ai nevoie de un sprijin pentru a înfrunta societatea din care faci parte împotriva voinței tale. Însă, pentru asta, nu este nevoie să faci pe cineva să se îndrăgostească de tine. Ar fi mult mai util să-i mărturisești partenerului „adevăratele tale pretenții”. Pentru tine ar fi ca o ușurare, de vreme ce vei scăpa de „persecuția” și de intruziunea care te preocupă atât de tare. Fă-ți propria listă de avantaje și dezavantaje și vei vedea că am dreptate. Eliberează-ți partenerul de speranța inutilă și lasă-l să plece. Apoi, cine știe, poate vei găsi pe cineva care să-ți semene și căruia îi place singurătatea tot atât cât îți place și ție.

Dacă te uiți în urmă, este posibil să vezi că ai fost  crescut într-un mediu familiar excesiv de formal, rigid și rezervat, care te-a făcut să te îndepărtezi afectiv de oameni și ți-a indus o manieră rezervată de a socializa cu ceilalți. Nu putem nici să dăm deoparte aspectele biologice și ereditare care ar fi putut determina conformația felului tău de a iubi, dacă îl putem numi așa. Ajutorul profesional este absolut necesar în cazul tău. Lasă cel puțin un terapeut să intre pe teritoriul tău. 

Acest articol este o recenzie a cărții „Iubiri toxice” de Walter Riso

  


02. Puterea de seducție a sociopatului - Aug 23, 2020 3:38:00 PM



Ca toate tulburările de personalitate, și aceasta transpare încă din adolescență. Tânărul sociopat se va deosebi printr-o serie de comportamente ce vor atrage atenția educatorilor săi: scandaluri, absențe de la școală, abuz de alcool sau stupefiante, multiple contacte sexuale, călătorii fără nicio destinație. Acestea nu sunt comportamente neobișnuite la adolescenți, numai că la viitorul sociopat vor fi deosebit de intense și violente. 







Puterea de seducție a sociopatului constă în calitățile lui de bun manipulator.

Personalitatea antisocială (sau sociopată) se caracterizează printr-o lipsă de respect față de regulile și legile vieții în societate, asociată unei impulsivități, unei incapacități de a face proiecte pe termen lung și unui simț al culpabilității redus (până la absența lui totală). 

Criteriile standard pentru tulburarea de personalitate antisocială include:

 Un eșec de a se conforma normelor sau legilor sociale.Minciuna, de obicei, pentru câștig personal sau de plăcere, dar, uneori, fără nici un motiv aparent.comportament impulsiv și imposibilitatea de a planifica în avans.Iritabilitatea, agresivitate, și slaba gestionare a furiei.Neglijența pentru siguranța de sine sau siguranța  altora.Iresponsabilitatea, de obicei se manifesta in probleme cu menținerea ocupării forței de muncă și a relațiilor sau a obligațiilor financiare.

Puterea de seducție a sociopatului  constă și într-o serie de caracteristici pozitive:

Ușurința cu care stabilesc contacteVădesc un anume umorGustul pentru risc și pentru nou îi fac campioni în a vă antrena în aventuri sau călătorii în care nu ați fi plecat singuriPlac adesea  pentru aura lor de aventură, cutezanță și nesupunere

 Sfaturi în care persoana antisocială ești, cititorule!

Dacă ai citit cele scrise de mine anterior, cel puțin ți-ai dat seama că stilurile  tale afectiv și comportamental îi rănesc pe ceilalți și că este  imposibil să întreții relații sănătoase cu persoane insensibile, violente și iresponsabile.

Și totuși se găsesc oameni care să accepte iubirea violentă. Viața îți oferă ocazii pentru ca tu să-ți revizuiești „eul” și să-ți schimbi modul bolnăvicios de a te comporta în astfel de relații toxice , însă insiști în tacticile tale distructive. Investigațiile clinice arată că doar câțiva subiecți cu trăsături psihopate și antisociale reușesc, cu ajutorul specialiștilor, să se pună în locul celuilalt, să simtă o oarecare vină și o fărâmă de compasiune. Însă este dificil să pariez că te vei schimba, dacă nu reușești să conștientizezi pe deplin răul pe care îl faci. 

Nu pretind să fac aici o analiză completă a situației, pentru că nu acesta este obiectivul textului de față. Îmi place să-ți spun că ai putea totuși să încerci să trăiești mai bine fără să-i rănești pe alții. Merită. Existența, ar fi astfel, mai puțin crudă, atât pentru tine, cât și pentru cei care te iubesc. Cei care te iubesc au la rândul lor drepturi, pe care dacă le violezi, vei fi pedepsit de lege. 

Oamenii au, din fericire, metode pentru a se apăra. Este mai bine să fii prieten decât dușman. Și chiar dacă mă îndoiesc că vei reuși să înțelegi perfect asta, am obligația să ți-o aduc la cunoștință.

 

 


03. Tulburarea de Personalitate Paranoică - Aug 21, 2020 12:41:00 PM

                                                                                                                                                                                                                     

Dacă anumite tipuri de personalitate s-au transmis de-a lungul generațiilor, este tocmai pentru că aceste tipuri au fost selectate din punct de vedere genetic, pe parcursul evoluției, căci erau prielnice supraviețuirii și reproducerii. Cât privește paranoia, această ipoteză nu șochează: grație neîncrederii, nu poți fi luat prin surprindere de dușmani, poți evita capcanele și trădările, prin urmare, cresc șansele de supraviețuire. Puțină paranoia poate fi folositoare în următoarele situații:

·         Când trebuie să știi să fii inflexibil în aplicarea legii(polițist, judecător, funcționar public)

·         când trebuie să știi cum să-ți aperi drepturile într-un conflict

·         când trebuie să faci față unor adversari posibil vicleni ori primejdioși.

Nu afirm că toți cei care lucrează în aceste domenii ar fi paranoici, ceea ce nu este adevărat, ci că anumite trăsături ale paranoiei, bine dominate, pot fi utile în cazul în care aveți acest gen de activitate.

Când paranoia devine maladie?

Putem vorbi despre o tulburare de personalitate paranoică , atunci când suspiciunile, neîncrederea, rigiditatea sunt îndreptate în egală măsură către mai multe persoane și în mai multe sfere ale existenței persoanei respective. 
Personalitatea paranoică se definește prin două mari acțiuni:

1.     Suspiciune

·         Îi suspectează pe ceilalți că ar fi rău intenționați în ceea ce o privește.

·         Se protejează în permanență, foarte atentă la ceea ce se întâmplă în jur, nu are încredere.

·         Pune la îndoială loialitatea altora, chiar a celor apropriați; adesea geloasă.

·         Caută energic și în detaliu dovezi în sprijinul bănuielilor sale, fără a ține seamă de situație în întregul ei.

·         Dacă acest tip de personalitate se simte ofensată, este gata de represalii disproporționate.

·         Preocupată de propriile drepturi, ca și de problemele de prioritate, se simte ușor ofensată.

2. Rigiditate

·         Se arată rațională, rece, logică și rezistă oricăror argumente ce vin din partea celorlalți.

·         Îi este greu să manifeste tendințe ori emoții pozitive, nu prea are simțul umorului.

Cum este recomandat să vă  purtați cu persoanele care suferă de tulburarea de personalitate paranoică?

·         Să vă exprimați  limpede motivele și intențiile

·         Să respectați convențiile cu scrupulozitate

·         Să mențineți un contact regulat cu ea/el

·         Să faceți referiri la legi și la regulamente

·         Să le lăsați unele mici victorii, dar gândiți-vă bine care

·         Să vă căutați aliați în altă parte

Cum este nerecomandat să nu vă  purtați cu persoanele care suferă de tulburarea de personalitate paranoică?

·         Să renunțați la a mai lămuri neînțelegerile

·         Să le atacați imaginea pe care o au despre sine

·         Să-i bârfiți, căci vor afla

·         Să discutați politică

·         Să deveniți și voi paranoici

Dacă vă este șef: schimbați locul de muncă ori simulați că sunteți angajați loiali.

Dacă este cineva apropriat: apelați la un psihoterapeut pentru a vă sfătui, a vă ajuta. Nu vă lăsați pradă unei iubiri toxice.

Dacă vă este coleg sau colaborator: înainte de a merge mai departe, consultați un avocat bun. Apoi recitiți acest capitol.

 



04. Tipuri de părinți alienatori -3 - Jul 20, 2020 2:55:00 PM
Există trei tipuri de părinți alienatori .Alienatorul naiv (inconștient)„Tatăl tău/mama ta are mai mulți bani decât mine, așa că să-ți cumpere el pantofi”Majoritatea părinților divorțați sunt la un moment dat alienatori naivi deși comunicarea cu celălalt părinte există și în situația dezacordurilor știu să nu implice copilul în aceste probleme. Ei în general se concentrează asupra a ceea ce este important pentru copil, fără ură și dorință de răzbunare asupra partenerului. Nu au nevoie de psihoterapie, dar pot beneficia de o informare cu privire la alienarea parentală pentru a evita agravarea situației.
Caracteristici:Recunosc importanța păstrării legăturii dintre celălalt părinte și copil; separă sentimentele proprii de cele ale copilului.Nu se simt amenințați de legătura copilului cu celălalt părinte și cu familia lui.Respectă hotărârile judecătorești.Sunt flexibili și cooperează cu celălalt părinteSimt vinovăția atunci când au afectat legătura copilului cu celălalt părinte.Informează celălalt părinte cu privire la situația școlară și medicală a copilului și îl implică în activitățile acestuia.
Alienatorul activ:„Să nu-i spui tatălui tău/mamei tale că am câștigat mai mulți bani luna aceasta. Mizerabilul/la e în stare să nu ne mai dea banii pe care ni i-a promis pentru vacanță”Aceștia sunt în general bine intenționați, dar nu își pot controla sentimentele și frustrarea în fața celuilalt părinte. Sunt îngrijorați sincer privitor la adaptarea copilului după divorț și sunt în general dispuși să accepte ajutor psihologic dacă li se explică riscurile alienării parentale.Caracteristici:Denigrarea celuilalt părinte în fața copiluluiDupă ce se liniștesc, acești părinți înțeleg că au greșit, și încearcă să acorde confort psihologic copilului în încercarea de a-și repara greșeala anterioară.Pot face diferența între sentimentele lor și cele ale copilului, permițându-i acestuia păstrarea unei relații cu celălalt părinte. În timpul acceselor de furie, nu mai pot percepe aceste diferențe.Copiii mai mari învață să își formeze propriile opinii cu privire la fiecare părinte în parte și să le păstreze pentru ei. Copiii mai mici sunt mai vulnerabili și pot fi ușor de tulburat  de către  părintele alienator.Alienatorul obsesiv (obsedat)„Îmi iubesc copiii, iar dacă instanța nu îi poate apăra de tatăl/mama lor, o voi face eu. Chiar dacă până acum nu i-a abuzat, mai devreme sau mai târziu o va face. Pot înțelege de ce copiii nu vor să-și vadă tatăl/mama, iar eu nu îi voi forța să o facă”Acești părinți sunt dedicați unei cauze: aceea de a aliniena sentimentele copilului cu cele proprii și de a distruge total relația acestuia cu celălalt părinte. Sentimentele ostile ale părintelui alienator față de celălalt părinte pot fi justificate de anumite acțiuni care au dus la divorț (abuz fizic sau verbal, infidelitate, etc.) dar timpul nu le vindecă. Ba dimpotrivă, chiar le accentuează din cauza relației pe care sunt constrânși să o aibă cu celălalt părinte în interesul copilului. Acești părinți alienatori sunt prinși într-o capcană și din păcate există foarte puține metode de a interveni atât din partea unui psiholog cât și din partea instanței. Însă efectul pe care ele îl au asupra copiilor și a relației părintelui alienat cu copiii este devastator.CaracteristiciObsesia de a distruge relația copilului cu celălalt părinteSubstituirea sentimentelor copilului cu cele proprii; acesta va ajunge să fie doar o imitație a părintelui alienat în această privințăNimeni, în nici un caz o instanță, nu poate convinge acești părinți că ei greșesc. Oricine încearcă acest lucru devine un dușman.Încearcă racolarea unui grup cât mai mare de suporteri: membri de familie, prieteni, grupuri de suport victimizându-se și proiectând o luptă “noi contra lor”.Furia lor nu poate fi oprită, convinși fiind că sunt victime ale părinților alienați. Orice acțiune a lor se face în numele protejării copiilor și este justificată și trebuie făcută cu orice preț. Se cred înrolați în sprijinul unei “cauze nobile”Instanțele nu îi intimidează. Ei speră că instanțele îl vor “pedepsi” pe părintele alienat prin limitarea și mai marcantă a contactului acestuia cu copilul. Aceasta ar confirma în plus convingerile părintelui alienator.Alienatorul obsesiv va refuza probabil să citească aceste pagini deoarece conținutul lor l-ar face furios.În linii mari, nu am făcut decât să punctez problemele caracteristice acestei  forme de abuz psihologic asupra copilului. Tot ce-mi doresc este să fiți înțelepți și să fiți capabili să faceți distincție dintre nevoile voastre ca adulți și nevoile copiilor voștri. Alienarea Parentală  este generată tocmai de imposibilitatea adulților de a face diferență dintre cele două nevoi.


05. - Jul 12, 2020 8:26:00 AM
„ Să mori din dragosteIubind dar neiubitSă fii nefericitTrăindu-ți viseleSă mori din dragosteNeîmplinit destinSă-ți pară viațaChin de dor ”Un fragment din superba piesă a  Aurei Urziceanu. Și nu e doar o invenție, ori divertisment muzical, este pur și simplu realitatea.Pentru mulți, dragostea este o povoară, o durere dulce sau o cruce pe care o duc în spate, deoarece ei nu știu, nu pot sau nu doresc să iubească într-un mod mai sănătos sau inteligent. Sunt oameni care ajung la epuizare  și se usucă ca o plantă neudată, sunt oameni care se sinucid, pentru că dragostea lor îi copleșea. Mă întreb de ce o astfel de iubire? Adevărul este trist: nu toată lumea înflorește și se dezvoltă în iubire, mulți se pierd și nu mai sunt ei înșiși, din dorința de a menține o relație pe cât de toxică pe atât de irațională. Dragostea trebuie să o trăiești, nu să mori din cauza ei.Relațiile afective care ne luminează viața se așează, pe axa normalității,  la mijlocul distanței dintre schizofrenie (starea de îndrăgosteală este o boală, primându-și  codul F63.9 în DSM IV) și vindecarea ezoterică (iubirea care le „vindecă” pe toate). Să-ți găsești „sufletul pereche” din punct de vedere mental și emoțional, este un noroc, o armonie aleasă și de cele mai multe ori inexplicabilă. Aristotel spunea că dragostea înseamnă să te bucuri, dar, de asemenea, înseamnă să fii surprins și uimit din cauza unui clic care se produce între tine și cineva care nu era în planurile tale.Când confundăm îndrăgostirea cu iubirea, sfârșim în relații care ne amărescă viața, pentru că trăim cu impresia greșită „că așa e dragostea”.Vi s-a întâmplat să întâlniți perechi atât de nepotrivite încât v-ați întrebat cum oare au ajuns să fie împreună? Răspunsul popular „dragostea e oarbă”. Ce adevăr dureros! Chiar este vorba de o orbire, dar nu una fizică ci una emoțională: sentimentele au decis pentru ei și i-au târât la vale fără ca ei să se împotrivească.Să mori din dragoste mai  înseamnă: a te umili, a te ruga, a implora, a persista dincolo de orice logică, a aștepta miracole, reîncarnări sau orice ți-ar putea restitui persoana iubită.Să mori din dragoste nu este de neevitat, o determinare genetică, socială sau de destin: poți refuza să suferi inutil.Haideți să vedem ce putem face:1.Te-ai despărțit și-ți vine să mori. Te simți singur/ă și mai și promiți că n-o să te mai legi în viața ta de cineva că bărbații sau femeile sunt cu toți niște idioți. Ar fi util să gândești că și despărțirile sunt instructive și ne învață ce nu am știut sau nu am vrut să știm despre dragoste.2.Ți-ai așezat partenerul de viață pe un soclu și nu încetezi să te minunezi de acea persoană. La un moment dat tot vei cobori cu picioarele pe pământ și s-ar putea să nu-ți placă ce vezi. Practic ești îndrăgostit/ă de o iluzie creată de tine. Sfat: nu-ți idealiza iubitul; observă-l așa cum este el.3.Ești cu cineva mult mai în vârstă sau mult mai tânăr decât tine. Ți-e greu să recunoști că acest lucru îți provoacă ceva neliniște. Știi că, în timp, diferența de vârstă va fi din ce în ce mai evidentă și nu vrei să devii o persoană geloasă, istovită sau nesigură. Totuși, refuzi să te gândești cu seriozitate la aceste aspecte că nu vrei sau ți-e frică să nu cumva să strici bucuria de a trăi iubirea pe care o simți acum. Nu uita: dragostea nu are vârstă, dar îndrăgostiții au.Ai ajuns în situația în care simți că partenerul nu-ți oferă afectivitatea de care ai nevoie. Răcirea iubirii și respingerea te rănesc profund dar ești incapabil/ă să iei o decizie. Dar gândește-te: dacă dragostea nici nu o vezi dar nici nu o simți, atunci din două, una: ori ea nu există ori nu-ți folosește.Să vorbesc puțin de sindromul „nici cu tine, nici fără tine”. Partenerul tău oscilează între dragoste și indiferență, iar tu îi cânți în strună. Fugi cât te țin picioarele!Dorești să rezolvi toate problemele partenerului tău, ai uitat de propria persoană. Ai un mod cu totul irațional de a te sacrifica: te compromiți sau îți ascunzi virtuțile astfel încât lipsurile partenerului tău să fie mascate sau să nu fie prea evidente, te pui voit în umbră ca prin contrast partenerul tău să strălucească. Evită te rog, sinuciderea emoțională: nu te anula pentru ca partenerul tău să fie fericit.Ești cu cineva care nu te iubește sau nu te mai iubește, ți-o spune direct și abia așteaptă ca să plece sau să pleci tu. Dar tu rămâi acolo așteptând minunea de la Maglavit și înduri o respingere care te sufocă. Dacă nu te mai iubește, învață să pierzi și retrage-te cu demnitate.Mai ai pe cineva pe care îl dorești și-l iubești. Pe nesimțite ți-ai construit o viață paralelă, care merge mult dincolo de aventură. Deși ști ce trebuie să faci, îți lipsește curajul. Visezi să înlocuiești în mod miraculos partenerul/a  cu amantul/a și totul să rămână neschimbat, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Am citit într-o carte o maximă extrem de potrivită aici: Să te căsătorești cu amantul e ca și cum ai pune sare în desert.Spre deosebire de moartea fizică care este unică și irepetabilă, în lumea emoțională, putem muri de mai multe ori. Putem trece prin chinurile morții și învia. Dar unii revin la aceeași viață, la aceeași rutină, la aceeași persoană. Dragostea irațională care te omoară, e ca o karma: tu o alegi și tu decizi să fii acolo.
06. Sindromul Alienării Parentale -1 - Jul 12, 2020 8:13:00 AM

Sindromul  Alienării Părintești sau Sindromul Alienării Parentale  constă în denigrarea sistematică a unui părinte de către celălalt cu intenția îndepărtării copilului de acesta. Noțiunea de PAS a fost introdusă în anul 1985 de către profesorul de psihiatrie american Richard A. GardnerÎn prezent PAS este definit ca Alienarea Parentală care este o formă de abuz emoțional asupra copilului. Ea apare în cursul sau în urma unui divorț. Atunci când un  părinte urmărește excluderea completă a celuilalt părinte din viața copilului.Abuzul psihic al copiluluiAbuzul psihic al copilului se dezvoltă când unul dintre părinți îl folosește pe copil ca o armă de răzbunare și pentru șantaj. Copilul este pus într-o bătălie. El devine un complice nevinovat al părintelui manipulator. Nici o minciună nu este interzisă pentru a convinge pe toată lumea că celălalt părinte  este părintele cel mai rău din lume.Sindromul Alienării parentale se dezvoltă din cauza fricii copiilor de a pierde afecțiunea părintelui care exercită asupra lui această formă de manipulare. Copilul nu este liber să aleagă pe cine iubește.  Capacitatea copilului de a avea o relație bună cu alte persoane este limitată. Foarte des acești copii au probleme mari la școală, își pierd încrederea în sine cu repercusiuni mari asupra vieții lor ca adulți.Simptomele Alienării Parentale             Există o gamă foarte largă de manifestări ale fenomenului de alienare parentală. Lista de mai jos nu este exhaustivă. Rețineți, vă rog!  Chiar și cei mai buni părinți pot avea într-o mică măsură atitudini alienare parentală. Diferența este făcută de caracterul sistematic și programat al acestor acțiuni în cazul părinților manipulatori:Copilul este pus să decidă dacă dorește sau nu să se întâlnească cu celălalt părinte. Sau cu bunicii din partea acestuia. În acest fel se crează o situație de conflict interior indiferent de decizia pe care o va lua copilul.Se povestește copilului “totul” despre căsătorie și divorț. Acest fapt  este dureros și distructiv pentru acesta.Copilului nu i se permite să își ia lucrurile care îi aparțin atunci când acesta se deplasează la celălalt părinte.Părintele alienat nu are acces la școală sau la activitățile extracurriculare ale copilului.Acest părinte nu primește informații despre situația școlară sau medicală a copilului.El este acuzat de ruperea relației, de problemele financiare și schimbarea modului de viață al părintelui alienator, etc.Pozele părintelui alienat nu sunt permise în domiciliul copilului. Mai ales cele în care toți membrii familiei apăreau într-o ipostază fericită.Inflexibilitate în programul de vizitare. Dacă părintele alienat întârzie ,  nu i se permite  să-și prelungească programul de vizitare peste ora decisă de instanță.Programarea altor activități ale copilului în timpul programului de vizitare. Caracterizarea părintelui alienat ca “egoist” dacă protestează.Subminarea  autorității parentale în acele ore în care are drept de vizită la domiciliul părintelui alienator. „Tu ești în vizită aici.  Așa că îl asiști pe copil în activitățile pe care le dictez eu.”Monitorizarea permanentă a activităților pe care părintele alienat le realizează cu copilul. Eventual interferarea cu aceste activități decise de părintele alienator.Efectele asupra copiluluiDacă i se cere copilului să aleagă între cei doi părinți, acesta va fi pus într-o stare de distress. De obicei copilul nu răspunde printr-o alegere, ci prin evitarea subiectului.Copilul devine supărat sau furios pe celălalt părinte, deseori fără nici o motivație.Copilul este folosit pentru a “spiona” celălalt părinte, ceea ce provoacă o stare de tensiune și conflict interior pentru copil. Copilul ne-alienat dorește să fie loial ambilor părinți.Reacția negativă a părintelui alienator când observă că minorul se simte bine în timpul programului de vizitare, va duce la o problemă de comunicare. Copilul se simte vinovat sau într-o stare conflictuală dacă nu știe că este “în regulă” să se simtă bine cu părintele alienat.Restricționarea accesului părintelui alienat la comunicarea prin telefon. Se desființează postul telefonic fix pentru ca părintele țintă să poată lua legătura cu copilul, se va permite utilizarea doar a telefonului mobil al părintelui alienator care, în general, nu va fi disponibil să răspundă părintelui alienat. În cazul în care totuși se va permite comunicarea, alienatorul va proceda la ascultarea conversației telefonice pe care o are copilul cu părintele țintă și va interveni în conversație sau în sensul limitării ca întindere în timp, sub diferite pretexte.Simptome Studiile au evidențiat  opt  simptome primare , care în funcție de stadiul alienării parentale, pot fi prezente doar parțial:campaniile de denigrare,raționalizări absurde pentru denigrare,absența ambivalenței,fenomenul “gânditorului independent”,susținerea reflexă a părintelui alienator în caz de conflict,absența sentimentului de vinovăție,prezența unor scenarii împrumutate,extinderea animozității la rudele părintelui alienat.În articolul următor voi vorbi despre stadiile Alienării Parentale.
07. Sindromul Alienării Parentale-2 - Jul 12, 2020 8:09:00 AM
Stadiile Alienării parentale sunt trei la număr. Ele încep să-și facă simțite efectele încă înainte de despărțirea în fapt a părinților.Stadiul ușorAcest stadiu al Alienării Parentale poate fi întâlnit chiar și într-o familie funcțională. În aparență părintele alienator încurajează relația celuilalt părinte cu copilul, dar comportamentul lui transmite mesajul că el ar fi mai bun decât celălalt părinte. Se păstrează o oarecare legătură între părintele alienat și copil, cu mici dificultăți în perioada de tranziție. Cele opt simptome primare sunt prezente într-o formă superficială, de cele mai multe ori nefiind prezente toate opt.Acest stadiu se poate însoți de alți factori cum ar fi:unul dintre părinți are un nou partener ,se recăsătorește sau are un alt copilnu se acordă importanță menținerii legăturii directe (vizitare) cu celălalt părintelipsa încurajării menținerii unei legături indirecte (de exemplu prin telefon)intoleranță pentru prezența celuilalt părinte la evenimente importante pentru copil.Stadiul moderatÎn acest stadiu al Alienării Parentale, părintele alienator interferează clar cu programul de vizitare al celuilalt părinte. El poate menține o oarecare aparență de susținere a implicării celuilalt părinte. Există dificultăți mari în relația copilului cu celălalt părinte, mai ales în prezența părintelui alienator și în perioada de tranziție. Copilul își depășește anxietatea la un anume timp după ce părintele alienator  nu mai este prezent, fiind capabil să se joace și să-și îmbrățișeze părintele alienat. Cele opt simptome primare sunt prezente mai pregnant decât în stadiul ușor.Părintele alienator înțelege importanța teoretică a menținerii legăturii dintre celălalt părinte și copil. Și cu toate acestea, consideră că, în cazul lor particular, nu este utilă această teorie, datorită deficiențelor de caracter ale celuilalt părinte. Afirmațiile și comportamentul părintelui alienator sunt subtile, indirecte, dar foarte dăunătoare pentru copil.Acest stadiu se poate însoți de alți factori:părintele alienator refuză cooperarea sau chiar întrerupe orice comunicare cu fostul soțpărintele alienator îi acordă copilului control total privind programul de vizitarepărintele alienator arată lipsă de respect față de celălalt părinte în prezența copilului. De exemplu dacă părintele alienat sună, părintele alienator va spune:  “e el/ea” ; “e taică-tău/ maică-ta” cu dispreț în voce;  îi va închide telefonul, sau va înmâna telefonul copilului fără să spună nimic.părintele alienator va face afirmații denigratoare despre celălalt părinte , care apoi sunt negatecopilul simte nevoia de a separa total lumea părintelui alienator de lumea părintelui alienatStadiul severCopilul este supus, programatic, unui  proces de spălare a creierului (brainwashing).  Copilul este perturbat sever, obsedat și fanatic în ura sa față de celălalt părinte. Poate prezenta fantezii paranoide referitoare la acesta. Vizitarea este de obicei imposibilă. Din păcate, acest stadiu este adeseori ireversibil  Dr. Gardner a recomandat inițial îndepărtarea copilului de la domiciliul părintelui alienator și încredințarea sa celuilalt părinte, dar ulterior a revenit asupra acestei recomandări, considerând ca fiind mai benefică folosirea unui loc “tranzițional” (un membru de familie, o autoritate a statului și în ultimă instanță chiar spitalizarea).Caracteristicile copilului în acest stadiu al Alienării Parentale sunt:ura neîncetată față de părintele alienatimitarea părintelui alienatorrefuzarea programului de vizitareconvingeri derizorii și iraționalecopilul nu este intimidat de instanțămotivația copilului nu se bazează pe experiența sa, ci pe ceea ce îi spune părintele alienator; există dificultăți în a le diferenția cele două ipostaze.lipsa ambivalenței în sentimente. Există doar sentimentul de ură, fără a reuși să vadă vreo parte bună a părintelui alienat.împărtășirea totală a “cauzei” părintelui alienator cu absența oricărui sentiment de vinovăție față de celălalt părinte.Extinderea sentimentului de ură la rudele părintelui alienat.În următorul articol voi enumera tipurile Părintelui alienator.
08. Profilul psihologic a lui Brâncuși - Feb 21, 2020 4:37:00 AM


Brâncuși a eliberat sculptura de preponderența imitației mecanice a naturii, a refuzat reprezentarea figurativă a realității, a preconizat exprimarea esenței lucrurilor, a vitalității formei, a creat unitatea dintre sensibil și spiritual. În opera sa, el a oglindit felul de a gândi lumea a țăranului român. Prin obârșia sa țărănească și-a aflat rădăcinile adânci ale operei sale în tradițiile, miturile și funcția magică a artei populare românești. Născut la 19 februarie 1876, la Hobița, Gorj, Constantin era cel de-al șaselea copil al lui Radu Nicolae Brâncuși, aflat la a doua sa casnicie cu Maria Brâncuși. În toamna anului 1894 Brâncuşi se înscria la Şcoala de Arte şi Meserii din Craiova, moment de cotitură cu implicaţii, nu numai asupra destinului său personal, dar şi al artei universale în general. Acest demers neaşteptat avea însă în fundal o serie de întâmplări legate între ele, care l-au dus treptat pe tânărul hobiţean în acest punct, întâmplări care l-au făcut mai târziu să spună că „Viaţa mea a fost un şir de miracole”.1Pentru a înţelege mai uşor traseul lui Brâncuşi până la acest eveniment crucial al vieţii sale, o scurtă biografie se impune. Mama sa, Maria „era din neam de diaconi. Numele său de fată, Diaconescu, îi arată şi spiţa şi treapta, amândouă de mândrie pentru ea...” De aceea ea a dorit ca fiul ei să devină preot: „căci ea îl visa pe el, pe noul născut, de carte să ţie, popă să fie. Popă! Ea a visat chiar acest lucru, în noaptea întâmpinării ursitorilor (a treia seară după naştere), când ursitoarea cea „bălaie-bălaie, atinsese cartea cu degetul ei de sidef... şi tălmăcea: Popă o să fie!”era şi mai şi peste diacon!”2 Cu toate acestea, Constantin, copil fiind, nu părea să aibă o atracţie deosebită spre carte. Între cinci şi șapte ani, Brâncuşi şi-a făcut, vara, stagiul de ciobănel la stână, pe lângă un baci în munte...  Locurile erau pline de basme si povești. Muncea efectiv, şi îşi dădea aportul în mica gospodărie de moşnean, mic proprietar şi cultivator de pământ, pe un sol de munte cam sărac, cu ierburi perene şi bogăţii forestiere”.3 Dar cel mai mult, în această perioadă, l-a fascinat pe Brâncuși, poveștile cu  tot felul de întâmplări, povești care aveau să-l inspire în întreaga sa creație artistică. El a fost marcat de povestea unui cioban care a iubit o fată săracă pe care a luat-o de la părinți într-o sâmbătă seară, după care, ea a dispărut.Toată noaptea băiatul a căutat-o, iar către zori o pasăre i-o adusese pe fată. Brâncuși povestea întâmplarea, adăugând :”Mereu mă obsedează pasărea asta!” .În  1912 a inceput sa lucreze la “ Măiastra “, o pasăre fantastică din povestirile populare românești , având darul de a-și schimba infățișarea și de a glăsui în mod încântător . În mitologia populară, pasarea măiastră îl îndruma pe Făt-Frumos  în încercările sale , îl apăra de vrăji și săvârșește  o serie de minuni pentru a-l ajuta . În miturile străvechi , “Pasărea“ este simbolul forțelor binefăcătoare care îndepărtează răul . ”Măiastra  “ a inaugurat ciclul  “ Păsărilor “ , căruia sculptorul avea să-i consacre 30 de ani de căutări laborioase.            După decesul tatălui, el rămâne ”fiul mamei” și ”Legat de fustele sale și-a dezvoltat sensibilitatea, dar și grija față de mamă și sora mai mică, în mod compensatoriu. S-a dezvoltat și harțagul cu fratele cel mare, rezultat din prima căsătorie, cu care a avut multe certuri. A preluat, ca adolescent, grijile de pater familias, pentru a ajuta cele două ființe feminine neajutorate”.4In întreaga lui viață, Brâncuși a adorat femeia, a respectat-o și a protejat-o, sacrificând familia în favoarea artei. A fost înconjurat de femei frumoase care au fost: muzele, prietenile sau amantele lui. Brâncuși a păstrat o discreție totală a legăturilor sale amoroase. La sfârșitul vieții, credincios concepției sale tradiționale românești despre viață, s-a logodit simbolic, înaintea morții, cu fiica lui Eugen Ionescu  ( Alice- Marie France care avea atunci 16 ani), spre a nu porni ” nelumit” în marea călătorie.5  O vagă predilecţie spre artă s-ar putea observa, de timpuriu (înainte de a fi împlinit opt ani), din obiceiul lui de a colecţiona pietre de râu frumos şlefuite, cu forme deosebite. Un alt „semn” ar fi realizarea unor modele de chipuri umane în lut: promitea câte unui copil din vecini „că, dacă îi păzeşte şi oile lui, îi va face chipul în humă.”6 Se ştie, de asemenea că, „În iarnă face oameni de zăpadă; forme în stare să aducă bucurie oamenilor”.7Se poate constata la Brâncuşi, încă de mic, un puternic spirit de independenţă, sentiment datorat probabil şi faptului că rămâne fără tată la vârsta de nouă ani. Se văd şi „primele semne ale unei firi solitare”, deoarece se izolează pentru un timp, construindu-şi o colibă de lemne în preajma râului, la „capătul punţilor”.8Costache reacţionează, arătându-şi firea independentă. El nu poate ”organic să accepte constrângeri cărora nu le înţelege rostul” . Era un copil care făcea totul „numai de capul său”, ne transmite colegul său de bancă V. Blendea , care îl descrie însă apreciativ: „avea cap bun, de pricepea repede şi-i plăcea să ştie de toate”.9Poate că din acest motiv mama sa Maria (căreia „nu-i poate scăpa spiritul deosebit al acestui copil delicat şi totodată energic”) „nu şi-a pierdut încă speranţa de a face din el un popă ”  şi de aceea a ţinut mereu ca el să facă şcoală, ceea ce s-a şi realizat: primele două clase (1883, 1884) la Peştişani, clasa a treia (1885) la Brădiceni, iar în 1886 el „Urmează, dar nu promovează clasa a patra primară”.10Nu trebuie uitat că Brâncuşi avea „în sine intuiţia mândriei unui trecut străvechi, neîndoielnic şi se simţea mândru de firea înconjurătoare, de locuri, de tradiţiile trecutului care îl înălţau până la hotarele unde orgoliu devine păcat”.11 El „se ştia şi se ţinea drept român get-beget, neoş de viţă şi din neam de seamă, de tulpină din Brediceni şi de ştiinţă difuză şi de la bătrâni primită ca veniţi de dincolo de munţi”. De la părinţii lui i s-ar fi transmis că ei sunt „boieri de la facerea lumii”, ceea ce îi dădea „o semeţie care-l scoate din rândul tovarăşilor lui de şcoală şi de joacă”.Aptitudinile înnăscute ale lui Brâncuşi în a prelucra lemnul, s-au manifestat de când era încă mic, având obiceiul sa poarte cu el un mic cuțit cu care cioplea orice îi cădea în mână.12Manualitatea deosebită a lui Brâncuşi era moştenită pe linie paternă, în special de la bunicul său: Când faima îndemânării dulghereşti a bătrânului era amintită, sculptorul menționa cu mândrie : ”moșii mei au durat biserici”.Brâncuși iși manifestă dorința de indepentență, așa cum am spus,  de timpuriu: prima fugă de acasă se produce la vârsta de șapte ani, când părăsește Hobița ” pentru a pleca în lume”.13 Este repede găsit de mamă la Târgu Jiu. Persoanele creative tind să fie independente, nonconformiste în gândire și acțiune, sunt relativ neinfluențate de alții. Autonomia este o trăsătură care înglobează și alte dispoziții sociale: introversiunea, motivația intrinsecă, autoîncrederea, dorința de solitudine, insatisfacția cu statu-quo. Celălalte ” fugi” au loc cu acordul mamei și bunicii materne: mama recunoscând că fiul ei nu are chemarea cărții, și este de acord cu desprinderea fiilui de casa părintescă, neîngrădindu-i șansa de a avea o viață mai bună.. Rând pe rând în încercarea sa de a se ” procopsi” Brâncuși își face ucenicia în boiangeria lui Ion Musculescu, prin birturi și prăvălii. Dar lui Brâncuși nu-i plăcea să servească clienții. El era tolerat de catre patroni pentru că meșterea tot timpul câte ceva. Măiestria lui în cioplitul lemnului , îl face să accepte un pariu că va construi o vioară. Realizarea lui Brâncuși a fost, cu atât mai mare cu cât, nimeni în România nu construia viori, iar el văzuse o vioară în vitrina magazinului cu obiecte de muzică Baselli. Brâncuși a construit o vioară cu o rezonanșă uluitoare, folosind o cutie de ambalaj pentru portocale.14Acest moment a constituit întâlnirea sa cu ”destinul”. La această întâmplare Omul destinului era de față: C. Grecescu- perier dar și consilier județean.  Uimit de perfomanța tânărului Brâncuși, intervine și reușește să-i obțină o bursă internă la Școala de arte și meserii din Craiova. La această școală va învăța: mecanica, tâmplăria, turnătoria, fierăria, rotăria şi sculptura în lemn: Brâncuşi obţine notele: 10 (desen industrial), 9 (matematică, instrucţiune teoretică şi conduită). Practic din acest moment va începe noua viaţă a lui Brâncuşi şi îndreptarea sa spre artă, ceea ce l-a făcut să spună, fără îndoială, că „La Hobiţa, în Gorj, m-am născut, dar la Craiova pentru a doua oară”15 .Ceea ce a urmat, se ştie: Şcoala Naţională de Arte Frumoase din Bucureşti (1898-1902), plecarea la Paris în 1904 şi, ca un apogeu al „şirului de minuni”, crearea de către Brâncuşi a unui nou tip de artă, ideatică şi spiritualizată, lipsită de spiritul mimetic: sculptura modernă. Făcând această scurtă trecere în revistă a vieții lui Brâncuși am văzut că traseul său de dezvoltare și evoluție a marcat din plin profilul psihologic al viitorului artist.Fără îndoială, din punct de vedere al atitudinii generale, Brâncuși aparține tipului introvertit. Introvertitul este în fond un conservator temător de lumea exterioară și de orice schimbare. Stabilit la Paris, Brâncuși a rămas ancorat în tradiția românească și în modul de viață  specific țăranului gorjean. În închistarea sa, el devine orgolios și dornic de afirmare. Independența sa a fost mai puternică decât conservatorismul numai în problema fugilor de acasă și a plecării din țară pentru a-și urma chemarea. Trăia în mijlocul Parisului ca un ”prince-paisan”, se îmbrăca aidoma unui cioban carpatin, își confecționase singur mobilierul , gătea singur, reprezentând exemplar tradiția noastră seculară. Atât introvertitul cât și extravertitul sunt caracterizați din punct de vedere al predominanței funcțiilor psihologice de gândire-sentiment (supuse rațiunii); senzație- intuiție (atribuite inconștientului). Din această perspectivă Brâncuși a fost marcat de o gândire creativă, ca funcție conștientă și de intuiție, ca funcție inconștientă. Acest tip uman nu încearcă să convingă pe nimeni, crezând că adevărurile sale se vor impune de la sine. Nu se pricepe să intre în grații, posedă o gandire mitologizantă.            Are o capacitate neobișnuită de a-și exprima sentimentele, verbal sau artistic, pentru a-și exterioriza bogăția sa de arhetipuri.Gândirea artistului se află în strânsă legătură cu imaginația, altă funcție psihică extrem de dezvoltată la Brâncuși. Conform definiției: imaginația reprezintă o minimă originalitate a modurilor de operare și a produsului final (ieșirea din tipare  şi şabloane, depăşirea schemelor rutinare). Nu numai, fenomenele imaginative se construiesc înăuntrul sistemului de gândire, ci şi gândirea se construieşte în interiorul sferei imaginaţiei, fapt ce conduce la accentuarea laturii generativ-transformatoare a ei. În fine, imaginaţia se leagă strâns de creativitate, ca trăsătură globală a organizării personalităţii. Intricarea creativităţii în procesarea imagistică duce la individualizarea imaginaţiei creatoare; la rândul său, implicarea imaginaţiei în structura creativităţii duce la manifestarea specifică a creaţiei imagistice , în cazul nostru: sculptura. Rădăcinile imaginaţiei sunt adânc înfipte la Brâncuși, în natura fiinţei umane, în „instinctul libertăţii“, în „trebuinţa individualizării şi afirmării Eului“, în „trebuinţa de nou, de schimbare“, în „trebuinţa de securitate afectivă internă“, în „reacţia la saturaţie, la monotonie, repetabilitate“ etc. Latura creativă nu se reduce doar la modul de transformare şi combinare a secvenţelor imagistice; ea presupune şi legarea a ceea ce se produce de o semnificaţie, de o anumită funcţie utilitară pentru om, pentru societate. Aceasta înseamnă stabilirea unei relaţii specifice de corespondenţă adaptativă între produsele imaginaţiei şi stările de necesitate ale omului, începând cu trebuinţele bazale – biologice şi materiale – şi terminând cu cele spirituale – de cunoaştere, estetice etc.            Maslow vorbeşte de existenţa a două feluri de creaţie: primară şi secundară. Prima izvorăşte din inconştient şt este comună tuturor oamenilor, manifestându-se cel mai liber la copilul sănătos, cu poftă de joacă, capabil să viseze, să inventeze ipostaze şi roluri diferite, să-şi exprime neîngrădit, spontan, impulsurile. La adult, creaţia primară se asociază cu o oarecare feminitate şi sensibilitate faţă de artă. Tipul secundar de creaţie îşi are punctul de plecare în conştiinţă şi este specific pentru oamenii practici şi bine organizaţi, ce-şi stăpânesc impulsurile, dar se preocupă de îndeplinirea cu eficienţă a sarcinilor ce şi le asumă. Brâncuși a posedat ambele tipuri de activism creator într-o relativă echilibrare şi armonie. Rezultatul acestei sinteze este curiozitatea activă şi conservarea capacităţii artistului de a fi surprins, de a se impresiona, de a se mira, de a se uimi. Pentru Brâncuși era important să simtă atracţie faţă de ceea ce este nedefinit şi ambiguu, să fie impulsionat din interior de a întreprinde „raiduri“ imaginative în domeniul obscur al necunoscutului, al noului.            În memoriile sale artistul spunea că, ținuta și modul său de viață au fost influențate de țara sa de origine, respectiv de: simplitatea, bunul simț, dragostea de natura. Din textele şi aforismele brâncuşiene se desprinde o asumare a înţelepciunii populare româneşti, pe care el o numeşte „filosofia naturalităţii”, care conţine şi normele de conduită morală strămoşească. În artă, naturalitatea este gândire alegorică, simbol, sacralitate sau căutarea esenţelor ascunse în material (de către un sculptor gânditor, şi nu un simplu fotograf).            Comportamentul lui Brâncuşi în viaţa cotidiană urma şi el în esenţă normele satului românesc, ale cărui valori despre bine şi rău se aflau în „filosofia naturalităţii” şi în „doctrina străbunilor”. El ţinea cont de morala cotidiană populară (de „gura satului”), păstrând simţul comunitar al satului patriarhal şi principiile de convieţuire cristalizate de-a lungul mileniilor.16            Era cunoscut prin bunătate, omenie (calitatea cea mai de preţ pentru Brâncuşi), bună vecinătate, ospitalitate (homerică la tinereţe) şi cumpătare.Un aspect care îl asemăna ţăranilor români, şi care l-a făcut bine cunoscut, era oralitatea „esopică” prin care acesta ţinea să îşi transmită înţelepciunea şi filosofia sa asupra vieţii şi lumii.            Altă componentă a personalității creative a lui Brâncuși este originalitatea în gândire și idei, capacitatea de a vedea lucrurile în modalități noi. Originalitatea se exprimă și prin aptitudinea de a lăsa la o parte sistemele ferm structurate și stabilite,  și de a utiliza elementele și concepțiile în afara contextelor inițiale. În acest sens, Brâncuși refuză   să lucreze ca practician în atelierul lui Auguste Rodin, rostind cuvintele devenite celebre: ”La umbra marilor copaci nu crește nimic”. 17            Teresa M. Amabile spunea în 1992 că ” oamenii sunt mai creativi atunci când sunt motivați în primul rând de interes, plăcere, satisfacție, de caracterul incintant al muncii, decât atunci când acționează sub impulsul presiunii externe”.18Persoana motivată intrisec va desfășura o activitate mai creativă decât cea extrinsec motivată. Brâncuși este adânc implicat  în activitate  deoarece este liber de preocupările exterioare, irelevante pentru activitate. Din punct de vedere al motivației, Brâncuși a excelat. El a creat în ritmul impus de el, nu a făcut nici un rabat de la calitate în favoarea timpului de lucru..A cunoscut gloria din timpul vieții, nu a avut grija banilor și nici nu s-a expus în scandaluri precum alți artiști ai epoci , Picasso sau Dali.             Dualismul personalităţii lui Brâncuşi apare însă şi în registrul histrionic al comportamentului său, atunci când îşi primea oaspeţii în atelier, ascunzându-se în spatele imaginii pe care în spirit ludic şi-a construit-o pentru public. Latura sa teatrală se îmbina însă armonios cu personalitatea sa, care inspira consideraţie. ” Bucuria” era starea naturală a lui Brâncuși pe care și-o menținea din copilărie, el păstând sentimentul unei ” permanente copilării” în viață. Brâncuși spunea”În sufletul meu nu a fost niciodată loc pentru invidie - nici pentru ură, ci numai pentru acea bucurie, pe care o poţi culege de oriunde şi oricând. Consider că ceea ce ne face să trăim cu adevărat, este sentimentul permanentei noastre copilării în viaţă”.19Iată câteva comportamente ale personalității histrionice: 1.caută să atragă atenția celorlalți, nu agrează situațiile în care nu este în centrul atenției.2. caută stăruitor afecțiunea propiului anturaj3. dramatizează exprimarea propriilor emoții, care sunt foarte schimbătoare4. stilul discursului său este mai de grabă emoțional, căci evocă impresii și este lipsit de precizie și detaliu5. are tentința de a idealiza sau, dimpotrivă, de a deprecia excesiv persoanele din anturajul său            Exemple ale comportamentului histrionic în viața lui Brâncuți,  sunt nenumerate:1.Aspectul fizic și moral, atribute ale unei  personalități puternice, erau simbolizate printr-o vestimentație specifică (haină și barbă albă) dar și de o detașare față de mondenitatea și retragerea deliberată în universul creației.2.Utiliza un procedeu al intimidării, pentru a intui adevaratul caracter al omului. De exemplu, în cazul dramaturgului Eugen Ionescu, la prima lor întâlnire, auzind că este dramaturg, Brâncuși îi afirmă respicat: ” Detest teatrul!”.20 La răspunsul scriitorului că tocmai din acest motiv scrie drame, sculptorul se îmblânzește și deschide o sticlă cu șampanie.3.Nu respecta comenzile ad litteram, ci inova după cum îi dicta geniul său. În cazul comenzii primite în 1907 de la Eliza Stănescu pentru Cimitirul Dumbrava Buzău, în care i se cerea să execute bustul lui Petre Stănescu şi o femeie aplecată plângând, Brâncuşi nu respectă decât prima parte (bustul defunctului), dezbrăcând femeia şi transformând-o într-o Rugăciune sfâşietoare.      Un alt exemplu : în 1903 primește prima comandă a unui monument public,  bustul generalului medic Carol Davila, care a fost instalat la Spitalul Militar din București și reprezintă singurul monument public al lui Brâncuși din București. Această comandă urma să-l  ajute pe Brâncuși să plătească drumul până la Paris. Plata pentru monument a fost împărțită în două tranșe, prima jumătate fiind plătită înainte ca să înceapă lucrul, iar a doua tranșă ar fi urmat să o primească după terminarea bustului. Când a terminat lucrarea, aceasta a fost prezentată în fața consiliului, dar recepția a fost nesatisfăcătoare, diferite persoane din consiliu având opinii contrarii despre caracteristicile fizice ale generalului, spre exemplu cerând micșorarea nasului, și de asemenea păreri diferite în legătură cu poziționarea epoleților. Înfuriat de inabilitatea consiliului de a înțelege sculptura, Brâncuși pleacă din sala de ședințe în mirarea tuturor, fără a primi a doua jumătate a banilor necesari plecării sale spre Franța, decizând sa parcurgă drumul către Paris pe jos. Mai târziu Brâncuși a comentat acest incident astfel:” Ar fi fost o muncă ușoară, dar ca de prostituată, care mi-ar fi adus cei câțiva bani cât îmi trebuiau ca să-mi plătesc un bilet de drum de fier până la Paris. Dar ceva care se înnăscuse în mine și pe care simțeam că crește, an de an și de câțiva în rând, a izbucnit năvalnic și nu am mai putut răbda. Am făcut stânga-mprejur, fără nici un salut militar spre marea panică și spaimă a doctorului Gerota, de față... și dus am fost, pomenind de mama lor”.214. Brâncuși  avea o strategie  de  dezvăluire  a  noilor sale  lucrării: După  ce  îşi  plimba multăvreme vizitatorii în jurul sculpturii vizate, acoperită cu pânză albă, aţâţând curiozitatea  acestora la maximum, amfitrionul, cu un gest larg, teatral, smulgea acoperământul, fără comentarii.5.El iși fascina vizitatorul și prezumtivul cumpărător, prin montarea unor sculpturi pe socluri rotative, reflectarea capodoperelor sale pe suprafețe suprașlefuite. 6.Când a deprins arta fotografierii, Brâncuşi făcea numai fotografii deformate, urmărind efecte de incadescență, estompări, reflexe, umbre.227.Brâncuși spunea că ”Opera de artă trebuie să fie creată ca şi o crimă perfectă - fără pată şi fără urmă de autor... Arta (mea) este realitatea însăşi. Arta nu este o evadare din realitate, ci o intrare în realitatea cea mai adevărată - poate în singura realitate valabilă.”23            ”Un monument depinde întotdeauna de locul anumit pe care îl alegi şi de cum va răsări sau va apune soarele deasupra lui, de însăşi materia înconjurătoare... De abia atunci, având aceste date (perspective, fotografiate la diverse ore şi luate din diferite unghiuri), îţi poţi alege materialele şi poţi să îi studiezi formele - care vor trebui să se lege perfect cu Natura - şi să îi fixeze monumentalitatea”24. Iată de ce în cazul ” Coloanei recunoștiinței nostre fără sfârșit ” față de eroii căzuți în primul război mondial, în loc de o singură piesă, Brâncuși realizează nemuritorul triptic al Porții sărutului, Aleea scaunelor, Biserica Sfinții Apostoli Petru și Pavel, proiectate peste Coloana fără sfârșit.8.Faima lui Brâncuși a devenit notorie și datorită scandalurilor provocate de noutatea lucrărilor sale: în 1920 la Salonul Internațional de la Paris, sculptura Principesa X a fost scoasă din expoziție datorită simbolisticii sale falice; între 1926-1928 are loc  procesul cu Vama S.U.A. câștigat de Brâncuși. Vameșii americani au  catalogat lucrarea „Păsări în văzduh”, drept obiect industrial și a supus-o vămuirii.9.Nu în ultimul rând ,trebuie subliniat ca Brâncuși era conștient de faptul că se afla în posesia unei ” comori” având misiunea de a o trasmite generațiilor următoare. Mai credea că cea mai mare fericire constă în contopirea esenței sale cu cea divină. Se simțea aproape de Dumnezeu. Brâncuşi era conştient de valoarea sa, de geniul său. Acest lucru ni-l mărturiseşte chiar sculptorul prin maxima: „Nu mai sunt de mult al acestei lumi: sunt departe de mine însumi, desprins de propriul meu trup, mă aflu printre lucrurile esenţiale”. 25

1.Giedion-Welcker,C.(1981).Constantin Brâncuşi.Bucureşti.Ed:Meridiane,1981 p.1312.Paleolog,V.G. (b),(2004). Tinereţea lui Brâncuşi.Craiova. Ed:Scrisul Românesc.  p.163.Pandrea, P.(b)(2009). Brâncuşi. Amintiri şi exegeze.București.Ed: Vremea,  p.204.Ibidem5.Lemny,D.,(2005), Constantin Brâncuși.Iași. Ed:Junime6.Buican,Alexandru,(2006). Brâncuşi, o biografie.București. Ed: Artemis. p.34  7.Idem,p. 15  8.Comarnescu,P.,(1972).Brâncuşi.Mit şi metamorfoză în sculptura   contemporană,București,Ed: Meridiane, p.29  9.Idem,p.3010.Brezianu, B.,(1998). Brâncuşi în România,București, Ed: Bic All, p .1511.Paleolog, V.G. (b), (2004).Tinereţea lui Brâncuşi,Craiova, Ed:Scrisul Românesc,  p.1912. Buican,Alexandru,(2006). Brâncuşi, o biografie.București. Ed: Artemis. p.3513.Brezianu, B.,(1998). Brâncuşi în România,București, Ed: Bic All, p .1514.Idem,p.1615.Georgescu-Gorjan, S.,(2012). Aşa grăit-a Brâncuşi, Craiova.Ed:Scrisul Românesc,p.17616.Sursa :”Spirit” și ”Materi” în viziunea unui artist filosof :Constantin Brâncoveanu. Rezumat teză doctorat.Buliga,S.L.Disponibil online la www.unibuc.ro.Accesat la data de 22.02.201517. Zărnescu, C.,(2004). Aforisme și textele lui Brâncuși.Ediția a IV-a.Cluj-Napoca,Ed :Dacia18..Amabile, Teresa M. (1992). Growing Up Creative: Nurturing a Lifetime of Creativity (2nd ed.). Creative Education Foundation.ISBN 978-093022289519. Zărnescu, C.,(2004). Aforisme și textele lui Brâncuși.Ediția a IV-a.Cluj-Napoca,Ed :Dacia20.Pandrea,P.,(1967).Brâncuși-Amintiri și exegeze.București.Ed :Meridiane21.Lemny D.,Velescu,C.R.,(2004), Brâncuși inedit.București.Ed :Humanitas22.Marconi,R.,(1997).Politica Spațiului.Priveliști inedite și oglinzi capcană în Atelierul Brâncuși.Revista ”Brâncuși” Nr.423.Zărnescu, C.,(2004). Aforisme și textele lui Brâncuși.Ediția a IV-a.Cluj-Napoca,Ed :Dacia24.Idem25. Georgescu-Gorjan, S., (2012),Aşa grăit-a Brâncuşi,Craiova, Ed:Scrisul Românesc


09. Cum supraviețium Crăciunului într-o familie destrămată - Dec 15, 2019 9:04:00 AM


                Pentru a supraviețui acestei perioade a anului și pentru a reduce impactul emoțional, este important să vă concentrați asupra nevoilor individuale ale fiecărei persoane din familia dumneavoastră, inclusiv a dumneavoastră înșivă.                Ca părinte, este dificil dacă nu poți avea acces la copiii tăi de Crăciun. În consecință, este bine să nu te simți copleșit emoțional de acest inconvenient. Dacă vă aflați în această situație, puteți lua unele măsuri pentru a reduce impactul emoțional:·      Vorbiți cu copiii dvs.despre aranjamentele pentru perioada de Crăciun·         Clarificați cu copiii dvs. , faptul că nu te vor vedea în ziua de Crăciun·         Rezervați-vă un timp pentru a vorbi cu ei în ziua de Crăciun·         Planificați , cu copiii dvs., cum și când veți sărbători Crăciunul cu ei·         Aveți grijă să  nu vă  copleșiți emoțional  copiii·         Vorbiți cu o rudă, un prieten despre cum vă simțiți                Este important să înțelegeți că copiii dvs. vor aștepta cu nerăbdare să petreacă Crăciunul fără a gândi în compania cărui părinte va avea loc. Chiar dacă dvs. suferiți la gândul îndepărtării, este posibil ca copiii dvs. să nu se simtă la fel. Permiteți-le copiilor dvs. posibilitatea de a se bucura de sărbătoarea Crăciunului departe de voi. Nu înseamnă că nu vor să fie cu dvs. sau că nu le pasă de sentimentele dvs. Cu cât veți permite copiilor dvs. libertatea de a se bucura, cu atât vor fi mai fericiți când se vor întoarce la dvs.                Asigurați-vă că aveți griță de dvs. în timp ce copiii sunt plecați. Faceți-vă timp pentru a vorbi cu familia sau cu prietenii despre cum vă simțiți. Dacă vă simțiți încă copleșiți emoțional, poate fi o idee bună să vorbiți cu un profesionist despre cum să vă gestionați sentimentele.                Vă doresc un Crăciun liniștit și împăcat!

10. Managementul furiei – episodul 5 - Jun 29, 2019 11:05:00 AM

                Dacă suntem furioși, atunci altcineva ne-a provocat furia. Sau, dacă suntem ținta furiei altcuiva, probabil că noi suntem de vină; sau, alternativ – dacă suntem convinși de nevinovăția noastră , putem trage concluzia că celălalt nu are niciun drept să se înfurie.                   Cu cât relațiile nostre sunt mai fuzionale ( adică forța de coeziune este atât de puternică, încât se pierde „eul” separat din „noi”), cu atât învățăm mai mult să ne asumăm responsabilitatea pentru ceea ce simt alții și pentru reacțiile lor și să-i învinuim pentru propriile noastre reacții. La fel, membri familiei își asumă responsabilitatea pentru influențarea gândurilor, sentimentelor și comportamentelor altor oameni.                 Relațiile umane însă nu funcționează astfel, sau cel puțin nu prea bine. Începem să ne folosim furia ca pe un vehicul al schimbării atunci când suntem capabili să ne împărtășim reacțiile fără să-l facem pe celălalt responsabil pentru provocarea emoțiilor noastre și fără se ne autoculpabilizăm pentru reacțiile altora ca răspuns la alegerile și acțiunile noastre.

11. Managementul furiei – episodul 4 - Jun 5, 2019 6:49:00 AM



        De fapt, o atitudine de tipul „vezi-ți de viața ta și lasă-i și pe alții să trăiască” poate fi semnul unei poziții deconectate de sine, dacă nu clarificăm ce este sau nu acceptabil sau dezirabil pentru noi într-o relație.Pentru exemplificarea  acestui deziderat, în cartea sa ”Dansul furiei”, Harriet Lerner folosește exemplul unei soții furioase pe faptul că soțul ei își neglijează sănătatea.  Nu fusese tratat medical corespunzător pentru o problemă la picior, care se agrava, iar soțul nu avea de gând să ceară o a doua opinie medicală. Soția își exprima mânia ținând predici interminabile despre ce ar trebui să facă pentru sine și interpretându-i sentimentele și comportamentul. ”Ești autodistructiv”; ”Te neglijezi, așa cum s-a neglijat și tatăl tău”;  ”Îți negi temerile” etc. În chip de răspuns, soțul ei devenea din ce în ce mai pasiv față de problema sa ( un lucru lesne de înțeles , dat fiind faptul că soția exprima suficientă grijă pentru amândoi) și își menținea tot mai rigid refuzul de a lua în considerare un alt tratament. Acesta era dansul circular al furiei, în care soția îi transmitea că știe ce este mai bine pentru el, fapt ce avea ca urmare următorul pas al soțului: intensificarea declarației de independență în această privință, ceea ce ducea la predici din ce în ce mai  lungi și mai frecvente din partea soției despre ce ar trebui să facă el și despre ce simte el de fapt. Când ne aflăm într-o situație similară trebuie să recunoaștem că celălalt trebuie să stabilească singur sentimentele lui, să decidă ce riscă și să-și asume responsabilitatea primară pentru propria sănătate. Este sarcina lui, nu a noatră.Cu ajutorul specialistului, soția din povestea autoarei, a făcut o schimbare importantă atunci când a vorbit cu soțul ei despre propriile sentimente, în loc să-l critice și să-i țină predici. Tatăl ei murise din cauza unei maladii degenerative, când ea avea 12 ani, și acum era speriată că avea să-și piardă și soțul. Renunțând la a se mai concentra asupra „neglijenței” soțului, ea a fost capabilă să-l roage pe soț să meargă la medic din cauza nevoilor și sentimentelor sale. Nu l-a mai învinuit pe soț pentru reacția ei, nu a mai spus că-i vrea binele ci i-a împărtășit propria problemă și i-a cerut să-i respecte intensitatea disconfortului pe care ea îl resimțea.
Când ne folosim furia pentru a face declarații despre sine, adoptăm o poziție de putere, deoarece nimeni nu poate combate gândurile și sentimentele noastre.Unii pot încerca, dar nu trebuie să răspundem cu argumente logice în apărarea noastră. Putem spune , pur și simplu : ” Ei bine, ție poate că ți se pare o nebunie, ceva irațional, dar eu așa văd lucrurile”.Desigur, nu există nicio garanție că ceilalți își vor schimba comportamentul așa cum ne dorim noi. Merită, totuși, să încercați!  Succes!

12. Managementul furiei- episodul 3 - Feb 23, 2019 10:15:00 AM


Cu toții recunoaștem intelectual faptul că, repetând eforturile noastre ineficiente, nu obținem nimic. Cu toate aceastea, în mod ciudat, cei mai mulți dintre noi continuă să facă același lucru, în special când sunt furioși. De exemplu: O parteneră a cărui partener devine din ce în ce mai rece atunci când aceasta îl presează furioasă să își exprime sentimentele nu face altceva decât să devină și mai cicălitoare; problema partenerei  nu este că nu-și poate exprima mânia, ci că o folosește într-un mod care nu funcționează, și totuși continuă să procedeze la fel. În cartea sa Dansul furiei, Harriet Lerner definește urmăritorul emoțional ca fiind acea persoană care își diminuează anxietatea împărtășind sentimentele și căutând contact emoțional intim; în timp ce distanțați emoționali sunt acele persoane care își reduc anxietatea intelectualizând și retrăgându-se. Când apele sunt liniștite, urmăritorul și distanțatul pot părea că formează un cuplu perfect complementar. Ea este spontană, plină de viață și reactivă emoțional. El este rezervat, calm și logic.Dar cum apare o briză care face valuri (un copil bolnav, o problemă financiară etc), fiecare dintre ei exagerează în stil propriu și de aici încep necazurile. Ea reacționează repede, căutând contact direct și refugiu în intimitate. Ea își împărtășește sentimentele și vrea ca și el să facă același lucru. El recționează foarte logic și rațional, într-o manieră care pentru ea nu este acceptabilă. Deci ea îl urmărește și mai insistent, vrând să știe și mai mult despre ce gândește și simte el, iar el se distanțează și mai mult. Cu cât el se distanțează mai mult, cu atât ea îl urmărește mai departe; și cu cât ea îl urmărește mai departe, cu atât el se retrage și mai departe. Ea îl acuză că este rece, nesimțitor, inuman. El o acuză că este băgăcioasă, isterică și obsedată de control.Rezultatul ? După un timp femeia intră în ceea ce terapeuții numesc „distanțare reactivă”. Simțindu-se respinsă și sătulă să se simtă astfel, în cele din urmă își vede de treaba ei. Bărbatul are acum și mai mult spațiu pentru a se simți în largul lui și, în timp, se aproprie din ce în ce mai mult de ea, în speranța de a stabili un contact. Dar este prea târziu. ”Unde ai fost când am avut nevoie de tine?” îi spune ea furioasă. În acest punct, pentru o vreme, cei doi pot face un schimb de roluri între distanțat și urmăritor. Când urmăritorul devine conștient de comportamentul său și încetează să mai urmărească și începe să redirecționeze energia în propria viață- fără să se distanțeze  sau să exprime furia față de celălalt- dansul circular urmăresc-urmăritor se întrerupe.
Vă invit să vă gândiți la momentele voastre de furie față de partenerul vostru și să identificați ce rol ați îmbrățișat în acel moment?

13. Managementul furiei- episodul 2 - Feb 4, 2019 5:35:00 PM


       Putem învăța să intrăm în contact cu adevăratele surse ale mâniei noastre și să ne clarificăm poziția. ”Ce anume îmi stârnește furia în această situație?” Care este problema reală aici?” ”Ce gândesc și ce simt?” ”Ce vreau să realizez?” ”Cine este responsabil și pentru ce?” ”Ce anume vreau să schimb?” ”Ce lucruri voi face și ce lucruri nu voi face?” Este uimitor cât de des plecăm la luptă fără să cunoaștem scopul războiului. Poate că folosim energia furiei noastre pentru a încerca să schimbăm sau să controlăm o persoană care nu vrea să se schimbe, în loc să folosim aceeași energie pentru a ne clarifica propria poziție și propriile posibilități de alegere.       Putem deprinde abilități de comunicare. Acest lucru ne va maximiza șansele de a fi ascultați și de a participa la negocierea conflictelor și a neînțelegerilor care ne interesează. De multe ori, faptul că explodăm sau ne certăm ne poate ușura temporar, dar după ce furtuna trece, descoperim că nimic nu s-a schimbat.       Putem învăța să observăm și să întrerupem tiparele de interacțiune neproductive. A comunica clar și eficient este greu chiar și în cele mai bune circumstanțe. Când suntem furioși, este și mai greu. În mijlocul furtunii, nu te prea poți observa pe tine și nu poți fi flexibil. Atunci când emoțiile sunt foarte intense, putem învăța să ne calmăm și să ne detașăm puțin, pentru a distinge care este rolul nostru în interacțiunile de care ne plângem.         Putem învăța să anticipăm contramișcările sau reacțiile de tip ”schimbă-te la loc” ale celorlalți și să le facem față. Fiecare dintre noi aparține unui grup sau sistem mai larg care are tot interesul ca noi să rămânem exact acolo unde suntem acum. Dacă începem să ne modificăm vechile tipare de tăcere, de insinuări sau de ceartă și culpabilizare ineficientă, vom fi inevitabil întâmpinați cu o puternică rezistență sau cu contramișcări. Această reacție care ne cere să anulăm schimbarea va veni atât din interiorul nostru, cât și din partea persoanelor importante din jurul nostru.
Pe măsură ce învățăm să ne exprimăm mai clar și mai direct, ceilalți pot deveni ei înșiși la fel de direcți cu privire la propriile gânduri și sentimente sau cu privire la faptul că nu se vor schimba. Atunci când acceptăm aceste realități, s-ar putea să avem de făcut alegeri dureroase: alegem să rămânem într-o anumită relație sau situație? Alegem să o părăsim? Să rămânem și să încercăm  să facem noi ceva diferit? Ce anume? Nu este ușor să răspundem, la aceste întrebări și nici măcar să ne gândim la ele. Pe termen scurt, uneori este mai simplu să ne menținem vechile obiceiuri, chiar dacă experiența personală ne-a arătat că sunt ineficiente. Pe termen lung totuși, avem mult de câștigat printr-un proces de dezvoltare personală. Sunt nenumărate cărți pentru dezvoltarea personală, important este să vă puteți detașa de realitatea în care trăiți și să fiți cât mai obiectivi cu putință. Evident că acest proces este mult ușurat dacă are loc în prezența unei persoane calificate care vă poate îndruma și ajuta să vă mențineți obiectivitatea.

14. Domna cumsecade și scorpia - Jan 20, 2019 3:10:00 PM

 Furia noastră poate fi semnalul că facem și dăm mai mult decât am vrea. Sau ne poate avertiza că alții fac prea mult pentru noi, în detrimentul propriei noastre competențe și creșteri. Așa cum durerea fizică ne transmite să ne retragem mâna din dreptul flăcării aragazului, durerea provocată de furia noastră apără însăși integritatea sinelui nostru.                În ciuda acestei realități, femeile au fost descurajate să-și recunoască și să-și exprime direct furia. Suntem făcute să avem grijă de ceilalți, să-i consolăm, să-i liniștim, să facem pace și să aplanăm conflictele. Și acum îmi amintesc una dintre credințele nerealiste implementate în creierul meu în timpul copilăriei: „femeia trebuie să lase de la ea”.                 Femeile care își exprimă deschis furia  sunt cele mai suspecte. Spre deosebire de eroii de sex masculin, care luptă și chiar mor pentru crezurile lor, femeile pot fi condamnate pentru că luptă pentru drepturile lor. Exprimarea directă a mâniei face să se spună despre noi că „nu suntem niște doamne”, ne face să părem lipsite de feminitate. Limbajul comun condamnă aceste femei, numindu-le „scorpii”, „vrăjitoare”, „cățele”, „frustrate”, „castratoare”. Un aspect colateral, dar foarte interesant, este că limbajul nu cuprinde niciun termen depreciativ pentru a descrie bărbații care își descarcă mânia pe femei. Nici măcar „fiu de cățea” nu condamnă bărbatul în cauză, ci aruncă vina tot pe o femeie – pe mama acestuia!                De ce sunt femeile furioase atât de amenințătoare pentru ceilalți? Dacă suntem vinovate, cuprinse de îndoială, ne aflăm în rândul lumii. Nu trecem la acțiune decât împotriva propriei persoane și este puțin probabil să întreprindem schimbări de ordin personal și social. Dimpotrivă, femeile furioase pot schimba viețile tuturor; ele lansează provocări, așa cum arată ultimi zeci de ani de feminism. Iar schimbarea este o chestiune dificilă și neliniștitoare pentru oricine, inclusiv pentru acelea dintre noi care o cer activ.Există totuși câteva întrebări despre furie pe care ar fi bine să ni le punem: „De ce m-am înfuriat de fapt?”, „Care e problema și a cui?”, „Cum să-mi dau seama cine e de vină și pentru ce?”, „ Cum pot învăța să-mi exprim mânia așa încât să nu mă mai simt neputincioasă?”, „Când sunt furioasă, cum pot să-mi comunic clar poziția, fără a deveni defensivă sau fără a ataca?”, „Ce risc să pierd dacă mă exprim mai clar și mai asertiv?”, „Dacă mânia nu ajută la mare lucru, oare ce ar trebui să fac?”.                Există însă și reversul medaliei: dacă a simți mânie semnalează o problemă, exprimarea violentă a mâniei nu rezolvă problema. Când emoțiile devin foarte intense, mulți dintre noi depun eforturi neproductive de a-l schimba pe celălalt și astfel nu-și exercită puterea de a se înțelege și de a se schimba pe sine.Sindromul „doamnei cumsecade”                Dacă ești o „doamnă cumsecade”, cum te comporți? În situații în care chiar ar trebui să ne stârnească mânia sau să ne facă să protestăm, noi rămânem tăcute sau plângem, ne autocriticăm sau ne simțim „jignite”. Dacă totuși ne simțim furioase, ținem furia în noi, pentru a evita conflictul deschis. Evităm să facem declarații deschise despre  ceea ce gândim și simțim atunci când bănuim că o astfel de claritate l-ar face pe celălalt să se simtă incomod sau ar dezvălui neînțelegerile dintre noi. Cu timpul, riscăm să pierdem claritatea sinelui, deoarece facem un efort atât de mare pentru a citi reacțiile celorlalți și a ne asigura că nu agităm apele,încât riscăm să pierdem din ce în ce mai mult capacitatea de a recunoaște gândurile, sentimentele și dorințele proprii. Astfel începe un ciclu al înfrângerii de sine: Cu cât cedăm mai mult, cu cât facem mai mult ce vrea celălalt, cu atât crește mânia.                 „Doamnele cumsecade” sunt campioane la resimțirea culpabilității. Dacă ne simțim vinovate că nu dăm destul sau nu facem destul pentru ceilalți, este puțin probabil să ne supărăm pentru că nu primim destul.                Nu este ușor să dobândim curajul de a înceta să ne mai simțim vinovate și de a începe să ne folosim furia pentru a pune sub semnul întrebării și a defini ceea ce este corect și adecvat pentru viețile noastre. Exact când ne gândim serios să facem o schimbare, ceilalți își pot întări tacticile care nasc în noi culpabilitatea. S-ar putea să ne numească: „egoiste”, „imature”, „egocentriste”, „rebele”, „nevrotice”, „reci”, „iresponsabile”, „zgârcite” sau de ce nu eternul „castratoare”. Cât de mare poate fi tentația de a ne întoarce rapid la „locul nostru”, pentru a recâștiga aprobarea celorlalți!Femeia „scorpie”                Altele dintre noi sunt „scorpii”: nu se sfiesc deloc să se înfurie și să-și declare dezacordul. Cuvintele și imaginile negative care descriu femeile ce vorbesc deschis sunt mai mult decât niște stereotipuri sexiste crude; ele indică o realitate dureroasă. Cuvinte ca „ bătaie de cap”, „cață”, „cățea”, sunt expresii ale neajutorării și lipsei de putere și nu sugerează nici măcar posibilitatea schimbării. Aceste cuvinte reflectă starea de blocaj ce ne caracterizează viețile atunci când în jurul nostru plutește o mare cantitate de emoție și când nimic nu se schimbă cu adevărat. Femeile care se ceartă ineficient sunt de obicei cele care depun eforturi lipsite de succes pentru a schimba o persoană care nu vrea să se schimbe. Atunci când încercările noastre de a schimba credințele, sentimentele, reacțiile sau comportamentele celuilalt nu funcționează, putem continua să facem același lucru, reacționând în moduri previzibile, tipice, care nu fac altceva decât să agraveze tocmai acele probleme de care ne plângem.              Toate avem experiența directă a acestor două tipare comportamentale. Într-adevăr, „doamnele cumsecade” și „scorpiile”nu sunt altceva decât două fațete ale aceleași monede, în ciuda aspectului lor radical diferit. Rezultatul este același: rămânem neajutorate și neputincioase. Nu simțim că deținem controlul asupra calității și direcției vieții noastre. Sentimentul nostru de demnitate și stimă de sine au de suferit deoarece nu am clarificat eficient și nu am rezolvat problemele reale.
Ce-ar fi să începem să ne desvățăm de acele deprinderi destructurante, ca să putem folosi „energia furiei” în slujba propriei demnități și dezvoltări? Deschid cu această postare un ciclu de articole dedicat gestionării furiei.



15. De ce ne amintim mai bine ceea ce nu este terminat? - Nov 22, 2018 7:15:00 PM

„Uităm” ceea ce a fost terminat, îl „așezăm” într-un colț al memoriei și nu ne mai gândim la el. Aceasta permite, în viața de zi cu zi, să trecem la altceva și să înaintăm.Dimpotrivă, amintirea unei  sarcini întrerupte sau neîncheiate, ea continuă să ne macine, să fie analizată întruna, să ne umble în minte vreme de luni și ani întregi. Acest efect chinuitor al sarcinilor neîncheiate este cunoscut azi sub numele de efectul Zeigarnik.Ce ați putea face în acest caz?Aceasta depinde de fiecare dintre dumneavoastră și de ce anume s-a întâmplat. Puteți ierta, bineînțeles, dar nu este singura soluție. Françoise Dolto, de exemplu, ne îndeamnă să așternem pe niște foi de hârtie ce nu merge, apoi hârtia este arsă pentru a termina cu trecutul.
 Veți vedea, de multe ori că răspunsul se ivește pe neașteptate, evident și inevitabil.
Este rândul dumneavoastră să inventați, cu propriile voastre mijloace...
16. Vă propun un exercițiu - Nov 15, 2018 10:17:00 AM
Gândiți-vă ce anume vă înfurie sau vă enervează , la nedreptățile comise, la dramele trecute. 
Și de fiecare dată, întrebați-vă dacă puteți depăși această furie, fără ca totuși să vedeți persoana care v-a ofensat.
Căci a ierta nu înseamnă neapărat a se reconcilia. Nu sunteți obligați/te să reluați relațiile cu persoana care v-a rănit.Nu uitați ce a făcut, dar o lăsați să scape, vă ușurați de povara unei energii negative. Renunțând să mai pretindeți reparații, vă eliberați de ranchiună
17. Cultul personalității - Nov 3, 2018 6:12:00 PM


                 Este adevărat că uneori dăm conotații erotice persoanelor pe care le admirăm, dar o  relație sănătoasă nu este o „sectă a doi indivizi” dintre care unul este uns. Partenerul trebuie iubit în mod relaxat, trebuie să-ți placă, să te bucuri de el, trebuie îmbrățișat, gâdilat, șicanat, trebuie să râzi cu el, uneori să-i invadezi teritoriul și să-i împărtășești secretele, fără prea multe coduri și cerințe formale, fără să-i cazi la picioare sau să-i aprinzi lumânări. Când oferi omagii persoanei pe care o iubești, ești vasal, nu partener.                Ca să înțelegi mai bine: dacă manifești vreunul dintre următoarele comportamente sau atitudini, te-ai blocat până peste cap într-o relație afectivă al cărei motor este cultul personalității:·         Simți că persoana iubită este supradotată, că alta ca ea nu mai există și ajungi să te închini în fața ei. Dragostea ta se confundă cu reverența, adorarea, cultul sau idolatria. Personalitatea sa merită închinare, căci, deși nu este zeu sau zeiță, e foarte ușor să crezi că ar fi.·         Accepți fără să critici tot ceea ce spune sau sugerează partenerul tău. Treptat, legătura afectivă/sexuală va fi transformată într-o relație ca cea dintre un maestru și un elev. Cum să faci dragoste cu „ghidul tău spiritual” și să supraviețuiești încercării? Cum să fi tu însuți alături de cineva care este mai „evoluat” și este la ani lumină înaintea ta?·         Ataci pe oricine care nu vede că partenerul tău este infailibil. Gândul care te guvernează:„Cine nu reușește să întrezărească esența lui minunată, nu merită să fie în preajma sa și va fi declarat dușmanul meu personal”.·         Crezi că trebuie să devii biograful partenerului tău și să documentezi aspecte ale vieții sale de zi cu zi, cum ar fi să scrii un jurnal cu frazele sale celebre sau cu gândurile sale, să alcătuiești un album cu fotografiile lui, să-i păstrezi hainele pe care nu le mai îmbracă, pe scurt, să încerci să construiești un document istoric bine organizat și sistematizat, care să țină loc de sanctuar și fișier.·         Îi atribui daruri sau abilități neobișnuite și stabilești corelații iluzorii între aceste „puteri” și realitate. De exemplu, crezi că este capabil să ghicească viitorul, să identifice bunătatea sau răutatea oamenilor doar uitându-se la ei, poate citi gândurile și așa mai departe. Nu mă refer la exaltarea naturală și ludică atunci când îi îndulcim urechile pentru a-i da fiori și exagerăm complimentele pentru a mări romantismul. Mă refer la credința irațională că partenerul nostru este atât de special și unic, încât dragostea obișnuită nu este suficientă pentru a satisface condiția sa extraordinară.  
             Mic ghid ca să nu-ți idealizezi partenerul și ca iubirea să revină cu picioarele pe pământ
1 .       Pe cine iubești: pe partenerul real sau pe cel imaginar?Mulți oameni care se hotărăsc  să vadă persoana pe care o iubesc așa cum este, fără părtinire sau machiaj, descoperă că omul pe care „nu l-a idealizat” este mai bun și oferă mai multe satisfacții decât personajul „inventat”.De multe ori nu comunicăm de ajuns și, deși trăim sub același acoperiș, nu ne regăsim în intimitate: dacă nu-ți cunoști partenerul, probabil că nici el nu te cunoaște.2 .       Identifică distorsiunile prin care idealizeziIdentifică orbirea emoțională, exagerarea binelui și minimalizarea celor rele și atunci când afli care sunt acestea, elimină-le. 3 .       De ce îți dorești un superpartener?Ești unul dintre acei oameni care visează să aibă ca partener un supermodel sau vreun Adonis? Răspunde-ți cu sinceritate: De ce să  vrei o astfel de persoană? Va trebui să ți la distanță o mulțime de admiratori și admiratoare! În plus, după câteva luni împreună, aspectul fizic, dacă asta e tot ce există, tinde să-și piardă efectul inițial, apare acomodarea hedonică. Totul intră în normal, devine urât. De ce? Pentru că nu te îndrăgostești de faimă, de statut, de un trup sau de portofel: te îndrăgostești de persoana respetivă, de ceea ce este ea, de personalitatea sa, de umorul, privirea și zâmbetul ei, de felul cum își iubește familia, de sensibilitatea și ideile sale. Superpartenerii nu există, așa că nici nu-i inventa, nici nu-i cere. 4 .       Nu aduce omagii nimănuiA le dărui dragoste altora pare a fi ceva plăcut în sine; cu toate acestea, totul sugerează că, atunci când suntem într-o relație, acest „altruism emoțional” are nevoie de un feedback ca să funcționeze bine. Mintea noastră caută reciprocitate în persoana iubită. În procesul de idealizare a partenerului, acest schimb, care este bilanțul esențial al democrației sentimentale, se întrerupe sau slăbește, pentru că-l vedem pe celălalt ca pe o ființă superioară. Dacă îi aduci omagii persoanei iubite vei ajunge la supunere și ascultate oarbă.5 .       Să te iubească pentru ceea ce eștiFanteziile că ai fi Zeus sau Afrodita au farmecul lor; cu toate acestea, unii se atașează de personaj și, așa cum se întâmplă cu cu cei care încearcă anumite droguri, încep să le placă. A te simți idealizat sau idealizată crează dependență în oamenii nesiguri. Îți spune că nu mai există amanți ca tine, și tu o crezi; că ești cea mai frumoasă persoană de pe planetă, și tu o crezi; că nimeni nu are inteligența ta, și te simți Einstein. După câțiva ani, în afară de faptul că ți-ai pierdut identitatea, vei fi un amalgam de minciuni.6 .       Dragostea pământească este mult mai distractivăHarul iubirii omenești nu rezidă din sfințenia sa, ci în umanitatea imperfectă care ne definește. Mai bine o iubire pământească cu cineva făcut din carne și oase, fără prea multe momente celeste; mai bine o iubire frumos viciată și cât mai realistă și umană posibil.
Dacă nu te mulțumește o dragoste normală, ai o problemă, pentru că aceasta este singura care există.


18. Nu-ți idealiza iubitul - Sep 1, 2018 10:40:00 AM

           Premisa este în mod clar narcisistă: „cine se aseamănă se adună”. Am cunoscut oameni care, în momentul în care își prezintă partenerul, încep să-i fluture CV-ul, ca și cum ar dori să-l scoată la vânzare. Să te lauzi cu persoana iubită înseamnă să o transformi într-un obiect al dorințelor tale, o realizare „personală” sau un triumf. Unii își poartă partenerii ca pe niște medalii, alături de alte obiecte de valoare.                 Nu spun că trebuie să fim insensibili la atributele persoanei pe care o iubim, dar admirația este un lucru, iar idolatria bazată pe profit este altul. Atunci când stima de sine depinde de valoarea partenerului tău, planează asupra ta o sabie cu două tăișuri. Nu vei putea să te ocupi tu însuți de creșterea personală ( vei trăi conectat la un ego străin) și, mai devreme sau mai târziu, vei sfârși prin a exagera câteva dintre virtuțile sale ca să se reflecte în propria ta acceptare. Repet: dacă ceea ce dorești este să lauzi calitățile partenerului tău pentru a le mări pe ale tale, te vei osteni la nesfârșit să menții „buna imagine” a acestuia și îți vei pierde punctul tău intern de referință.Moduri prin care ne idolatrizăm iubitul în scopul de a deturna realitatea în favoarea „iubirii”                Mulți oameni doresc să-l scoată pe cel iubit din realitate și să-i confere un caracter astral: omniprezența (acum că umple ființa noastră), omnipotența ( de vreme ce le poate pe toate) și omnisciența( pentru că este o sursă de înțelepciune profundă). Mă întreb: Ce anume te determină să-ți dorești un partener cu superputeri? Nu ești prea mare ca să te joci cu super-eroi?                Aceasta este principala problemă în idealizarea iubirii: te impiedici de realitate și descoperi că partenerul tău transpiră, miroase, devine deprimat, frustrat, egoist uneori, se înfurie, plânge și așa mai departe. Dragoste oarbă sau a ignora ce este rău                O mulțime de oameni iubesc numai partea care le convine la partenerul lor sau cea care îi afectează mai puțin: ”Soțul meu este infidel? Partea asta nu mă interesează.” „Ea consumă alcool? Nu știu ce vrei să spui.” Sau: „Partenerul meu joacă banii în cazinouri? Nu cred că este adevărat”. Acestea sunt tactici de supraviețuire pentru a face față unei relații care ne depășește. Când planează pericolul, unii fac ca struțul: bagă capul într-o gaură, crezând că micșorează pericolul în acest mod. Un gest infantil: doar copii își acoperă ochii cu mâinile și cred că: „Dacă nu văd, nu există”.                 Există o anumită imaturitate și iresponsabilitate în decizia de a nu ține cont de comportamentele negative ale partenerului.                 Între optimismul euforic al îndrăgostiri și scepticismul inteligent al iubirii mature, ți-l recomandat pe acesta din urmă, dacă nu există fluturași sau lilieci în stomac.
Te concentrezi asupra celor bune și le exagerezi                Evidențiezi  performanțele în defavoarea nereușitelor, deși acestea din urmă sunt numeroase și mult mai grave. Dacă partenerul tău îți repetă obsesiv că ești cel mai frumos, unic, special, strălucitor, sexi, original, creativ etc, etc, bucură-te de aceasta, dar nu o lua ca literă de lege și nu crede tot ceea ce zice.„ Nu este vorba că dragostea se înșeală uneori, ci că este o înșelare; ne îndrăgostim atunci când asupra unei persoane imaginația noastră proiectează perfecțiuni inexistente” Ortega y GassetTu cât de mult proiectezi? Ești conștient de aceasta?            
Minimalizarea problemelor sau „Nu e chiar așa de rău”                Există oameni care trăiesc ascunzând mizeria sub covor, până când într-o zi acesta dă pe din afară. Aici problemele nu sunt ignorate; ele sunt reduse sau interpretate cu bunăvoință, când de fapt nu este cazul.                 Îmi amintesc de o femeie căsătorită cu un bărbat alcoolic și extrem de violent. Când era atacată de către soțul ei, își acoperă fața cu mâinile și repeta cu voce tare: „ Dumnezeu nu bate cu parul, bate cu palma”. Credința ei era că Dumnezeu ne dă o mulțime de dificultăți ca să creștem și să învățăm, dar că nu intenționează niciodată să ne facă rău. „Ceva trebuie să învăț din povestea asta; ceva trebuie să-mi comunice viața”- spunea ea. I-am răspuns că probabil viața, natura, Dumnezeu sau cosmosul, îi sugerau să fugă cât mai departe posibil și să-l denunțe pe agresor. Ea considera că soțul ei era un instrument care îi permitea să se purifice. Nu doar îl idealiza, îl  sanctifica!
Te prefaci că ești prietenul celui care te-a rănit                Aici strategia este să ștergi cu buretele și să o iei de la capăt. Cheia este să-i oferi partenerului statutul de „ prietenă” sau „prieten”, pentru a-i salva măiestriile: „Nu este un soț bun, dar este un prieten excelent”. Sau: „Ca soție este un dezastru, dar ca prietenă este excepțională”. Poate cineva care ani de zile ți-a făcut viața amară să se transforme brusc și fără resentimente într-unul dintre cei mai buni prieteni? Prietenii sunt respectați și admirați, sunt iubiți și li se acordă încredere, iar acest lucru are nevoie de o întreagă istorie să existe în spate. Nu putem schimba statutul emoțional al unei relații ca prin magie și nu putem ignora trecutul. Să ierți nu înseamnă să suferi de amnezie, ci să-ți amintești fără durere, iar acest lucru se realizează printr-un efort interior susținut, nu printr-un ordin.                 A fi „prieten” cu cineva pe care îl iubești și nu te iubește nu este altceva decât o „stupiditate sentimentală”, care fără îndoială te va răni. Nu-ți supraestima puterile.


19. Iubirea hărțuitoare - Aug 18, 2018 11:50:00 AM
 Câteva  dintre caracteristicile acestui tip sunt: dorința de a fi mereu în centrul atenției, emotivitate excesivă, comportament seducător, grijă exagerată pentru aspectul fizic, atitudine dramatică și uluitoare, tendința de a vedea intimitatea acolo unde nu există și de a fi foarte înflăcărați sau înflăcărate în relațiile interpersonale (în special atunci când intră în joc și iubirea). Persoanele care manifestă acest tip de iubire se angajează în cicluri amoroase aflate sub auspicii rele. La început, relațiile emoționale sunt cuprinse de o pasiune frenetică și scăpată de sub control, pasiune care intră repede în cădere liberă, pentru ca în final să încheie relațiile într-o manieră drastică și tumultoasă. Iubirea isterică nu numai că se face simțită, dar devine și o povară greu de îndurat pentru că, cerând necontenit atenție, relația devine epuizantă. Cum îți poate fi bine cu cineva care nu este niciodată satisfăcut emoțional?
Latura neplăcută a seducției și romantismuluiDorința impulsionează iubirea, iar romantismul o echilibrează. Cu aceasta suntem de acord. Însă atunci când tacticile de seducție încep să pară scoase din filmul „Atracție fatală”, expresia sentimentului începe să se coloreze în tonuri țipătoare de fucsia și iubirea devine greu de digerat. Latura neplăcută a seducției este hărțuirea, iar latura respingătoare a romantismului este dulcegăria. Persoanele histrionice oscilează între două scheme de gândire complet opuse: „Sunt un nimeni” – atunci când lumea nu le acordă atenție sau când le dezaprobă comportamentul – și ”Sunt o ființă excepțională și specială care îi cucerește pe toți” – atunci când ceilalți răspund cu interes încercărilor de a atrage atenția. Consecințele acestei gândiri dihotomice ( în alb și negru) sunt dezastruoase, pentru că, dacă securitatea mea emoțională va depinde de cât de „captivată” și „extaziată” îmi păstrez perechea, nu voi avea parte de niciun moment de liniște.Histrionicii pot avea una dintre aceste trei atitudini distructive pentru iubire: „Viața ta trebuie să graviteze în jurul meu”Din punctul lor de vedere, iubirea adevărată presupune să te simți incomplet și lipsit de sprijin atunci când partenerul nu este prezent.„Iubirea este sentiment pur”Deși tind să fie joviali și simpatici, problemele apar din cauza lipsei lor de control asupra propriilor emoții. Certurile cu partenerul și accesele de furie sunt frecvente, fiind cauzate de o toleranță extrem de scăzută la frustrare: „Dacă lucrurile stau altfel decât mi-ar plăcea mie, mă înfurii”. Așa cum spune Walter Riso: iubirea nu trebuie doar simțită, ci și gândită, ceea ce persoanele histrionice evită să facă. „Iubirea ta nu mi- e de-ajuns”Asemenea sindromului „sacul fără fund” : orice ai face, el sau ea își va dori întotdeauna mai mult și mai bine. Ceea ce ghidează relația nu este bucuria de a fi cu celălalt, ci o profundă insatisfacție afectivă. Idealizarea și nevoia de a se ști iubit sunt atât de mari, încât niciodată nu vei putea ajunge la nivelul cerut. Dintre o relație pasională care te sufocă și una care te eliberează, chiar dacă pasiunea nu va fi ca ruptă din filme, numai unii vor prefera a doua opțiune. Însă, pentru mulți alții sunt mai importante tahicardia, așa că vor alege senzaționalul înainte de toate: îndrăgostire, mai degrabă decât iubire.De ce ne împotmolim într-o relație histrionică?Să nu uităm aceste persoane, asemenea sirenelor, sunt „specialiste” în a-i momi pe ceilalți și a-i arunca cu capul înainte în jocul captivant al cochetăriei și flirtului. Dacă manifești vreuna dintre următoarele vulnerabilități, te-ai putea transforma într-o pradă ușoară a acestor cuceritori:„Am nevoie de partener light, care să nu-mi complice viața”Persoanelor care funcționează în schema superficialității/frivolității, și nu vor să-și complice viața, trivialitatea persoanelor histrionice li se va potrivi ca o mănușă. Norma: minte puțină, inimă mare. Există perechi pentru care punctul de simbioză maximă îl reprezintă înghețata de la filmul de seară. Și ce? Problema ar putea apărea numai atunci când unul respiră aerul tare al înălțimilor spiritului și celălalt se află pe la genunchiul broaștei. Dar sunt destui cei care doresc să-și transforme partenerul histrionic într-un Einstein îndrăgostit, iar aici lucrurile se complică, pentru că plopii nu prea dau pere.„Am nevoie de cineva care să fie mai extrovertit decât mine”Această relație este pusă în mișcare de schema compensației. Să te unești cu cineva care să compenseze incompetența ta socială. Mai bine ocupă-te de rezolvarea acestei probleme decât să o disimulezi cu ajutorul calităților partenerului. „Am nevoie să fiu recunoscut și apreciat”Dacă te afli în căutarea unei persoane care să-ți ridice stima de sine află că personalitățile histrionice sunt experte în a acorda complimente și confirmări. Împreunarea dintre un histrionic și o persoană cu stimă de sine scăzută se face în baza unui schimb implicit, în care fiecare primește ce are nevoie de la celălalt. O complicitate afectivă foarte echilibrată. Acordul va fi pecetluit cu dublu sigiliu. Se stabilește astfel un acord plin de lingușiri și ridicări în slăvi, în care presupusa dragoste devine din ce în ce mai pompoasă. În realitate, stima de sine va fi mai degrabă mimată în fața acestor avalanșe de reconfirmări, presărate cu câteva minciuni „nevinovate” pline de afecțiune. Strategii de supraviețuire afectivăSă te lași copleșit de sentimentele celuilalt fără a opune rezistență:Presupune să fi într-o condiție fizică bună și să nu fi claustrofob, adică:·         Să ai răbdare atunci când partenerul tău histrionic are accese de furie ·         Să-ți exprimi permanent sentimentele·         Să fi atent la detalii, atât din punct de vedere verbal cât și material·         Să nu uiți niciodată vreo aniversare sau altă dată importantă·         Să-i lauzi constant farmecul și calitățile·         Să nu încerci niciodată să-ți asumi o postură intelectuală sau prea profundă·         Să-i lași să iasă în evidență oricând își doresc·         Să le împărtășești emotivitatea·         Să nu le condamni crizele de isterie·         Să nu spui „nu”Ți-ai putea ceda spațiul vital pentru a-l lăsa pe celălalt să te zdrobească, fie și cu tandrețe? Să impui limite iubirii hărțuitoare și să-ți aperi autonomia personalăExistă un singur „dar”: atunci când unei persoane histrionice i se refuză afecțiunea, reacția ei va fi aproape întotdeauna violentă și poate fi însoțită nu numai de accese de furie, ci și de gesturi sau încercări de suicid . · Să nu cedezi niciunui tip de manipulări, indiferent de circumstanțe· Să marchezi în mod clar teritoriul și spațiul personal și să nu lași ca partenerul să le încalce· Să-ți cenzurezi partenerul când încearcă să atragă atenția în public·  Să ai activități personale, fără compania celuilalt·  Să critici superficialitatea, acolo unde există·   Să echilibrezi emoționalul prin rațional
Ești în stare să alegi această strategie și să-ți asumi consecințele?

„Iubiri toxice” Walter Riso




20. Nu întotdeauna un cui îl scoate pe altul: uneori, amândouă rămân înăuntru - Aug 12, 2018 6:12:00 AM

Nu mă refer la persoanele care au murit (acesta este alt tip de durere), ci la fostul partener care se mișcă și respiră, chiar dacă departe de tine. Cum să îngropi de vie o persoană pe care încă o mai iubești? În iubirile înrădăcinate, mintea este cea care trebuie să-l „ îngroape emoțional” pe fostul partener, și nu pompele funebre.Lupți împotriva amintirilor, încerci să le distragi, te duci la psiholog, la ghicitoare, la vrăjitoare, dar imaginile cu fostul partener, încă, te înconjoară. Ai impresia că s-a rupt ceva din tine, îți lipsește ceva, dar, aidoma fenomenului medical  „membrul fantomă”, creierul tău procesează persoana care lipsește ca și cum l-ai avea încă lângă tine. De ce ne grăbim să începem o nouă relație?Bunul simț ne spune: „Cel mai bun remediu pentru o dragoste veche este să deschizi ușa unei noi iubiri”. Problema este că, dacă prima dragoste încă trăiește și navighează prin memoria noastră conștientă sau inconștientă, achiziția recentă n-o va afecta în niciun fel, pentru că nu va avea unde sau cum să crească. Există trei motive pentru care ne grăbim să înlocuim o iubire care încă ne bântuie: 1.       Necesitatea de a fi iubitO tânără mi-a spus plină de durere: „Ce să fac? Sunt șase luni de când nu am niciun partener”. Ce să fac? Păi nimic, să trăiască oricum, să se bucure de viață. Cine a spus că dragostea este singura formă de autorealizare? Neliniștea de a avea pe cineva împinge milioane de oameni să se lipească de „primul venit”, fără a avea alt motiv decât să-și calmeze anxietatea. Tagore spunea că dragostea este ca un fluture: dacă o urmărești cu disperare, se îndepărtează, dar dacă stai nemișcat, se așează pe tine. Nu se poate să ieși în căutarea unui partener ca și cum te-ai duce să cumperi un produs de la magazin, și nici nu te poți îndrăgosti la comandă. Dar poți să te pregătești pentru iubire: să te organizezi în interior, să te înseninezi și să-și lași inima întredeschisă. 2.       Toleranța scăzută la durerea emoționalăUnii nu pot suporta durerea pentru că nu sunt capabili din punct de vedere chimic, iar alții pur și simplu sunt răsfățați și cad în deznădejde la primul indiciu de disconfort. Unii oameni suportă cu stoicism ,ca niște războinici, atacurile vieții, dar când vine vorba de dragoste și de durerile sale, devin deosebit de fragili și sclifosiți. Susceptibilitatea aici nu se referă la nevoia de a fi iubit, ci la intoleranța la durerea emoțională. În primul caz, ei caută o „nouă dragoste”, care să calmeze apetitul; în al doilea caz, o „iubire analgezică”. 3.       RăzbunareaO ajustare emoțională a legii talionului: „ochi pentru ochi”: „ Vreau să suferi cât am suferit      ( sau sufăr ) și eu. Pură imaturitate. În dragoste, trebuie să ști să pierzi și nu să te angajezi în lupte de răzbunare și de ispășire depășite moral. Modus operandi este după cum urmează: te grăbești să te implici într-o relație nouă, astfel încât el sau ea, crezi tu, va muri de furie sau gelozie. Dorești să-i dai o lecție și să-i arăți că nu este de neînlocuit. Analizează cu calm, te rog: Chiar crezi că această strategie îi va schimba sentimentele față de tine? Ce te face să crezi că încă mai are sentimente pentru tine?  Ține minte această idee: dacă fostul tău consideră că faci parte din trecut, el sau ea nu trebuie să facă parte din prezentul tău.  De fiecare dată când încerci să-i atragi atenția fostei/ului, îl implici din nou în viața ta și îți rănești respectul de sine. Vechiul cui pătrunde astfel și mai adânc. „Te-am părăsit. Acum ce să fac ca să te uit?”Scopul de „a-l uita pe partener ”, ca și cum n-ar fi existat niciodată nu este doar un lucru irațional, ci și naiv, dacă nu cumva hotărești să-ți dai cu un ciocan în cap și să-ți creezi leziuni cerebrale, ceea ce nu este recomandat. Realitatea este alta: a accepta pierderea într-un mod salutar nu implică să ai amnezie în ceea ce-l privește pe fostul tău partener, ci să-ți aduci aminte de el fără durere sau cu o durere luminoasă și suportabilă. Strategia lui TarzanNu renunți la vechea relație până când nu ai început una nouă. Este o versiune mai avantajoasă și anticipată a metodei. „un cui scoate pe celălalt”: nu slobozești o liană până când nu ai prins-o bine pe următoarea. Înlocuiești cuiul înainte să se înrădăcineze. Strategia Lui Tarzan este crudă: într-o zi oarecare, fără niciun avertisment, îți dai seama că partenerul tău are pe altcineva și nu ai timp să mai faci ceva. Îți vine „avizul morții” și nu mai rămâne nici cenușa. Surpriza este de proporții: „Totul s-a petrecut atât de repede...Nu am avut niciodată niciun indiciu că relația noastră funcționează prost, nu mi-a spus nimic...” Întrebările sunt numeroase și izbitoare: „Când, unde și cum s-a întâmplat acest lucru? De ce mie?” Și nimeni nu poate să-ți răspundă: partenerul te părăsește. Dacă trecutul persoanei pe care o iubești te face să bănuiești că folosește această strategie, mergi mai departe. Cum? Pleacă tu primul și nu-ți lăsa partenerul să te folosească!Este posibil să iubești doi oameni în același timp?Da! În ciuda protestelor venite din partea apărătorilor monogamiei și ai exclusivității emoționale, mulți oameni deschid filiale și bifurcă sentimentul iubirii. Să iubești doi oameni în același timp: două cuie simultane și în paralel. O bucurie dublă sau dublă durere? Pe termen scurt: euforie și fascinație; pe termen mediu și lung, disconfort și primejdie.  Soluții? Le aștept de la dumneavoastră!Cum să scoți cuiul  și să alini durerea vechii iubiri?1. Dacă ai o dragoste înrădăcinată, nu te grăbi, dă-ți timp2. Treci peste toate etapele durerii ( voi scrie cât de curând un articol despre cele patru etape ale doliului)3. Păstrează-ți curățenia interioară. Sub greutatea unei iubiri sinuoase care refuză să dispară, lumina ochilor este tristă și opacă ca și cum ai suferi de o boală virală. Dar atunci când antivirusul începe să lucreze, privirea devine mult mai plină de viață.4.  Încearcă să nu compari lucrurile vechi cu cele noi5.  Nu uita: Revanșa te va ancora în trecut
Dacă vei avea o iubire împărțită între mai multe persoane, vei trăi o nemulțumire permanentă: atunci când ești cu una dintre ele, îți va lipsi ce are cealaltă; și vei continua așa, din lipsă în lipsă, încercând să iubești un puzzle în care piesele nu se potrivesc.


Articol inspirat după „ Cum să nu mori din dragoste” de Walter Riso

21. Nu vă lăsați torturați de propriile decizii - Aug 4, 2018 7:58:00 AM

Luăm sute de decizii în fiecare zi. Unele sunt minore- ce să pregătim la cină, ce pantofi să încălțăm. Altele sunt majore- dacă să facem un copil, să ne schimbăm cariera, să ne căsătorim, să divorțăm. Ori de câte ori există opțiuni, există și posibilitatea unui eșec. În cazul perfecționiștilor, din cauza gândirii absolutiste, poate fi paralizant să aleagă între două opțiuni cu valoare egală-bună sau rea- pentru că niciuna nu este mai bună decât cealaltă. Necesitatea unei alegeri poate cauza extrem de multă anxietate. Deciziile nesemnificative pot provoca, uneori, mai multă anxietate decât cele importante, pentru că sunt atât de numeroase.Nesiguranța înnăscută a perfecționiștilor înrăutățește situația, pentru că produce  îndoiala de sine și dubiile care îngreunează și mai mult luarea deciziilor.  Internetul ne îngreunează și mai mult luarea deciziilor, pentru că ne oferă un potențial de documentare infinit. Indiferent cât de mult citești despre ceva pe internet – fie că este vorba de o procedură medicală sau de cele mai bune pneuri de iarnă-, întotdeauna apare câte o informație nouă. A lua decizii este dificil pentru toată lumea. Dar este și mai chinuitor pentru perfecționiști. Pretențioșii , cei care caută și aleg ce este mai bun, cheltuiesc mult timp și energie în timpul căutării și mai grav, după ce fac o alegere, sunt preocupați de opțiunile pe care nu au avut timp să le considere. În schimb nepretențioșii  sunt cei care se decid asupra unui lucru satisfăcător și nu sunt preocupați de posibilitatea existenței unui lucru mai bun. Ei au criterii și standarde, cautând până ce găsesc ceva ce îndeplinește acele criterii și, în acest punct, se opresc. Faptul că sunteți pretențioși vă poate face nefericiți, mai ales într-o lume care vă oferă un număr copleșitor de opțiuni. Statistic, în comparație cu nepretențioșii, pretențioșilor le ia mai mult timp să ia o decizie, petrec mai mult timp gândindu-se la variantele ipotetice, sunt mai puțin mulțumiți de propriile decizii și sunt mai înclinați spre a-și regreta deciziile. Pe cale de consecință sunt mai nemulțumiți de propria viață, nefericiți, pesimiști, deprimați și anxioși. Pentru că sunt ilogice, distorsiunile cognitive vă pot altera capacitatea de a avea o gândire clară asupra unui set de opțiuni și de a o alege pe cea mai bună. Iată câteva dintre ele:Distorsiune: SuprageneralizareaExemplu: Vă spuneți că niciodată nu luați decizii bune și că întotdeauna vă regretați alegerile.Spuneți-vă: „Mă îndoiesc că fiecare decizie pe care o iau este greșită. Cu toții luam decizii pe care le regretăm și facem alegeri greșite, din când în când, dar majoritatea deciziilor mele sunt bune.”Distorsiune: Filtrul mentalExemplu: Înainte să vă hotărâți să vă schimbați locul de muncă, acordați atenție doar aspectelor negative ale actualului loc de muncă și doar aspectelor pozitive ale viitorului loc de muncă. Filtrul mental vă împiedică să observați ambele joburi cu aspecte plăcute și neplăcuteSpuneți-vă: „Este foarte puțin probabil ca noul job să fie perfect. Voi lua o decizie după ce voi face o listă cu avantajele și dezavantajele ambelor joburi.”Distorsiune: A trage concluzii pripiteExemplu: O prietenă vă spune că îi place aparatul de fotografiat  pe care tocmai și l-a cumpărat, așa că și dumneavoastră vă cumpărați unul la fel, fără să vă gândiți dacă vi se potrivește sau nu.Spuneți-vă: „Ceea ce este potrivit pentru alții nu este neapărat potrivit pentru mine, s-ar putea ca nevoile și așteptările noastre să difere.”Distorsiune: MinimalizareaExemplu: Atunci când luați o decizie, vă bazați foarte mult pe opiniile celorlalți și vă ignorați propriile instincteSpuneți-vă: „Nimeni nu îmi poate reprezenta mai bine interesele mele decât eu însumi. Poate că ceilalți nu înțeleg pe deplin importanța deciziei pe care trebuie să o iau. Sau sfatul lor poate fi influențat de sentimente de gelozie, competiție sau sentimentele lor personale. Trebuie să-mi ascult intuiția.”Distorsiune: Nevoia de a fi aprobatăExemplu: Atunci când luați masa împreună cu o prietenă care declară că are o  alimentație sănătoasă, comandați o salată, deși aveți poftă de o fripturăSpuneți-vă: „Asta este o prostie. Ar trebui să mănânc ce vreau. La prânz am mâncat doar un iaurt degresat și mi-e o foame de lup. Cine știe, poate prietena mea a mâncat o porție uriașă la prânz și încă nu-i este foame. Sau poate că mănâncă sănătos doar atunci când se află în compania mea. Poate că, dacă voi comanda o friptură, va fi ușurată și își va comanda și ea una.”Pe scurt alegerile pe care le faceți ar trebui să depindă de nevoile dumneavoastră și nu de comparația cu alții sau în funcție de „ce dă bine în societate”. Luarea deciziilor se rezumă la a vă asculta intuiția. Câteodată, după ce ați considerat toate datele disponibile, încă nu știți cum să procedați. În acest caz, încercați să vă calmați gândurile. Amânați decizia încă o zi. Faceți un duș fierbinte. Încercați să eliminați toate distragerile de afară, astfel încât să vă ascultați intuiția. De obicei, știți ce aveți de făcut, chiar dacă nu sunteți conștient de asta.
Durerea provocată de regretRegretul deciziilor din trecut ne poate urmări. Dar să nu uităm că ele au fost cele mai bune decizii pe care le-ați fi putut lua bazându-vă pe cunoștințele, maturitatea, resursele, sprijinul dumneavoastră și alți factori în acele momente. Problema cu regretul este că revedem vechile decizii și le privim din perspectiva omului cu o experiență de viață mai lungă și mai bogată. Ar fi util să iertăm și să empatizăm cu sinele nostru din trecut. Cunosc o doamnă de șaptezeci și ceva de ani care încă regretă decizia de a se căsători la șaptesprezece ani. În retrospectivă, își dă seama că băiatul cu care s-a căsătorit nu era potrivit pentru ea. Se căsătorise cu el doar pentru a evada din mediul de acasă, de a scăpa de un tată abuziv. Privind în urmă cu înțelepciunea unei femei de șaptezeci de ani, își dă seama că avusese și alte opțiuni- dar singura opțiune pe care o văzuse la vârsta de șaptesprezece ani era aceea de a se mărita cu primul bărbat care îi va ieși în cale.
A vă judeca trecutul nu vă ajută la nimic. Regretând, nu veți ajunge nicăieri. În loc de aceasta, încercați să vă aduceți aminte de deciziile din trecut cu empatie și compasiune.

22. A te căsători cu amantul este ca și cum ai pune sare în desert - Apr 15, 2018 7:47:00 AM

Deși sunt  în tabăra celor care aduc argumente pentru a rămâne fidel în relație, la un seminar pe tema infidelității, m-am trezit în câteva rânduri că le dădeam argumente solide celor din cealaltă tabără.
Seara încercând să-i relatez partenerului meu de viață această dilemă, am reușit să mă debusolez total. M-a salvat lecturarea unei lucrări a psihologului Walter Riso. Voi încerca cu cuvintele mele să fac un rezumat al argumentelor profesorului argentinian .Statisticile sunt copleșitoare, aproximativ cinzeci la sută dintre oameni au o relație ascunsă și își înșală partenerul. De mici copii, ne arătam extrem de atrași de tot ceea ce ne este interzis.Chiar dacă nu sunt de acord cu acest fel de relații, trebuie să recunosc faptul că multe dintre ele, ajung așa cum spune profesorul argentinian Walter Riso, să se transforme într-un Disney World personalizat, în care cei implicați sunt mai aproape de manie decât de o viață normală. Amanții își crează propriul lor microcosmos și reguli de supraviețuire. Câteva întâlniri clandestine în această conspirație amoroasă, te face să treci de la realitatea în alb și negru la una în culori. De aici și refuzul de a ieși din legătura amoroasă, indiferent din ce direcție ar veni presiunile împotriva ei: nimeni nu vrea să piardă farmecul unei astfel de iubiri.Ce te faci când, uneori, cei implicați, nemulțumiți fiind doar cu acel „aici și acum”, încearcă să legalizeze aventura, să iasă la lumină și să se arate în lume cu demnitate? „să trăim fericiți până la adânci bătrâneți, cu ai mei, cu ai tăi și, cine știe, cu ai noștri”.Tot statisticile ne spun că doar puține relații funcționează între amanții care se căsătoresc sau se mută împreună. Este foarte dificil să „reglementezi” dragostea pasională și să nu se schimbe nimic. „Nu vreau să renunț la această fericire” Aici este o contradicție: nu vrei să renunți la fericirea de a avea un amant, dar în același timp vrei să o denaturezi, să o scoți din microclimatul ei și să o duci acasă. Te întreb: cum îți dai seama dacă decizia ta nu  este influențată în principal de atașamentul față de plăcere? Cunoașterea celuilalt se rezumă la nebunia unei iubiri de laborator, ferită de microbii lumii exterioare? „Vreau mai mult, am nevoie de mai mult” Personal consider că efectul unei ședințe SPA resimțită într-o relație interzisă (raporturi sexuale, masaje, mângâieri, cuvinte frumoase, reducerea stresului, blocajul frământărilor curente pentru câteva ore) crează o dependență profundă. Și ca orice dependență are un mecanism psihic clasic de răspuns. Într-o căsnicie de rutină, prezența unui înlocuitor sau a unui supliment emoțional (sau sexual după caz), se transformă într-o motivație de bază. Ca în orice adicție (drog, tutun, alcool), nivelul de toleranță al organismului la substanță (în cazul nostru la amant) crește și avem nevoie de o cantitate mai mare, pentru a menține senzația la un nivel care să aducă satisfacții. Amanți până când altcineva ne va despărți. Amanții care se mută împreună dau dovadă de o naivitate și un egocentrism incredibil: au pretenția că și ceilalți trebuie să fie la fel de extaziați ca și ei. În ziua în care decid să înlocuiască partenerul cu amantul, devin și cinici „nu este problema mea cum va supraviețui, va vedea ea/el ce va face”. Dar ce faci când la mijloc sunt prinși niște copii. Un posibil scenariu: „ mama/tata se duce să trăiască cu un alt bărbat/femeie pentru că-l/o iubește foarte mult. Voi veți locui cu mine și veți avea un tată/mamă  nou/nouă. Îl veți vedea pe celălalt părinte ori de câte ori veți dori. Nu e fantastic?” Dacă copiii se îndoiesc de acest viitor luminos, mai adaugi „partea bună a lucrurilor va fi că veți avea doi tați/două mame și două case. Din păcate pentru copil, nici casa nici un nou părinte nu se aproprie de normalitate ci mai degrabă de traumă. De obicei în astfel da cazuri, totul își pierde bunul mers și explodează, pur și simplu, pentru că nu s-a inventat metoda prin care să înlocuiești partenerul cu amantul și totul să rămână neschimbat ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Persoanele rănite de această decizie, dezvoltă  resentimente, ei vor protesta, vor intra în depresie sau în cel mai bun caz își vor pune avocații la lucru.Considerente de care să ți cont în caz că dorești să te muți cu amantul, cine știe, poate că faci parte din acel mic procent de oameni care reușesc.1.Costurile sociale și pierderile emoționale. Poți da un răspuns la întrebarea „dacă ești pregătit să faci față atacurilor orchestrate de bunele maniere și morala inevitabilă?”. Există riscuri ca din punct de vedere social, relația ta să nu fie privită cu ochi buni și să fi sancționat. Poate apare cenzura din partea familiei tale. Mă repet, bucuria ta poate fi o pacoste pentru cei care își doresc să eșuezi. Există două tipuri de oameni: cei care, dintr-un sentiment de vinovăție sau de frica a ceea ce spun oamenii-renunță, și cei care se călesc în fața criticilor și merg mai departe. Tu din ce tabără ești?2.Declinul în pasiune. Aici lucrurile se complică. O ședință SPA nu se compară cu o relație la vedere. Stresul susținut clatină majoritatea marilor iubiri și libidoul în exces. De ce sunt atât de sigură de această afirmație? Pentru că vei intra în malaxorul vieții de zi cu zi cu un partener cu care ai un istoric plin de plăceri și cam atât. Perechile stabile, învață împreună cum să facă față unei realități care nu este atât de plăcută. În schimb, amanții nu „supraviețuiesc”, ei savurează! Dragostea reprezintă o condiție necesară într-o relație stabilă, dar nu este suficientă pentru ca o relație de cuplu să funcționeze perfect. Va trebui să aduci nirvana acasă și să o păstrezi. Cât despre fanteziile sexuale? Vor continua, în cazul în care copiii și oboseala o permit. Nu va fi la fel, dar cui îi pasă, acum sunteți împreună! 3.Ai tăi, ai mei și cei care vor veni. Aici lucrurile se complică atât de mult încât prefer doar să menționez problema. Rămâne să discutăm altă dată pe acest subiect. Schopenhauer spunea„ În emisfera noastră monografică, căsătoria este pierderea a jumătate de drepturi și duplicarea îndatoririlor”. Nu strică să faci un calcul.Walter Riso ne oferă șase  întrebări care te pot ghida înainte de a lua o decizie·  Cu sau fără amant? Experiența arată că, dacă nu rezolvi în primul rând problemele cu actualul partener, scenariul tău de viață te va împinge spre aceleași probleme cu viitorul partener·  Există riscul să rămâi și fără amant și fără partener? 50%-50%. Mutându-te repede la amant nu vei putea gestiona nici coabitarea, nici despărțirea. ·  Îl cunoști pe amantul tău suficient de bine încât să-ți dai seama dacă sunteți capabili sau nu pentru o viață de cuplu?Dacă nu ai decât povești frumoase de la hotel sau ședințe SPA, nu ai nimic.· Este dragoste ceea ce simți sau ai fost victima unui taifun care te învârte în aer fără să ai control asupra comportamentului tău? Înainte de a pune sare în prăjitură, înainte de a ateriza pe pământ, încearcă să fi realist.·  Se poate construi ceva pozitiv acolo unde s-a provocat atâta durere celorlalți? Dragostea nu justifică totul. Potrivit celor care susțin acest punct de vedere, dragostea slăbește dacă este nevoie de minciună. Nu știu dacă este adevărat, dar merită analizat.·  Preferata mea: Te poți baza pe loialitatea celui care ți-a fost amant, iar acum face parte din viața ta? No comment ! Aștept opiniile voastre!

23. Lupta cu propriile complexe - Mar 10, 2018 7:18:00 PM


E normal să te îndoiești de tine și să nu fi întru totul satisfăcut(ă) de ansamblul caracteristicilor tale. Dar complexul depășește cu mult stadiul insatisfacției ocazionale. El este focalizarea dureroasă și obsedantă, constantă sau foarte frecventă, a ansamblului gândurilor noastre asupra unei părți a corpului, considerată dizgrațioasă, sau a unei dimensiuni a personalității noastre, considerată insuficientă sau inadecvată, și care va perturba binele nostru moral și comportamentul social. De pe urma acestui fapt suferă toată stima de sine, dar starea de rău se concentrează asupra complexului. Putem fi complexați de oriceExistă complexe de „prea mult(ă)” ( grăsime, păr), de „nu îndeajuns de mult(ă)” (celulită, înălțime, mușchi), de „nu e cum ar trebui” etc. Ne putem focaliza deopotrivă pe defectele presupuse ale caracteristicilor noastre psihice: lipsa de cultură, de inteligență, de vivacitate de spirit etc. Te poți complexa când admiri pe cineva și-ți lași libere gândurile negative despre tine însuți: nu te mulțumești să admiri, ci te compari defavorabil și te acuzi că nu ești la înălțime în dimensiunea comparată. Aceste complexe sunt un teren nesfârșit de suferințe. Ele sunt mai puțin spectaculoase decât complexele fizice, dar uneori și mai dăunătoare. Ele dovedesc certitudinea, obscură și dureroasă, a unei „insuficiențe de sine”.Ce anume trebuie să evitămCa toate problemele legate de stimă de sine, complexele, oricare le-ar fi sursa lor, sunt agravate și cronicizate de atitudini de supunere și de demisie față de fricile vehiculate de insatisfacția de sine. Tot ce merge deci în sensul complexului trebuie combătut:Supunerea față de complex, adică renunțarea la a te expune privirilor sau judecăților, evitând ocaziile de a-ți dezvălui presupusul defect: să nu mai vorbești ca să nu ți se vadă lipsa de cultură, să nu apari în costum de baie etc.Să nu te expui decât odată ce complexul este „compensat” și sub control: să nu iei cuvântul decât pe subiecte pe care le-ai pregătit în prealabil, să nu ieși din casă nemachiată, să porți   talonete sau perucă.Să îți sacrifici libertatea sau demnitatea ca să te faci acceptat: multe destine de „țapi ispășitori” sunt legate de complexe care induc teama de a fi respins. Aceste persoane sunt gata de orice ca să fie acceptate, chiar și să suporte batjocuri și umiliri.
      Ce este adecvatNu există „o” soluție care să vindece infailibil complexele, ci un ansamblu de eforturi care, puse cap la cap, vor face să se retragă încetul cu încetul complexul sau, cel puțin, manifestările sale excesive:Să înțelegem de unde ne vin complexele. Mesaje umilitoare din partea părinților? Complexele părinților înșiși? Carențe afective? Anumite evenimente de viață? Am avut deja experiența respingerii fiindcă dezvăluisem de ce anume mi-era rușine? Dar în acest caz, experiența respectivă se poate repeta după intervale de ani de zile? Cu alte persoane? Cu persoanele pe care le frecventez actualmente?Să îi observăm pe ceilalți: să vedem cum „defecte” asemănătoare nu îi împiedică pe alții să trăiască liber. Să încercăm să vedem cum trăiesc cu defectele lor și nu încearcă cu orice preț să și le ascundă. Să înțelegem că această libertate luată față de limitele lor nu este deloc un noroc, ci rezultatul unor atitudini mentale și comportamentale adaptate, precum cele subliniate în acest articol.Să vorbim cu ceilalți: complexele se hrănesc din rușine și izolare. Vorbitul despre ele nu le vindecă, dar le diminuează puterea. „Știu că ceilalți se descurcă. Dar insatisfacția vine din mine”, efortul de-a vă aminti regulat părerile pozitive exterioare este benefic.Să luptăm cu „paranoia complexului”: nu, nu toate eșecurile noastre vin din defectele care ne complexează, și toate privirile ațintite asupra noastră nu înseamnă că ceilalți ne observă punctele slabe.Să lărgim privirea asupra noastră: să ne vedem ca pe o persoană globală, să ne lărgim viziunea de sine și să nu ne reducem la slăbiciunile, limitele și defectele noastre.

Cu cât te-ai arătat mai talentat în arta de-a te preface, cu atât te pomenești mai prins în capcană de complexele pe care le ai, ca un mincinos de minciunile sale. Acest lucru trebuie știut, deoarece deseori el este cel care te blochează, odată ce ești hotărât și motivat să scapi de complexe.



Articol inspirat din „Imperfecți, liberi și fericiți” Christophe André


24. Încetează să-ți mai faci rău! - Mar 3, 2018 12:53:00 PM

Până unde poate merge raportul rău cu tine însuți? Problemele stimei de sine ne pot face să derapăm cu mult dincolo de simpla agasare față de propria persoană, atunci când nu reușim să facem ce am vrea, sau să fim așa cum ne-am dori. Există astfel diverse  grade de raporturi rele cu sinele:

Îndoieli și insatisfacții: când nu te mulțumești să notezi că ai eșuat în atingerea obiectivelor și să regreți acest fapt, mai adaugi un nivel criticându-te în exces sau devalorizându-te. În mod normal, e tocmai acțiunea emoției date de regret: să ne administrăm o mică suferință, ca să ne facă să vrem să reușim data viitoare. E inutil să suprasolicităm: rolul inteligenței noastre nu este să ne pedepsească, ci tocmai să ne ajute să reflectăm pentru ca decepția să nu se mai repete. Conduite de eșec: există conduite de punere în eșec care sunt modalități de-a evita judecata de sine. De exemplu: să nu mă pregătesc pentru un examen, pentru a putea spune, dacă îl pic, eșecul se datorează nepregătirii mele decât lipsei de inteligență. Dar anumite puneri în eșec pot avea și un aspect punitiv:„Din moment ce așa stau lucrurile, nu merit să beneficiez de recompensa aceasta...Mai bine mă dau la fund”.Autoagresivitatea: psihică (să te insulți) sau fizică (întristător de frecventă „dorință de-a mă lovi”, în cel mai bun caz derivată în violențe și lovituri la adresa obiectelor). Sunt oameni care își fracturează mâna sau nasul în urma unor lovituri date în ușă. Există uneori impulsuri suicidale care țin de această detestare de sine consecutivă unei decepții de sine.
Război sau pace cu tine însuți?         Putem ajunge să ducem un război cu propria persoană: 1.Fiindcă prelungim și repetăm carențele copilăriei. Această detestare de sine este frecventă la cei care nu au fost iubiți, care au dus lipsă de afecțiune de la cea mai fragedă vârstă.2.Fiindcă suntem victima propriilor idealuri: atunci decepția de sine e cea care ne face violenți cu noi înșine.3.Fiindcă credem că asprimea față de noi înșine este benefică: avem sentimentul că, dacă ne-am permite prea multă blândețe și respect, atunci „înclinațiile rele” ne-ar invada existența și ne-ar duce spre culmile moliciunii și a mediocrității
Să ne pedepsim sau să ne ajutăm să ne schimbăm?Ce căutăm: să ne pedepsim sau să ne schimbăm? Dacă răspunsul dumneavoastră este „să mă pedepsesc ca să mă schimb”, să știți că psihologia a arătat din plin, și de multă vreme, importanța scăzută a pedepsei ca instrument pedagogic. Skinner spunea „Pedeapsa nu te învață decât un singur lucru: să eviți pedeapsa”. Pedeapsa servește- eventual- la menținerea ordinii, nu la crearea unei ambianțe psihologice de motivare a schimbării personale. Și violența, sub toate formele sale, chiar și violența întoarsă către tine însuși, nu este decât un detestabil uz abuziv al forței. Să crezi că forța și severitatea față de sine sunt suficiente pentru a te schimba constituie o viziune arhaică și ineficientă, chiar primejdioasă. Aceasta deoarece se instaurează o logică a violenței, care facilitează revenirea sistematică a acelorași greșeli și a aceluiași sentiment de insatisfacție de sine: din moment ce rezultatele la care visăm nu apar, sporim violența față de noi înșine, mărim severitatea pedepselor pe care le administrăm. Este logica dublei suferințe: la cea a eșecului se adaugă cea a pedepsei. Dar suferința nu te face să progresezi. Ceea ce te face să progresezi este faptul de a înțelege de ce suferi și cum să depășești această suferință. Arta schimbării nonviolenteDe fiecare dată când oamenii au renunțat la violență, omenirea a progresat. Astăzi s-au uitat, cel puțin în lumea occidentală, toate justificările violenței la adresa femeilor („bate-ți nevasta zilnic, că, dacă nu ști de ce, va găsi ea motivul”, a sclavilor („nu înțeleg decât de bătaie”), a copiilor („să-i mâni cu bățul”), etc. Violența față de sine nu este decât o reminiscență a acestor modalități vechi de a proceda.                                                Dacă ai practicat vreme îndelungată agresivitatea la adresa propriei persoane, va trebui, fără îndoială să continui să te ferești de ea toată viața: cu cât vei fi mai obosit, cu atât vechile reflexe vor înceta să revină. Dar fiecare bătălie condusă cu succes, fiecare retragere la care vom fi fost în stare să o silim vom face ca, încetul cu încetul, revenirile sale să fie mai puțin...violente.


25. Educația pozitivă versus educația bazată pe frică - Feb 4, 2018 8:55:00 AM



Când o pedeapsă rănește sufletul, din punct de vedere psihologic, ea se manifestă prin comportamente cum sunt: rezistența, resentimentele, respingerea și revolta. Înainte de a fi maturi, din punct de vedere psihologic, copiii și adolescenții îndepărtează și resping ajutorul atât de important al părinților. Conflictul dintre părinți și copii este greu de controlat. Mulți părinți recunosc că vechile metode bazate pe frică, dominare și culpabilitate nu mai merg, dar pur și simplu nu cunosc altele. Părinții care permit prea multe nu le oferă copiilor controlul părintesc de care aceștia au nevoie. Când copiii dețin controlul ei scapă de sub controlul părinților.Copiii învață totul prin imitare și cooperare Copiii din ziua de azi sunt mult mai sensibili dar sunt și negativ influențați de metodele vechi de educație ca: țipatul, bătaia, pedeapsa, interdicția, umilirea și rușinea. Pedeapsa cu bătaia îi determina pe copii să știe de frică și să respecte regulile. Astăzi, prin bătăi părinții obțin un efect exact contrar și răspund la violență prin violență. Acesta este simptomul unei mai mari sensibilități. Copiii își imită părinții Ei învață totul prin imitare și cooperare. Dacă țipăm la copii, îi amenințăm și-i agresăm fizic și verbal, pentru a redobândi controlul, în afară că vom crește un copil al cărui sentiment de încredere în el însuși se va manifesta pregnant când va fi adult, va învăța că agresiunea este soluția. Mai târziu, când dorința nu-i va fi îndeplinită, își va lăsa furia să se reverse fie printr-o agresiune directă, fie printr-o agresiune pasivă. În generația mea, părinții considerau o dovadă de iubire aducerea acasă a unei sticle de suc sau a asigura „pâinea cea de toate zilele”. Astăzi cea mai mare bogăție pentru un părinte este timpul. Pentru a face parte schimbărilor din societate, părinții trebuie să-și schimbe atitudinea față de educație. Dacă în trecut, educația urmărea să formeze copii ascultători, obiectivul educației moderne este acela de a forma copii cu o voință puternică, dar cooperanți. În trecut un copil care nu se supunea era deseori calificat ca încăpățânat. Voința unui copil nu trebuie eliminată pentru a-l determina să fie cooperant. Când inima unui copil este deschisă și voința le este educată!  Copiii învață, prin sentimentul de compasiune, să devină cooperanți și buni. Scopul educației pozitive este acela de a forma lideri siguri, capabili să-și făurească singuri destinul, nu să calce pe urmele altora în virtutea inerției. În mintea, inima și trupul fiecărui copil există schița perfectă a dezvoltării acestuia. Educația pozitivă sprijină procesul natural de creștere a copiilor, ajutându-i  să-și exprime armonios talentele și însușirile fiecăruia. Având permisiunea de a fi diferiți de ceilalți, copiii devin capabili să descopere, să aprecieze și să dezvolte potențialul interior unic. Având permisiunea de a greși, copiii devin capabili să se autocorecteze, să învețe din propriile lor greșeli. A greși nu înseamnă că ceva nu este în neregulă cu tine. Greșelile sunt naturale, normale și de așteptat. Și noi ca părinți ar fi bine să ne recunoaștem propriile noastre greșeli atunci când le facem. Copiii învață văzând.Având permisiunea să-și exprime sentimentele negative, copiii învață să își controleze emoțiile și să își dezvolte conștiința de sine. Crizele de furie sunt o parte importantă a dezvoltării copiilor. Cea mai bună cale pentru a-i deprinde pe copii să fie conștienți de propriile lor sentimente este aceea de a-i asculta și de a-i ajuta să le identifice cu empatia.
Educația pozitivă formează copii cu o personalitate puternică, îi învață să își asume responsabilități și să se simtă în siguranță înțelegând locul pe care îl au în familie și apoi în societate.
Oamenii de succes suferă când pierd, dar își revin pentru că au capacitatea de a se elibera de sentimentele negative.