Blogs Home » Personal » Personale » Maison De Cannelle

Maison De Cannelle

Maison De Cannelle - cărți, muzici și cafele. Un blog pe cât de personal, pe atât de public.

Articole Blog

01. Speechless - Aug 25, 2013 3:53:00 PM

În ultima vreme, mă aşez cu tupeu în faţa calculatorului, deschid coala albă a blogului şi mă opresc. Nu pot să povestesc nimic, deşi mi se întâmplă atât de multe. 
Poate că sunt prea multe. 
Caut un cuvânt de care să mă lipesc şi odată ce-l simt cum se apropie de mine, îl pierd ca şi cum n-ar fi existat. Nu-l pot atinge, nu-l pot aşterne pe hârtie, nu-i pot da curs. Nu mă mai ascultă. 
Răsfoiesc paginile blogului şi nu-mi vine să cred că eu sunt autoarea lor. Eu le-am dat viaţă acelor cuvinte, eu le-am adus pe lume, eu le-am creat. Şi acum m-au părăsit. Nu mă mai vor. Oare le-am dezamăgit? Oare m-au uitat? Oare nu mai sunt de-a lor? 



02. presentiment - Aug 3, 2013 8:01:00 PM


Duminică seara, puţin înainte de orele 22. Încerc din răsputeri să fac o pauză de lucru şi să citesc câteva rânduri. Şi citesc cu atâta sete, pentru că din păcate acum e tot mai puţin timp pentru activităţi dedicate mie şi doar mie.
La un moment dat simt cum mă cuprinde o senzaţie de teamă, de stres, mii de gânduri mi se învârt în cap. Nimic anume. Nu e o problemă clară pe care să încep să o desfac în bucăţele ca să-i găsesc rezolvarea. E pur şi simplu o durere surdă în stomac, parcă o mână invizibilă îmi apasă nasul şi gura. Nu mai pot să respir. Uit ce citesc. Închid cartea şi atunci sună telefonul. Acum ştiu. Am avut un presentiment. Răspund la telefon şi deşi memoria telefonului îmi arată un nume, vocea de dincolo e a altcuiva. Nu cunosc persoana în cauză. Am văzut-o vag o dată sau de două ori. Pledează cu cuvinte sărace pentru numele din memoria telefonului meu. Pe scurt, fără să mă învârt în jurul cozii, încerc să reduc pe cât posibil volumul nesimţit al vocii de dincolo, însă durerea mea de stomac persistă şi se intensifică deodată cu furia. Mi s-a făcut milă şi silă în acelaşi timp. Îmi aud vocea dură şi mă sperii de mine. 
Eu nu sunt aşa. Nu vreau să fiu aşa. Amară. Vreau să fiu omul cu vocea caldă, blândă. Cu zâmbetul pe buze. Cu ochii limpezi. Din păcate, greul de pe umerii mei mă transformă în ceea ce nu vreau să fiu. Uneori e mult prea mult. 
Odată telefonul închis, starea mea se atenuează. Dau să mă îmbrac. Se făcuse deja ora la care mă întorc de obicei la terasă. Stomacul meu se relaxează. Uit repede momentul dinainte. Am învăţat să uit, să îndosariez, să pun deoparte, să las în urmă tot ce mă loveşte. Altfel n-aş reuşi să trec peste zi. Aerul curat de afară îmi umple plămânii. Muntele mă priveşte din căuşul lunii, iar oraşul mă loveşte în faţă.  E întuneric. Tinerii se ţin de mână, se iubesc la loc ferit, se plimbă în noapte. Unii beau limonadă cu pepene la mine în terasă. Sunt puţini, deja îi recunosc pe toţi. Cei mereu singuri, cei pretenţioşi, cei etern pierduţi în ecranul telefoanelor, cei prietenoşi, cei atenţi, cei mereu prezenţi, cei ce nu mă cunosc. Le zâmbesc tuturor. Noaptea abia începe. 
03. when life pushes you down to your knees .... - Jul 29, 2013 8:58:00 PM

... you are in the perfect position to pray. Nu mai ştiu unde am citit fraza asta, dar sună destul de adevărat zilele astea. Sau poate sună bine Hurts cu Wonderful life... 
Voi ce ziceţi?

04. mască homemade - Jul 25, 2013 6:56:00 PM



Acum câteva zile sau săptămâni - din păcate, nu mai am noţiunea timpului - am descoperit la MissBodescu câteva reţete foarte interesante de măşti pentru faţă făcute din ingrediente simple, deloc costisitoare, pe care le cam avem cu toţii prin casă. Am testat şi eu prima mască, cea cu ulei de măsline, iaurt şi miere, dar m-am îndrăgostit iremediabil de cea cu polen, miere şi iaurt. O fac de şi două ori pe săptămână, dacă am timp, şi e o adevărată binecuvântare pentru pielea mea. Pentru că folosesc polen granulat, prepar masca în mojar. Pasez bine polenul, adaug mierea şi iaurtul, amestec bine şi gata. Miroase minunat, se aplică uşor, nu pătează, e foarte cremoasă, nu curge, e perfectă. Să nu uit: folosesc cam o linguriţă din fiecare ingredient. Enjoy and come back to tell your story!


05. unplugged - Jul 10, 2013 9:35:00 PM

A plouat ieri cu găleata. Cu nemiluita. Fără reţineri. Fără milă. N-am mai văzut de multă vreme atâta apă, deşi am tot gustat ploaie în ultimele luni. 

Am stat în miezul ploii. M-am udat până la piele. Am umblat desculţă pe podeaua fierbinte a terasei, adunând ce se mai putea aduna, salvând ce se mai putea salva. De data asta nu m-a mai durut nici ploaia, nici frigul, nici vântul, nici picurii mari şi reci. M-am resemnat. Am lăsat ploaia să mă cuprindă cu totul. Să mă spele. Să mă cureţe. Să-mi ia totul, până şi vorbele. 

Am plecat spre casă cu ploaia în spate. Desculţă. Printre oameni cuprinşi de panică. Cu asfaltul aburind sub picioare. Goală pe dinăuntru. Fără gânduri.

De ieri, trăiesc în muţenie. Nu mai vorbesc nici măcar cu mine. E ceva voit. De comun acord cu sufletul meu. Poate că am obosit. Poate că a obosit şi el. 
Din păcate, nu pot să tac atât cât aş dori. Nu pot decât să mă scot din priză, să mă las o perioadă fără curent, fără energie, să zac efectiv în mine. să uit pur şi simplu că mai există ceva sau cineva în jurul meu. să mă opresc din trăit. din respirat. să spun "pas". să las totul să curgă pe lângă mine. prin mine. să fiu oarbă. mută. să uit. să mă uit. să mă învelesc în noapte. în întuneric. să închid ochii. să dorm în plină zi, în plină stradă, printre oameni, printre scaune şi canapele, printre ceşti şi pahare. 
Uneori e prea mult de îndurat. prea greu de suportat. prea interminabil. un labirint fără ieşire. un tunel fără luminiţă. o muncă de sisif.
şi atunci, ce? te muţi pur şi simplu. decizi să nu mai locuieşti în tine. să trăieşti o perioadă pur şi simplu ca şi cum ai fi în trupul altcuiva. nu mai simţi nimic. nu mai vezi pe nimeni. nu mai faci parte din lumea asta. rămâi o perioadă unplugged...
06. Anotimpul fructelor de mango - Jul 9, 2013 10:35:00 AM

După cum bine ştiţi sunt în permanentă căutare de autori noi, necunoscuţi mie. Nu mai ştiu cu ce ocazie am primit această carte, dar mi-a făcut mare plăcere să o citesc. A curs foarte lin şi mi-a oferit o nouă imagine asupra unei lumi pe care îmi doresc din suflet să o cunosc la un moment dat în viaţă: India. Pe cât de colorată şi condimentată pe atât de minunată mi se pare. 

Personajul principal al cărţii este Priya Rao, o tânără indiancă stabilită în Statele Unite ale Americii. Ea revine în ţara natală după 7 ani cu scopul de a-şi anunţa părinţii că doreşte să-şi unească destinul de cel al unui american cu care-şi împarte deja viaţa, casa şi patul, fapt necunoscut familiei ei conservatoare. Din păcate, tradiţiile indiene nu înţeleg o astfel de uniune, având în vedere că ritualul mariajului în India contemporană înseamnă în fapt o căsătorie aranjată şi moderată de părinţi. Odată ajunsă acasă, carapacea de femeie independetă cu drepturi şi principii se fisurează, iar Priya se trezeşte tărâtă fără drept de apel în miezul unui ritual de căsătorie aranjat de părinţii ei. Nu-şi găseşte curajul de a riposta şi de a se impune în faţa familiei, lăsând timpul să curgă fără să aducă în discuţie adevăratul motiv al vizitei ei. 

Printre rânduri, descoperim o Indie fascinantă, cu multe părţi rele, dar şi multe bune, fiecare capitol al cărţii deschizându-se cu câte o reţetă indiană în ton cu conţinutul picant al textului. 

Aproape toată acţiunea cărţii se petrece în casa bunicilor unde întreaga familie se adună pentru ritualul conservării fructelor de mango, urmând o reţetă tradiţională atent explicată. Priya încearcă în repetate rânduri să-şi spună păsul, iar undeva spre sfârşitul cărţii când reuşeşte să spună tuturor adevărul despre ea şi viitorul ei soţ american, se dezlănţuie iadul. Mai ales că omite să le precizeze că Nick este un bărbat de culoare... 

Vă las oarecum în aer, ştiu, dar  e interesant să descoperiţi singuri acest labirint de tradiţii, ritualuri şi ţesături fine. Enjoy!
07. supă de roşii - Jul 2, 2013 4:52:00 PM


Da, aţi citit corect! După atâta absenţă, mă întorc la voi cu o supă de roşii numai bună pentru zilele de vară şi pentru oamenii ocupaţi. Stau tot mai puţin acasă, dorm pe apucate şi sunt mereu pe fugă aşa că sunt în mare căutare de reţete rapide şi gustoase. Mi-am adus aminte că am văzut mai demult în emisiunea celebrei Sophie Dahl - ştiu, tot vorbesc despre ea, şi da, probabil, am dezvoltat o mică obsesie total inocentă şi de scurtă durată pentru ea sau mai bine zis, pentru reţetele ei - o minunată supă de roşii. Am încercat multe variante de-a lungul timpului, dar asta pot să zic că mă satisface pe deplin. 
Pentru 2 porţii, avem nevoie de :
1 kg de roşii 1 ceapă mare roşie, dacă se poate - eu am avut albă2 căţei de usturoi întregi necurăţaţisarepipercimbruulei măslinezahăr 
Ungeţi o tavă cu ulei de măsline. Tăiaţi roşiile şi ceapa în patru şi puneţi-le în tavă. Nu trebuie să curăţaţi nimic, nu trebuie să arate nici frumos, nici perfect. Tăiaţi usturoiul în două şi-l adăugaţi celorlalte ingredinte. Presăraţi zahăr,  sare, piper şi cimbru (sau busuioc - ce vă face plăcere!). Stropiţi din plin cu ulei de măsline şi puneţi la cuptor cam jumătate de oră. După ce scoateţi tava din cuptor, stoarceţi usturoiul din coajă şi turnaţi toate ingredientele în blender. Mixaţi bine roşiile coapte cu ceapa şi usturoiul până obţineţi o supă cremoasă şi absolut delicioasă. 
Aveţi mai jos şi emisiunea în care Sophie Dahl înfăptuieşte această minunată supă. Enjoy!


08. Cel care ma asteapta - Parinoush Saniee - Jun 21, 2013 12:57:00 PM

Singurele mele momente de pură relaxare au devenit cele câteva minunte de citit. Mă pierd în cărţi cu atâta ardoare tocmai ca să mai uit de realul meu cel dur. În sfârşit, soarele a răsărit, dar mai e mult până voi reuşi să recuperez zilele pierdute în răcoare şi ploi. Cu puţin ajutor de Sus, într-o săptămână poate chiar două, lucrurile vor arăta puţin diferit, vor prinde cu siguranţă culoarea verii mult aşteptate. 

Am citit pe nerăsuflate Cel care mă aşteaptă de Parinoush Saniee. Deşi acum am mai puţin timp decât altădată, mi-am făcut un obicei din a citi pe stradă, drumul meu spre serviciu este unul scurt, dar plin de arome şi mirosuri dulci. Ajung la terasă prima şi plec ultima. Până se înfierbântă espressorul, mai citesc câteva pagini. Apoi ziua curge şi uit de cartea mea până în momentul în care vreau să mă închid undeva departe de lume. Atunci mă ascund în lumea altora. Am trăit alături de Masumeh - personajul din Cel care mă aşteaptă -  doar pentru câteva zile. Am citit cu mare uimire despre viaţa plină de lipsuri a femeilor din Iran. Am reuşind să apreciez mai corect drepturile de care beneficiem noi, aici, în Romania. De la reguli dure de comportament la tradiţii bolnave, adânc întipărite în sânul societăţii, cuvântul de ordine pentru femeia iraniană este limitare. Supusă până la umilinţă tuturor bărbaţilor din familie chiar şi fraţilor mai mici ca vârstă, umilită, uitată, nesemnificativă, invizibilă, ea nu este educată decât în spiritul toleranţei, fără nici o cale de scăpare, fără nici o cale de a exista ca fiinţă independentă. Căsătorită conform tradiţiei cu un bărbat ales de familie, tânăra copilă trebuie să respecte codul îngăduinţei şi al smereniei în noua ei familie. Masumeh are norocul de a se căsători cu Hamid, care îi oferă posibilitatea să-şi continue studiile, deşi îi desconsideră intelingenţa şi sistemul tradiţionalist în care a fost educată. Viaţa ei devine o aventură în momentul în care îşi dă seama că libertatea pe care i-o oferă soţul nu este pentru bunăstarea familiei, ci pentru a-şi proteja gruparea ilegală din care acesta face parte. Cu timpul, Hamid dispare tot mai des de acasă şi pentru mai mult timp, iar Masumeh îl disculpă în faţa familiei, inventând minciuni şi explicaţii fictive pentru perioadele lui de dispariţie. Odată cu venirea pe lume a primului copil, moment în care Hamid nu este de găsit, Masumeh înţelege riscurile la care o supun acţiunile soţului ei. Caută să se angajeze pentru a se putea întreţine şi reuşeşte în cele din urmă să se întoarcă şi la şcoală. Lupta ei cu viaţa şi greutăţile impuse de o societate închistată în trecut, o fac să uite de ea. 

Nu am prea mult timp să vă povestesc despre această carte, dar pot să v-o recomand din suflet. E perfectă pentru cele câteva zile de concediu. Enjoy!
09. in love with a song ... - Jun 16, 2013 3:03:00 PM


10. martini. dirty martini - Jun 11, 2013 9:19:00 PM


Ce faci când ai un bar, nu prea ai clienţi, plouă cu găleata şi te rogi să nu ningă? Îţi lingi rănile sau mai bine bei ceva bun, iar eu beau cu mare plăcere martini.
În zilele astea mohorâte, chiar triste uneori, în care tot aştept zăpuşeala şi liniştea verii, mă zbat să-mi ţin moralul pe linia de plutire şi prin urmare mă desfăt cu câte un dirty martini. Mi-am amintit de reţeta prezentată de Sophie Dahl într-una din emisiunile ei, însoţită şi de un citat din celebra Dorothy Parker care zicea cam aşa : 

"I like to have a martini,
Two at the very most.
After three I'm under the table,
after four I'm under my host.”
Deci, aveţi nevoie de un shaker, gheaţă, vodkă, martini şi măsline verzi.Puneţi în shaker gheaţă, două măsuri de vodkă, o măsură de martini, 2-3 linguriţe din lichidul de la măsline şi scuturaţi bine. Strecuraţi licoarea miraculoasă într-un pahar de martini, puneţi măsline (câte doriţi sau câte vă fac bine) şi.... enjoy!!!

11. atât. - Jun 6, 2013 8:42:00 AM

Ziua cea mai frumoasă? Astăzi.Obstacolul cel mai mare? Frica.Lucrul cel mai uşor? Greşeala.Greşala cea mai mare? Renunţarea.Rădăcina cea mai rea? Egoismul.Distracţia cea mai bună? Munca.Înfrângerea cea mai urâtă? Descurajarea.Profesioniştii cei mai buni? Copiii.Nevoia dintâi? Comunicarea.Fericirea cea mai mare? Să fii util.Misterul cel mai profund? Moartea.Defectul cel mai mare? Întristarea.Sentimentul cel mai urât? Ura.Cadoul cel mai frumos? Iertarea.Traseul cel mai bun? Calea dreaptă.Senzaţia cea mai plăcută? Pacea interioară.Gestul cel mai frumos? Zâmbetul.Medicamentul cel mai bun? Optimismul.Satisfacţia cea mai mare? Datoria împlinită.Puterea cea mai mare? Credinţa.[Maica Tereza]
12. the help/culoarea sentimentelor - May 30, 2013 1:17:00 PM

Azi e o zi din cele triste. Plouă. Din nou. Nu pot să mişc nimic, doar fac inventare, calcule şi mă întreb cum să o scot la capăt. Mă rog pentru o rază de soare. Până atunci însă vă povestesc despre The Help sau Culoarea sentimentelor, cum a ajuns să fie tradusă în româneşte ultima carte pe care am citit-o. Nu este un titlu rău, dar nici cel pe care-l aşteptam. Mi-a plăcut foarte mult şi deşi nu prea mai am timp pentru citit încerc să nu închei o zi lungă de muncă fără câteva minute uitate într-o carte. Nu ştiu în câte nopţi am adormit cu The help în braţe. Este una din acele cărţi de care-ţi pare rău că s-a terminat. M-a întrebat la un moment dat cineva despre ce e vorba. N-am ştiut ce să zic exact, dar cuvântul care mi-a ieşit pe gură a fost "curaj", şi dacă stau bine să mă gândesc, chiar despre asta e vorba. 
Acţiunea se petrece în anii '60, în Jackson, Mississippi. Familiile albe aveau încă angajaţi oameni de culoare pe care în majoritatea cazurilor îi tratau fără respect şi asupra cărora îşi descărcau furiile şi frustrările. Cât de greu le era femeilor de culoare să crească copiii "coniţelor" cu piele albă în timp ce-şi lăsau proprii copii singuri sau pe mâna altora, cât de umilite se simţeau atunci când erau obligate să folosească o baie încropită într-un colţ de grădină, doar pentru că se zvonea că oamenii de culoare sunt purtători de boli şi viruşi, cât de desconsiderate erau servitoarele, cât de insignifiante apăreau ele în discuţiile celor albi, câte poveşti triste adunau ele într-o viaţă fără drept de apel, vedem în minunata carte a lui Kathryn Stockett. Citind despre asta parcă vedem mai clar lumea din jurul nostru. Deşi nu mai sunt probleme rasiale atât de profunde, limita despre care vorbesc negresele în carte există încă şi acum. Mereu există o clasă dominatoare care impune reguli pentru cei dominaţi, care decide cum ar trebui să trăiască/să existe cei consideraţi fără drepturi. 
O tânără, pe nume Eugenia "Skeeter" Phelan, proaspăt întoarsă acasă după absolvirea colegiului, îşi propune să scrie o carte despre situaţia servitoarelor angajate în casele familiilor albe din Mississippi. Vechile ei prietene sunt deja toate căsătorite, aşezate la casele lor, cu soţi, copii şi servitoare. Viaţa lor se scurge dând ordine care mai de care mai stupide, ocupându-şi timpul cu chestiuni rasiale de genul Iniţiativa de Igienă pentru Personalul Domestic -  o propunere de lege care impune ca toate casele bogaţilor albi să aibă o baie separată pentru personalul de culoare. Skeeter devine aliatul servitoarelor din casele prietenelor ei punând pe hârtie poveştile triste, dar uneori şi amuzante, ale  negreselor ce-şi pun viaţa în pericol pentru a spune lumii un adevăr pe cât de dureros pe atât de grav. Cartea este preserată şi cu evenimente violente tocmai pentru a transmite cât mai bine situaţia crâncenă din acea perioadă: bătăile la care a fost supus un negru doar pentru că s-a apropiat de o secţie de votare, uciderea altui negru în faţa propriilor copii, încarcerarea unei servitoare acuzată fals de furt, etc. 
Una dintre cele mai înduioşătoare poveşti este cea a unei servitoare negrese care decide să ceară un împrumut familiei de albi la care lucrează pentru a reuşi să-şi trimită ambii băieţi la şcoală. După o viaţă în care a trudit să adune alături de soţul ei suma necesară pentru a acoperi taxele de studii ale celor doi băieţi, se trezeşte cu 75 de dolari lipsă. Îi propune aşadar coniţei la care lucrează să o împrumute cu suma respectivă, iar ea să lucreze fără bani până acoperă datoria. Bineînţeles că doamna o refuză sub pretextul că oamenii în putere nu au nevoie de milă, ci trebuie să muncească mai mult. Prin urmare, servitoare se trezeşte în situaţia de a alege între cei 2 gemeni ai ei, pe cel care să meargă la şcoală. În cele din urmă, alege să fure un inel de la coniţa ei, un inel pe care aceasta nu-l folosise niciodată, pe care-l aruncase pentru că nu-i plăcea şi despre care uitase cu desăvârşire. În momentul în care servitoarea merge să-l vândă însă imediat este alertată poliţia, iar doamna cu piele albă merge să asiste cu deosebită plăcere la încarcerarea femeii de culoare. 
Eu zic că e o carte numai bună pentru a mai trezi umanitatea din noi, bunul simţ, mila, înţelegerea şi mai ales respectul pentru celălalt. Până la urmă, toţi suntem oameni, fiecare din noi poate să facă parte din specia dominantă sau din cea dominată. Nu alegem cum ne naştem, sub ce formă, în ce culoare, de care parte a baricadei. 
Vă recomand şi filmul. Merită!
13. homemade food ... at last - May 23, 2013 5:47:00 PM



Azi a plouat. Cu spume, aş zice. Prin urmare, am luat pauză. Am încercat să nu ies din casă având în vedere că în ultimele câteva săptămâni am stat numai pe-afară. N-am reuşit în totalitate. Dacă tot am ţinut terasa închisă, a trebuit să rezolv măcar câteva chestii administrative aşa că am tot umblat prin bocetul de afară. Mă bucur totuşi că am reuşit să mai rezolv şi din problemele casei: spălat de haine, curăţat, aranjat, dus gunoi şi alte alea. Am mai reuşit să ajung şi în bucătărie unde am inventat pe loc un quiche minunat cu ciuperci brune şi frunze proaspete de lobodă furate din grădina mamei mele. Trebuie să spun că de ceva vreme gătesc foarte puţin şi foarte rar. Mănânc pe apucate, dar mă străduiesc să mănânc cât de cât corect. Din păcate, o iau pe arătură mai des. Azi am ales să mă lăfăi cu acest quiche din pricina ploii şi a zilei semilibere ce a rezultat din lacrimile norilor. 
Pentru blatul de quiche folosesc cam aceeaşi reţetă de fiecare dată când prepar această minunată tartă, şi anume:

150 gr făină120 gr unt (tăiat cubuleţe)4 linguri de apă rece
Amestec făina şi untul în blender până se transformă într-un aluat fărâmicios. Apoi adaug rând pe rând lingurile de apă. Pun aluatul într-o folie de plastic şi-l las să se liniştească în frigider cam o jumătate de oră. 
Pentru umplutură am folosit :o cutie de smântănă - 200 gro punguţă cu caşcaval ras - 150 gr250 gr de ciuperci brune 2 mâini bune de lobodă 2 căţei de usturoi 2 ouă
sare 
piper
unt - maxim 50 gr
Am topit puţin unt şi am călit ciupercile. Am adăugat usturoiul tăiat mărunt şi loboda pe care am lăsat-o la călit cam 1 minut. Doar cât să se înmoaie. Am dres compoziţia de sare şi piper. Am întins foaia de quiche în tavă, am pus compoziţia de ciuperci şi lobodă, iar peste am turnat un mix de ouă bătute cu smântână şi caşcaval ras. Am presărat deasupra câteva ciuperci trase în unt şi o mână de lobodă proaspătă tăiată mărunt. A stat în cuptor cam 25 de minute şi a ieşit o minune numai bună de păcătuit într-o zi ploioasă. Am tăiat lângă vreo 3 roşii cherry ca să mai colorez tarta sau mai bine zis, ca să am senzaţia că am mâncat şi ceva crud. Enjoy!


14. cu şi despre oameni - May 19, 2013 1:52:00 PM

Azi gândurile au început devreme. Încă nu discutau păsările afară când am deschis ochii şi am început să învârt tot felul de probleme pe toate părţile. Am reuşit să mă relaxez abia când mi-am dat seama că e duminică, că e foarte devreme, că sunt încă foarte obosită, că n-am dormit suficient, că nu sunt nori pe cer (Doamne ajută!), că va fi o zi lungă de muncă, că o să am ceva timp de citit în colţul meu de terasă.... 
Citesc The Help, ronţăi fructe uscate şi mă bucur de soare. În jurul meu, oameni de toate vârstele vin şi pleacă. Am început ziua de lucru la 9 şi 20 de minute. Cu 2 oameni lipsă şi cu mai mult calm decât credeam că pot dispune. De când am deschis terasa iau lucrurile aşa cum sunt. Sau poate purşi simplu nu mai am unde înmagazina probleme în plus. Am şters mese, am servit cafea, am spălat scrumiere, am zâmbit şi povestit până am rămas doar cu un om lipsă. 
Îi văd pe mulţi butonând telefoanele în căutare de internet. Încă nu am reuşit să înţeleg acest tip de socializare. Văd tineri adunaţi la o masă atât de acaparaţi de internet încât uită să mai discute între ei. Mă întreb de multe ori dacă nu se adună la masă şi vorbesc între ei pe messenger... 
Ador familiile care vin în vizită. Taţii servesc bere rece, mamele cafea negreşit, iar copiii limonadă colorată cu sirop de curacao sau grenadine sau lime. Abia aştept să pun pe mese şi oferta de îngheţată. Încă sunt în negocieri, dar pe săptămâna viitoare îi dau de cap. 
Îmi plac şi familiile tinere însoţite de căţel. N-au venit în vizită decât căţei civilizaţi. Până acum. Toţi aşteaptă sub mese până stăpânii îşi termină băuturile. Pleacă apoi uitându-se cu jind la vitrinele cu băuturi reci. 
Unii oameni vin şi se aşează cu faţa la stradă. Stau şi patru ore cu o bere în faţă uitându-se la oameni, maşini, asfalt, vechiul cinematograf care e vis-a-vis de noi. Nici nu discută între ei. Doar privesc. E şi asta o formă de relaxare, bănuiesc. 
Un domn între două vârste vine aproape zilnic cu bicicleta. Se aşează la o masă aproape de copacul de care-şi sprijină mijlocul de transport şi serveşte o bere. Singur. Nu citeşte ziarul, nu răsfoieşte meniul, nu discută la telefon, nu caută internet. Cade doar pe gânduri în faţa unei halbe de bere Heineken. Nu bea niciodată altceva. 
Vin şi vrăbiuţe. Se aşează cel mult pe spătarele scaunelor. Fură popcorn sau te miri ce frunze ne mai cad de prin copaci. E bine că sunt foarte atente tot timpul şi curăţă din locuri care pentru noi sunt mai greu accesibile. Ştiu că le-am invadat teritoriul, aici sub copaci, aşa că le mai las din când în când câţiva biscuţi. Nu-mi mulţumesc niciodată, dar nici nu deranjează prea mult. Ne înţelegem. 
Muzica nu se opreşte decât înainte cu un minut de închidere. E muzică de chillout. Nu toţi o gustă. Sunt sigură. Mai ales pentru că nu au mai auzit sau  pentru că nu sunt obişnuiţi. Însă oamenii se educă. Iar cei umblaţi, se bucură de acest peisaj nou ca de o pâine caldă. Şi mie una îmi place pâinea caldă. Vouă nu? 



15. life update - May 18, 2013 3:07:00 PM

Capriciile vremii mă dor. Cu primii stropi de ploaie, terasa mea se goleşte cât ai clipi. Oamenii fug speriaţi de ceva ce nu le face prea mult rău, doar le mai taie din comoditate. Ştiu că vor veni şi vremuri mai bune, mai călduroase, mai darnice. Momentan trebuie să iau totul aşa cum vine de Sus.  
De câteva zile mi-am creat un ritm. Dorm puţin mai mult, mă refac încet-încet, ştiu când pot lipsi, ştiu şi mai bine ce mă cheamă înapoi. Trebuie să recunosc că terasa asta dă dependenţă. Când nu sunt aici, mă gândesc doar la ea. Dacă e bine, dacă o plouă, dacă are sau nu clienţi, dacă oamenii o îngrijesc suficient, dacă lumea o apreciază la adevărata ei valoare. Trăieşte prin mine, iar eu trăiesc prin ea.  
Ieri a venit o doamnă cu aer curios, pe care am invitat-o pentru o discuţie de principiu. A scormonit din priviri fiecare colţişor al terasei, fiecare angajat, fiecare tip de băutură servit, fiecare fir de melodie, iar pe mine m-a privit ca pe un copil care are de dat o teză. I-am răspuns cu zâmbete, a încercat să-mi mai bage pe gât câteva servicii adiţionale, dar din fericire pentru mine, nu sunt prea uşor de impresionat. Nu-mi plac oamenii care insistă să-şi infigă cu tupeu ideile lor în viziunea mea. A nu se înţelege că nu accept un comentariu sau un sfat folositor. Pur şi simplu nu doresc să ofer clienţilor ceea ce deja găsesc şi în altă parte. Şi e de mult prost gust.
Stau în colţul meu roz şi mă uit la oameni. Se simt bine. Cel puţin aşa par. Asta mă bucură. 
Săptămâna asta am reuşit să aduc trei servicii noi. Am făcut contract cu o pizzerie pentru cine doreşte să servească pizza la terasă, am pus wireless, iar pentru toţi grăbiţii coffee to go. 
O bună prietenă de-a mea spunea că la un business nou pofta vine mâncând. Aşa e. Mă trezesc de multe ori cu zâmbetul pe buze atunci când număr sticle de bere, fac stocuri, umplu frigidere de marfă, spăl tone de pahare, ceşti, căni, halbe, golesc scrumiere, aprind lumânări, debarasez mese, mătur, scriu recepţii interminabile, orice, cot la cot cu oamenii noi din jurul meu. Nu mi-e teamă să învăţ tot ce ţine de acest NOU. It's my new best friend... 
16. cum e să fii chill.... - May 6, 2013 5:07:00 PM


Noutatea momentului este că am pornit pe un drum nou, şi anume am deschis o terasă sezonieră în oraşul meu natal, o terasă care a înfrumuseţat puţin zona şi care mă ajută să cred că vremurile ce vor veni nu vor mai avea un aer trist. Chill - pentru că ăsta e numele de scenă al noii afaceri - este un vis mai vechi care într-o seară rece de iarnă a început să-şi scrie povestea. Acum face parte din viaţa mea de zi cu zi şi mă face foarte fericită. Îmi mănâncă toate resursele, îmi stoarce toată energia, dar mă ţine în picioare.  

Din păcate, drumul până aici a fost unul mult mai dificil decât am preconizat, am muncit zile şi nopţi fără întrerupere pentru ca toate piesele puzzle-ului să se aşeze în locul potrivit, la momentul potrivit. Deşi am muncit peste puteri  şi mi-am pierdut aproape toată energia înainte ca terasa să-şi deschidă porţile şi pentru clienţi, odată deschisă mi-am dat seama că viaţa mea pe perioada verii se va petrece la masa din colţ, urmărind oamenii, chelnerii, barmanii, clienţii, afacerea în sine. Nu ştiu cum am să reuşesc să duc un program de 15 ore pe zi, în fiecare zi, dar tind să cred că-mi voi permite şi plecări inoportune sau momente de linişte totală în miez de zi, pentru că acum nu mă mai conduce nimeni. Simt că este ceva ce nu-mi va lua nimeni. Mă sperie noutatea acestui business, dar pe de altă parte sunt şi nerăbdătoare să-i descopăr toate secretele. Până una alta, uraţi-mi baftă! 
17. kuskus cu salată de alge şi avocado - Apr 26, 2013 5:07:00 PM



Nu demult vă povesteam cât de haotice sunt zilele mele. Printre picături, încerc totuşi să nu-mi fac rău şi să mănânc cât mai sănătos posibil. Aşadar, nu pot decât să optez pentru mâncăruri făcute pe loc, rapid şi fără prea mari complicaţii. 
În acest scop vă aduc în atenţie algele. Le găsiţi la pachet, uscate, la orice magazin naturist, costă vreo 4 lei, iar dintr-o pungă puteţi găti de 3 ori pentru 2 persoane. Asta în cazul în care le combinaţi şi cu alte ingrediente aşa cum am procedat eu în reţeta de mai jos care are ca bază kuskus-ul peste care se am aşezat o salată de alge cu avocado. 
Pentru kuskus aveţi nevoie de:
70 gr kuskus/persoană peste care adăugaţi 140 ml de apă fierbinte. Dublaţi sau triplaţi cantitatea în funcţie de persoanele care vă vor acompania la masă. Acoperiţi vasul cu o folie alimentară şi aşteptaţi cam 5 minute până când kuskus-ul se umflă bine, după care veţi aera compoziţia cu furculiţa şi ... puţin unt. Nu uitaţi să gustaţi de sare.
Pentru salată aveţi nevoie de:
1 ceapă medie1 roşie mare1 avocado30 gr tofu1 mână de alge marine uscate, puse la înmuiat în apă rece cu vreo 20 de minute înainte de folosire2 linguri sos soia2 linguri ulei măslinesucul de la o jumătate de lămâie
Tăiaţi primele 4 ingredientele cât de mărunt doriţi şi stropiţi-le din plin cu amestecul de sos de soia, ulei de măsline şi sucul de lămâie. Adăugaţi şi algele, amestecaţi bine şi lăsaţi mixul vreo 15 minute deoparte pentru ca aromele să se întrepătrundă. Enjoy!

18. - Apr 24, 2013 5:51:00 PM

sursa foto 
De câteva zile încoace am un program de lucru infernal. 

Mă trezesc pe la 6:30, fac un duş, beau un ceai, aranjez prin casă, fac ordine în geantă, agendă, acte, beau un smoothie sau un suc de fructe sau mănânc pur şi simplu fructe, după care îmi dau seama că e deja 7:30 sau aproape 8:00 şi o iau din loc. 

Rezolv hârţoagele în prima parte a zilei, asta dacă ziua curge cum îmi plănuiesc eu, dar în general ziua e o surpriză. 

Dau telefoanele urgente tot în prima parte a zilei, mi se întâmplă fie pe stradă, fie în maşină, fie prin vreun birou, notez grăbit, cu litere nehotărâte, aplecate ba spre stânga, ba spre dreapta, mici, mari, hieroglifice uneori. 

Uit de grija agendei mele supraponderale în a cărei gură mereu deschisă îndes cu nesaţ facturi, contracte, bonuri, bileţele, scrisori, plicuri, tot ce trebuie să ţin minte sau ce mi-ar putea fi de folos acum sau peste 100 de ani. Nu se ştie niciodată. 

Urc patru etaje, cobor patru etaje de cel puţin zece ori pe zi, asta ca să nu mă mai plâng că nu fac mişcare. 

Discut cu mai mult de 30 de persoane pe zi şi am cam 100 de apeluri telefonice (primite, date, pierdute, necunoscute, uitate) pe zi, primesc mailuri, trimit mailuri, plec în căutări cu google, listez hârtii peste hârtii şi îmi fac copii după copii. 

Îmi retrăiesc anumite momente din trecut, din zilele mele lungi de lucru, îmi regăsesc cuvinte de demult şi stări şi gânduri. Odată intrată în horă îmi dau seama că ştiu prea bine cum să joc. Mă mişc cu oarecare teamă pentru început, aştept parcă timpul să le vindece pe toate. Sunt eu şi în persoana asta. 
19. FALL OUT BOY - Apr 21, 2013 3:25:00 PM

Nu ştiu dacă am mai postat sau nu melodia asta, dar având în vedere că asta ascult cu spume, enjoy!

20. când ies din tablă ... - Apr 20, 2013 6:34:00 PM

mănânc ciocolată. Cu cremă. Dulce. Gen Mars sau Snickers sau Raffaello sau Mon Cherry.îmi las munca la final. Caut aiureli pe net. Citesc bloguri. Stau pe Pinterest. Youtube. Breslo.mă uit la un film pe net. În timp ce mă uit la alt film pt tv.amestec smântână grasă cu miere. Sau cu un gem bun. De zmeură. Sau fac frişcă de casă. Cu zahăr. Alb. Pudră. Bineînţeles.nu citesc. Adorm uitându-mă la tv. După care mă zvârcolesc toată noaptea.stau în cadă la înmuiat cu orele. Uit de mine. Boilerul duduie. Şi eu tot dau drumul la apă caldă. îmi fac un espresso dublu cu multă miere şi multă scorţişoară. Seara. După care nu mai pot să dorm.nu gătesc. Mănânc ceva pe bază de pâine. Prăjită. Şi usturoi. Şi ulei de măsline. Multe felii. Prea multe.lucrez noaptea. Câteodată peste măsură. Chestii pe care le pot face şi a doua zi. Simt că trebuie să le scot din minte. Să le tai de pe listă. Mă afund atât de adânc în noapte încât mi-e teamă să imprim ceva ca să nu fac prea mult zgomot şi să trezesc vecinii. nu beau suficientă apă. Beau ceai. Cafea. Smoothie. Nu apă. Sfârşeşc cu o durere de cap.  citesc fără ochelari. Uit să mi-i pun. Sau mi-e lene să-i caut.

21. scop nobil cu lacrimi şi muci - Apr 19, 2013 8:00:00 PM

Joia asta a fost cu cântec. Un cântec cu drum lung, în scopuri nobile, marcat spre nefericirea mea şi de o răceală chinuitoare cu lacrimi şi muci. Da, muci. Nu vă miraţi de cuvânt, toată lumea îl cunoaşte şi-l foloseşte, n-am să fiu eu prima care să-l evit. Şi acum, când scriu, plâng şi-mi suflu nasul de parcă toată lumea mea s-ar fi scufundat precum Titanicul. Deci, cum vă spuneam, am făcut un drum în scop nobil, şi anume am însoţit o cunoştinţă tare în vârstă şi tare bolnavă la un spital cu mulţi medici coloraţi şi zâmbitori, privaţi şi probabil bine remuneraţi. 
Am petrecut câteva ore stând într-o sală de aşteptare citind şi molfâind curmale, care din pricina lacrimilor şi mucilor mei, n-aveau niciun gust. M-am mirat şi minunat de atâtea amibilităţi şi de atâta culoare pentru că eu una cunosc spitalul ca fiind unul urât şi murdar. Ăsta în schimb, cel puţin din colţul meu ronţăitor, părea unul pentru oameni. În sfârşit, mi-am zis, s-a făcut un spital şi pentru oameni.
Drumul de întoarcere a fost mai liniştit. Cu prea mult soare. Şi deci şi mai multe lacrimi. N-am mâncat decât fructe uscate, nuci şi mere. M-am îmbătat cu ceai şi apă, am povestit nimicuri, mi-am pipăit nasul rudolfian şi într-un târziu am ajuns acasă. Nici n-am apucat să intru că am şi plecat să-mi rezolv treburile amânate din pricina drumului. 
M-am întors târziu şi am adormit îmbrăţişând cu putere o rolă mare de şervete de bucătărie. Vis!
22. sandwich cu avocado - Apr 17, 2013 9:30:00 AM



Mănânc avocado destul de des. Fie pun de un guacamole la ceas de seară, fie îl amestec cu alte ingrediente prietene într-un bol mare de salată. Se ştie despre el că are un conţinut mare de grăsimi, că este bogat în potasiu şi vitaminele B,E şi K, are cel mai mare conţinut de fibre dintre fructe, iar uleiul de avocado este foarte bun pentru piele, fiind renumit pentru proprietăţile sale anti-îmbătrânire.
Mi-am dat seama că tartinele mele cu avocado s-ar transforma în nişte sandwich-uri binevenite în drumurile mele tot mai dese din ultima vreme. Avem nevoie de un avocado, 2 căţei de usturoi (sau mai mulţi, depinde de dorinţe), ulei de măsline, 2-3 roşii cherry şi puţină sare. 
Cum procedăm? Păi, foarte simplu: după ce prăjiţi bine feliile de pâine, frecaţi-le cu un căţel de usturoi. Stropiţi-le uşor cu ulei de măsline, puneţi felii blânde de avocado şi roşii cherry. Şi gata! Sinceră să fiu nu cred că am mâncat un sandwich mai bun. Enjoy!


23. alegeri matinale - Apr 16, 2013 7:48:00 AM



Încă îmi place cafeaua. Fără lapte, cu miere şi un praf de scorţişoară. Acum un an sau poate chiar mai mult, cafeaua înseamna dimineaţă. Abia apucam să deschid ochii că mă şi repezeam să-mi fac o cafea. La început, la filtru, cu mult lapte, mult zahăr şi un praf de scorţişoară. Mai târziu, la espressor cu spumă de lapte, zahăr şi un praf de scorţişoară. Apoi, la espressor fără spumă de lapte, cu miere şi un praf de scorţişoară. Singura constantă a rămas scorţişoara. Până şi momentul savurării cafelei s-a schimbat. Se petrece undeva după prânz şi nu în fiecare zi. 

Dimineţile mele încep cu ceai sau direct cu smoothie. Gândul la aroma cafelei de dimineaţă sau la micul dejun copios urmat de cafea s-a transformat acum în pofta de fruct sau suc de fructe. Ştiu că poate pentru mulţi dintre voi, această schimbare pare ciudată sau de neconceput. Dar gusturile se educă. Mai ales dacă alegi să fii sănătos şi să-i oferi corpului tău ce are nevoie. Sau şi mai precis, ceea ce cere. 

Cum începe dimineaţa la voi?
24. life update - Apr 11, 2013 1:10:00 PM

Deşi stau prost cu timpul, am rămas totuşi adepta smoothie-urilor matinale...
pauză de cafea undeva în drum spre casă homemade pizza ... the best... 
pe drumuri ... 
după o zi în ploaie => guilty pleasurelalele de la soţ

Nu, nu mi-am luat liber. N-am fost nici în concediu, deşi visez la unul. N-am stat nici ascunsă sub plapumă în vreo depresie. Am lucrat. Mult şi bine. Şi sper ca pe viitor să fie şi cu succes. 
Am făcut multe drumuri, am cunoscut oameni noi, am adunat multe informaţii şi prin urmare, multe hârtii, am luat decizii, am făcut concesii, mi-am urmat principiile şi trăiesc cu speranţa că toată truda şi neliniştile din ultimele săptămâni să fie răsplătite. Am să povestesc despre tot şi toate la momentul potrivit. Acum e prea devreme şi prea haotic totul ca să-mi pot aşterne în voie gândurile. 
Până una alta, îmi încep toate dimineţile tot cu câte un smoothie/suc de fructe, depinde de ce conţine coşul meu cu bunătăţi, şi plec la drum cu speranţa că va fi soare. Până acum n-am umblat decât pe vreme îmbufnată cu ploaie şi vânt. Deşi am simţit nevoia de mai multă cafea în săptămânile astea, m-am străduit să rămân la una singură şi aia cu miere, fără lapte, dar fierbinte şi tare. 

Pentru că am primit de ziua mea o maşină de pâine şi m-am trezit într-o după-masă flâmândă, cu frigiderul aproape gol, cu altele mai importante de făcut decât gătitul, am pus maşina la lucru şi până mi-am mai rezolvat din hârtii, a ieşit o minune de blat de pizza gata frământat şi dospit. L-am întins, l-am pudrat cu mirodenii proaspăt pisate în mojar (care, by the way, e magic), l-am îmbibat cu un suc de roşii primit cadou de la soacră peste care am spart o bucată bună de tofu şi ...  un ou. Deşi nu prea mai mănânc ouă, am zis totuşi că merită să-l pun acolo mai ales pentru aspectul comercial... :))

Chiar dacă am tot fost pe drumuri, ştiţi bine că nu plec de acasă fără o carte în geantă. De data asta a fost Evanghelia după Pilat despre care v-am şi povestit aici.

Am scăpat la Raffaello într-o după-masă. După ce am umblat toată ziua prin ploaie, a trebuit să mă cadorisesc aşa că am desfăcut cutia primită cadou de Paşte de la mama mea. Ce bine a prins! 

Încerc din răsputeri să am o oarecare continuitate pe blog, dar nu mereu reuşeşc. Deocamdată sunt aici, doar puţin mai ocupată decât de obicei. Staţi pe aproape!


25. Evanghelia după Pilat - Apr 8, 2013 7:57:00 PM


De Paşte, i-am rămas fidelă lui Eric-Emmanuel Schmitt şi am continuat să citesc Evanghelia după Pilat. Este o carte deosebită, care necesită multă deschidere şi şi mai multă cunoaştere. Sigur că se referă la Isus şi sigur că este o serie de scrisori ale celebrului Pilat din Pont către fratele său, în care acesta îşi pune pe hârtie propria evanghelie, propria lui căutare de Dumnezeu, de regăsire. Toată lumea ştie despre patimile lui Isus, toată lumea cunoaşte istoria răstignirii, morţii şi învierii lui Isus, nu văd rostul unei repovestiri din partea mea, doar curajul cu care o pune în lumină Schmitt e cel ce şochează. Este o istorie pe care o ştim cu toţii, dar parcă o aflăm pentru prima oară, ne-o amintim şi o redescoperim în acelaşi timp. 
Nu m-am declarat niciodată o credincioasă înflăcărată, dar am fost mereu un om cu frica lui Dumnezeu. Prin urmare, m-a împlinit această carte, mi-a oferit câteva momente de linişte pură. M-am trezit citind-o în maşină, într-o sală de aşteptare şi chiar în timp ce-mi mestecam prânzul. M-am aplecat asupra ei şi am rumegat-o cu fruntea împotmolită în încruntare. Nu pot decât să vă îndemn la lectură. Şi la meditaţie.
La sfârşitul romanului avem parte de o delicatesă din partea autorului, câteva pagini în care ne poveşteşte cum i s-a furat romanul şi cum l-a rescris din memorie, de mână, pe un top de hârtie proaspăt cumpărat, trăind şi retrăind patimile unei cărţi ce-i mocnea în suflet de ani buni. 
Vă las cu un citat care mi-a plăcut în mod deosebit:Singura atitudine intelectuală cinstită, în ceea ce priveşte existenţa lui Dumnezeu sau a lui Hristos, este să spui "Nu ştiu". Agnosticismul trebuie să rămână baza noastră, a tuturor. Când zicem: "Eu cred", nu zicem "Eu ştiu". Ceea ce cred nu e ceea ce ştiu. Când zicem: "Eu nu cred", nu zicem "Eu ştiu că nu există". În ordinea adevărului, a nu crede nu aduce nimic în plus. Să rămânem umili şi măsuraţi. O credinţă atee sau o credinţă creştină rămân credinţe. Niciodată ştiinţe. Şi fiecare merită respectul pe care ar trebui să-l avem pentru orice convingere.