Blogs Home » Regional » Orase » Istorioare bucurestene

Istorioare bucurestene

Istorioare despre bucuresti si despre bucuresteni; chiar daca par nazbatii neverosimile, sunt toate adevarate.

Articole Blog

01. Puterea visului - Jun 9, 2019 12:00:00 PM


București, un oraș în care încap multe lumi. Iar uneori, ele se întâlnesc.
În tangentă. Fără să se atingă.
Decât în vis.
02. Doina Jela, VILLA MARGARETA - Mar 22, 2016 10:52:00 PM

Se mai verifică încă o dată impresia dintotdeauna că o carte este portretul autorului ei. Villa Margareta nu este o carte care să te lase să te împrietenești ușor cu ea, dar, odată ce se înnoadă legătura între cititor și text, relația devine indestructibilă. O carte densă, de substanță, un roman în care, în filigran, se simte cunoașterea abisurilor omenești, acumulată de Doina Jela în cele aproape trei decenii de cercetare a istoriei recente și recristalizată într-o formă literară expresivă și fină. Cititorul este invitat să privească o scenă pe care evoluează suflete absolut diferite unul de celălalt, în complexitatea unei lumi recreate ca un întreg unitar, cu o logică inexorabilă. Și să descopere treptat că, printr-o alchimie al cărei secret nu stă la îndemâna oricărui mânuitor al literelor, creatoarea lor le-a investit cu un fel de similaritate subtilă, care te determină să gândești că sunt poate fațete ale unuia și aceluiași suflet omenesc, pe rând curajos și slab, iubitor și trădător, înalt și căzut din înalt. Personaje-pilon, solide, care susțin structura romanului, eroina grație căreia conglomeratul faptelor și sentimentelor se înscrie în realitate, Vlad, Letiția, Digei, Rafael, multe alte prezențe care ocupă câte un loc mai marcat sau episodic în economia evenimentelor, dar a căror lipsă ar știrbi ritmul povestirii, se zbat pe trama ultimelor decenii, împletindu-și viețile, iubirile, trădările și suferințele.Așa cum spuneam, o carte bună poartă, sublimat în ea, chipul autorului ei. Villa Margareta nu face excepție. Puternică și delicată, rezervată, dar generoasă și caldă, cartea îți devine prietenă și știi că, de-a lungul anilor, o vei regăsi cu aceeași bucurie ca și atunci când ai citit-o pentru prima oară.
03. Mici comori bucureștene - Feb 18, 2016 7:28:00 PM

În sfârșit, una dintre micile comori bucureștene care mi-au bucurat copilăria și-a reluat locul în foișorul renovat al Vilei Minovici. Clopoțeii colorați de cristal sună iarăși diafan, la fel ca atunci când aveam vreo șapte ani și tatăl meu mă ducea de mână până la fântâna Miorița, ca să-i ascultăm împreună. O amintire frumoasă face din nou parte din viața Bucureștilor și, poate, a copiilor orașului.
Fotografiile clopoțeilor aparțin lui Cristian Oeffner Oprea, căruia îi mulțumesc
 pentru permisiunea de a le publica pe blog

Din aceleași vremuri îmi aduc aminte cum mă ducea tata la muzeu, unde treceam plini de venerație prin fața pânzelor neprețuite de pe pereți, zăbovind la unele, cu ochii ațintiți pe detalii, șoptindu-ne la ureche comentariile. Nici prin gând nu ne-ar fi trecut să vorbim cu voce tare în catedrala artelor.

Dar cel mai mult și cel mai mult îmi plăcea sala cu artă extrem-orientală.  Copilul de 7-8 ani înțepenea uluit în fața câte unui minuscul personaj cu aer înțelept, a obiectelor lucrate cu infinită răbdare. Eram fascinată mai ales de o piesă mare, probabil de cuarț roz, ca o dantelărie împodobită cu lanțuri din același material translucid, și despre care tata îmi explica de fiecare dată că a fost sculptată dintr-o singură bucată, inclusiv lanțurile de cuarț care o împodobeau.

Atâta măiestrie mi se părea nepământeană și, de fiecare dată, mă uitam îndelung la împletiturile complicate și la lănțișoare, căutând măcar un loc în care să văd o lipitură, o îmbinare pe care să i-o pot arăta tatălui meu și să-i spun: „uite, nu e dintr-o singură bucată!”.Inutil să spun că n-am găsit-o niciodată.

Mărunta – sau poate nu chiar mărunta – comoară orientală din muzeu încă nu a fost redată bucureștenilor, sălile care ar trebui să o adăpostească așteaptă încă renovarea. Dar mă gândesc cu drag la ziua când colecția de artă extrem orientală de la Muzeul Național de Artă își va deschide din nou porțile.  Mă voi duce atunci să revăd mica minune, cu speranța că voi retrăi sentimentul miraculos din copilărie, la fel ca la auzul clopoțeilor de cristal. Poate voi găsi vreo îmbinare ascunsă pe care, peste bariera dintre lumea viilor și lumea luminii, i-o voi arăta tatălui meu. Poate că n-o voi găsi.

Poate că voi vedea că bătrâna sculptură nu e din cuarț roz. Cu siguranță că e din materia din care se fac visele…  


Copyright Silvia Colfescu, 2016
04. Politicieni bogați? Țară săracă? Nimic nu se schimbă... - Feb 5, 2016 7:53:00 PM
Iată un articol pe care Mihail Sebastian, redutabil gazetar (pe lângă calitățile sale de scriitor, dramaturg, memorialist), l-a publicat în Cuvântul în 1931. Cei care-și închipuie că numai în România zilelor noastre există politicieni care se îmbogățesc din... politică se vor liniști constatând că Hrebenciucii, Becalii, Voiculeștii etc. ai zilelor noastre sunt de fapt "nepoții" mai prost-crescuți, mai grosolani și mai lacomi ai politicienilor interbelici, și ei, la rândul lor, demni urmași ai politicienilor care i-au precedat. Să fie oare un semn că degeaba nădăjduim la mai bine? 

Imagine Internet
Am găsit!...
Nu glumesc deloc. Am găsit mijlocul sigur al refacerii noastre economice. Domnul Argetoianu[1] să nu-şi mai facă inimă rea; nu e nevoie să fie redus bugetul ţării. Contribuabilii să nu dispere: impozitele nu trebuiesc majorate. Ba dimpotrivă. Vă promit o eventuală reducere a lor cu vreo 25 la sută. Nu vă pot da încă cifre exacte, dar le voi calcula pe măsură ce planul meu va fi pus în aplicare.E simplu. Există în ţara noastră o categorie cu totul specială de inşi bogaţi. Sunt „îmbogăţiţii de guvern”. (Dacă expresia vi se pare necorectă, gândiţi-vă că există una analoagă: „îmbogăţiţii de război”.) Sunt oamenii de partid care fac avere în timpul unei guvernări prietene. Nu importă cum şi nu importă în ce calitate. Ministru, primar, deputat, consilier, advocat sau numai cumnat. Fapt e că fac avere şi că o fac numai atunci.Să se facă un control vast şi amănunţit al acestor averi. Am mai spus-o noi aici, dar atunci era o glumă şi acum e un plan economic. Pentru fiecare „îmbogăţit de guvern” să se deschidă o fişă specială.Operaţia poate părea complicată. În realitate nu e.Un exemplu. Constantinescu Tancred. Cauţi numele acesta în registrele fiecărui partid politic, până dai de el. Să zicem că l-ai găsit în partidul liberal, de exemplu. Bun. Socoteşti atunci câte guvernări a avut acest partid de la 1920 încoace.Şi să presupunem că găseşti două guvernări: 1922-1926, 1927-1928. Foarte bine. Cauţi atunci să afli ce roluri a jucat insul căutat în aceste două guvernări. Şi găseşti, să zicem, că a fost în prima director la C.F.R. şi ministru de industrie, iar că în a doua n-a fost nimic.Perfect. Atunci calculezi exact averea pe care acest presupus Constantinescu Tancred a avut-o la 1920, calculezi iar averea pe care a avut-o la 1924, şi diferenţa dintre cele două cifre constituie „îmbogăţirea lui de guvern”. Operaţia se repetă întocmai pentru perioada 1926-1928.Să presupunem că am găsit 20 de milioane în totul. (Dau într-adins cifre mici, ca să nu complic socoteala). Asupra acestei sume, statul aplică un impozit ce variază între 50 la sută şi 90 la sută.Confiscarea integrală a sumei, deşi mai simplă, trebuie păstrată numai pentru afacerile absolut penale. Pentru afacerile sucite, 50 la sută e destul, iar pentru cele „aproape oneste”, 90 la sută e prea de ajuns.Sistemul meu nu e deloc rigid. Procentul impozitului e progresiv, după importanţa demnităţilor. În cazul de mai sus bunăoară, statul ar aplica: 65 la sută asupra afacerilor făcute ca director la C.F.R., 82 la sută, asupra celor făcute ca ministru şi 90 la sută asupra celor făcute ca simplu particular. Ceea ce dă în medie un impozit de 79 la sută, care, aplicat asupra sumei de 20 de milioane, produce suma de 15 milioane 800 de mii. Exact.Gândiţi-vă acum că cifrele de mai sus sunt în realitate mult mai mari. Gândiţi-vă de asemeni că fiecare partid îşi are Tancredul lui, că fiecare Tancred ascunde în umbra lui o legiune de alţi Tancrezi mai mici şi mai obscuri. Evaluez cu modestie numărul „îmbogăţiţilor de guvern” la 50.000. Sunt fără îndoială în România 50.000 de oameni, care au trăit şi s-au îmbogăţit pe seama a 18 milioane.Revizuiţi-le averea şi criza economică a statului e rezolvată.Măsura de altminteri nu e nouă.Au existat două impozite speciale pentru îmbogăţiţii de război, tribunale speciale şi măsuri de executare grabnice.Procentul impozitului s-a urcat în Franţa bunăoară până la 80 la sută pentru aceşti bogătaşi, indiferent de onestitatea afacerilor lor.Şi să nu ni se răspundă că războiul era o situaţie excepţională, care justifica măsuri excepţionale. Căci la noi o guvernare este la fel de dezastruoasă cât un război. Pentru noi, războiul nu s-a terminat la Versailles. După ce ne-am bătut 2 ani cu nemţii, ungurii, turcii şi bulgarii, ne-am luptat alţi 12 ani cu liberalii, averescanii şi naţional-ţărăniştii. Acum să facem socotelile.Există o problemă a reparaţiilor de război. Reparaţii civile de astă dată. „Îmbogăţiţii de guvern” să facă un pas înainte. Să-i numărăm. Şi cu asta problema crizei e terminată.Ofer soluţia guvernului şi ministerului de finanţe în special. O ofer dezinteresat, din generozitate personală. Nici măcar nu cer să fiu decorat.
Cuvântul, an VII, nr. 2301, 16 septembrie 1931, pag. 1

[1] În acea perioadă, Constantin Argetoianu era ministru de Finanţe.
05. 2016 cu noroc! - Jan 1, 2016 5:14:00 PM

Tuturor prietenilor care-mi fac bucuria de a citi gândurile înșirate pe acest blog le urez ca lumina de sărbători să le înflorească toate ceasurile acestui an. La mulți ani!
06. Filmul Independence Day și războiul ISIS cu Europa - Nov 16, 2015 1:47:00 AM
Steagul francez în bernă la Elysee
Îmi plac filmele. Inclusiv cele pe care intelectualii de marcă le consideră cu amuzat dispreț. Ca atare, mă uit cu nesaț la tot soiul de prostii, inclusiv la superproducțiile americane și, culmea caraghioslâcului, deseori învăț câte ceva folositor chiar și din cea mai tâmpă și mai răsuflată făcătură.
Nu e cazul lui Independence Day: este o respectabilă operă a unui respectat regizor. Și nu spun asta ridicând superior din sprânceană. În plus, mi-a dat ocazia să aflu unul dintre cele mai prețioase adevăruri de care trebuie să ții seama în viață. Să mă explic:
Dintotdeauna am crezut în semeni, în animalul înzestrat cu rațiune. Dintotdeauna am considerat adevărată maxima care spune că a înțelege înseamnă a iubi. Sau măcar a suporta. Am considerat că rațiunea conduce sine qua non la înțelegere. Și că înțelegerea este fundamentul păcii.Filmul cu pricina este despre niște alieni care invadează Pământul. Ucid și distrug. Până la urmă, doi eroi pătrund cu o mică navă în imensa navă-mamă a alienilor și, după diverse peripeții, unul dintre ei, vizibil nedumerit și disperat, îi adresează întrebarea-cheie unei  căpetenii a invadatorilor:– Ce vreți de la noi?Era clar că, la fel ca și mine, aștepta un răspuns al unei ființe raționale, o negociere, o explicație, în urma căreia omenirea și invadatorii să găsească termenii unei înțelegeri, o modalitate de supraviețuire pentru ambele specii.Îmi aduc aminte uluirea înfiorată cu care am auzit răspunsul:– To die… Să muriți.Clar, sec, fără alternativă.
Într-o străfulgerare, am înțeles că pot exista ființe înzestrate cu rațiune, dar lipsite de posibilitatea de înțelegere, ființe cu o structură și o  istorie care nu le permit accesul în acea zonă a psihologiei umane unde sunt situate empatia, acceptarea existenței cuiva diferit, respectul față de viață. Eroii au făcut ceea ce ar fi făcut alienii, adică le-au răspuns pe limba lor: i-au distrus. Omenirea a fost salvată. Am primit cu bucurie happy-end-ul.
Cred că și acum omenirea se află în aceeași situație. Printre nenumărații nefericiți pe care îi ucid, îi torturează, îi gonesc din țara lor, printre sutele de mii de nevinovați care fug de ei și își caută salvarea, se strecoară în Europa alieni. Ființele acelea care-și spun ISIS și care decapitează, violează, taie mâini, ucid zeci, sute, mii de oameni nevinovați, distrug tezaurele de artă ale omenirii și fac din asta o mândrie și o profesiune de credință nu sunt oameni, sunt alieni. Unii dintre ei au trăit printre noi, au avut posibilitatea, ca animale înzestrate cu rațiune, să-și însușească măcar o parte din codul de legi după care trăim. Dar n-au făcut-o. Nu ne îngăduie pe noi, cei care nu trăim după aceleași legi cumplite care-i călăuzesc.
Vor să murim.
Clar, sec, fără alternativă.
Știu că sunt oameni, știu că ar trebui să găsim o cale prin care să-i facem să înțeleagă respectul nostru față de viață, dar nu cred că se va putea.
Cred că va trebui să găsim niște eroi.
07. Vinovați - Nov 3, 2015 11:52:00 PM
                                               Foto Alex Mihăileanu
Lista e lungă.Și se poate discuta mult pe marginea ei.Dar sunt câțiva pe listă a căror vină e indiscutabilă.
Primarul Piedone. Fie că a semnat „ca primarul”, fără să știe ce semnează, fie că a știut ce semnează, dar au existat niște „argumente” care l-au convins. Nu insist, știe toată lumea despre ce vorbesc. Oricum, de vinovat e VINOVAT.Proprietarii clubului. Fie că, din inconștiență tinerească, au căptușit clubul cu burete inflamabil, „că doar tot merge și-așa”, fie că, zdrobiți sub poverile cu care generosul nostru stat își copleșește investitorii mici și mijlocii (că ăia mari au alte mijloace cu care „se descurcă”), au optat pentru acest burete mai ieftin, în lipsă de bani. Nu insist, știu toți micii investitori despre ce vorbesc. Oricum, de vinovați sunt VINOVAȚI.

Guvernul Ponta și TOATE guvernele care l-au precedat. Fiecare guvern, la rândul lui, a adâncit exponențial corupția pe care a moștenit-o, mergând înapoi în timp până la celebrul guvern Roman din ’90, inițiatorul direcției pe care s-a așezat de-atunci cu fermitate democrația originală românească. Așa am ajuns de poveste, singura țară din lume cu prim-ministru penal, hoț dovedit, și cu primarul capitalei prins cu mita în buzunar și vârât la răcoare.  Guvernul Ponta este responsabil direct de ceea ce se întâmplă ACUM în Țara Românească – adică de corupția care se adâncește și se generalizează înnebunitor, de hoția care a devenit o stare de normalitate, de nepăsarea criminală a autorităților la adresa poporului de care răspund. A tuturor autorităților românești aflate direct sub conducerea guvernului condus de Victor Ponta. Nu insist, știm toți despre ce vorbesc. VINOVAT.
 Noi. Pentru că îi răbdăm. Pentru că acceptăm că „merge și-așa” și, la rândul nostru, facem din concesie felul nostru de viață. Pentru că nu avem demnitate, nu ne respectăm pe noi înșine și acceptăm să trăim într-o țară în care fărădelegea e normală, în care plagiatul (adică hoția) e fleac, în care nerespectarea legii nu contează, în care un infractor care adună milioane de euro din hoții și din șpăgi e „deștept”. Și, din când în când, mai fentăm și noi legea, măcar așa, puțintel: mai parcăm acolo unde nu e voie, mai aruncăm o hârtioară pe jos, fleacuri dintr-astea. Merge și-așa. VINOVAȚI.
Sper ca pierderea atâtor vieți omenești să ne dea tuturor de gândit. Viața e scurtă și e păcat să o trăiești altfel decât curat, într-un loc curat.

UPDATE 4 noiembrie: Dl Ponta, simțind, în sfârșit, în... spate lovitura de mătură dată de manifestația de ieri, a demisionat. Ceea ce nu-l absolvă de judecată și de plata pentru toate matrapazlâcurile din care a făcut moneda curentă a vieții politice a României din ultimii ani.
Dl. Piedone tace ca... mortul în păpușoi (zicala românească e încă mai sugestivă). Demisia, ceva?
08. Un eveniment bucureștean: lansare de carte la Ateneul Român - Oct 23, 2015 3:58:00 PM
Miercuri seara, la Ateneu, unde vom fi găzduiți în fermecătorul foaier, îi așteptăm pe toți iubitorii istoriei, ai monarhiei, ai mașinilor clasice, ai vechiului București, ai eleganței și stilului.
Mulți sau puțini, cine știe, ne vom aduna în acest decor de vis, impregnat de personalitatea antecesorilor noștri, clădit din dragostea lor de frumos, loc ales al culturii bucureștene.
Vom vorbi despre vraja unui automobil unic, al cărui destin l-a purtat de pe culmile splendorii regale până aproape de dispariția în clisa "bunăstării și egalității" din epoca dictaturii proletariatului.
Vom vorbi despre cel care i-a fost primul proprietar, Majestatea Sa Regele Mihai, a cărui aniversare o vom sărbători peste două zile, și vom vorbi despre cel care l-a salvat de la pieire și i-a redat splendoarea de altădată, jurnalistul și scriitorul Radu Portocală.
Va fi o oră dedicată vechiului și adevăratului București, personalităților care i-au marcat istoria, frumuseții lui aristocrate, care dăinuiește până în zilele noastre, știută sau neștiută.
Vor fi alături de noi oameni care cunosc și iubesc orașul și minunile lui, și care ne vor deschide o poartă spre înțelegerea și cunoașterea acestui București, zestrea noastră, a bucureștenilor, o bogăție de care ar trebui să fim mândri.
Miercuri seara, la Ateneu...
09. Jaguarul Regelui Mihai – o mașină de legendă… o soartă de poveste - Oct 4, 2015 8:24:00 PM


În anul 1937, viața părea să-i surâdă statornic viitorului Rege Mihai I: era un Principe tânăr și frumos, adorat de popor, având în perspectivă urcarea pe tronul unei țări pornite pe calea prosperității și a civilizației. La împlinirea vârstei de 16 ani, pe când se pregătea să intre în armată, Guvernul, prin Ministerul Aerului, cunoscând pasiunea pentru mecanică a Principelui, a hotărât să-i dăruiască un automobil de marcă. Regele Mihai la volanul Jaguarului
În 1937, firma englezească Standard Swallow, din care s-a născut prestigioasa uzină Jaguar, a început fabricarea modelului SS Jaguar 100, din care s-au produs, între 1937 și 1941, un număr de 116 exemplare. Primul dintre acestea a fost oferit de Guvern Marelui Voievod de Alba-Iulia. "Jaguar SS100 - 1937 publicity photo" by Source (WP:NFCC#4). Licensed under Fair use via Wikipedia - https://en.wikipedia.org/wiki/File:Jaguar_SS100_-_1937_publicity_photo.jpg#/media/File:Jaguar_SS100_-_1937_publicity_photo.jpg
Destinul întortocheat al acestei mașini îi conferise dintru început caracterul unei mașini de colecție: este nu numai o mașină regală, nu numai o creație superb desenată și excelent dotată tehnic, ci și prima dintr-o serie foarte scurtă. Încă un amănunt: este primul automobil pe calandra căruia apare vestita figurină-jaguar care, de-atunci, împodobește mașinile de această marcă.Amănuntele tehnice ale acestei minuni pot fi găsite în cartea lui Radu Portocală, Istoria întortocheată a Jaguarului Albastru, care va apărea foarte curând sub sigla editurii Vremea. Destul să spunem că, la vremea ieșirii din ateliere, atingea 164 km/h, viteză pe care o poate atinge și astăzi, în urma unei restaurări pe cât de minuțioase pe atât de costisitoare, care i-a redat pe deplin calitățile inițiale.Splendoarea mașinii regelui Mihai i-a atras încă de la început admirația nemărginită a multor fani. Unul dintre cei mai pasionați, inginerul Alexandru Frim, mai cunoscut ca îndrăznețul aviator Dudu Frim, pilot de încercare la I.A.R. Braşov, campion naţional şi mondial de bob și participant la curse auto, a reușit să cumpere Jaguarul în 1945. Dudu Frim (worldwar2.ro)
Mirobolantele proiecte de participări cu automobilul la curse internaționale au fost aduse la neant de noile condiții politice din România, care pentru Alexandru Frim s-au tradus în închisoare și consecvente persecuții.Dudu Frim la volanul Jaguarului (worldwar2.ro)
În 1963, Frim vinde automobilul, deja aflat într-o stare nu prea bună de conservare, unui alt mare pasionat, avocatul Toma Suciu din Cluj. Vânzarea nu a decurs fără peripeții, descrise de asemenea în cartea lui Radu Portocală.
Jaguarul, vopsit în galben, la vremea când era în posesia avocatului Toma Suciu (mulțumiri Oanei Suciu, care ne-a comunicat fotografia)
De la văduva avocatului o cumpără autorul cărții în 1973, după alte aventuri nu lipsite de intervenția miraculoasă a hazardului. Începe o lungă și frustrantă campanie de restaurare a minunăției, adăpostite între timp prin curțile prietenilor și, uneori, chiar pe câte o stradă mai liniștită.  Din această perioadă datează amintirile mele legate de Jaguar, lângă care stăteam lungi după-amiezi de vară sub un copac de pe strada Dogarilor, alături de viitorul jurnalist și de vreo trei prieteni de-ai lui pasionați de automobile, care meștereau cu râvnă în speranța de a reface splendoarea adormită a mașinii regale. Regele Mihai - un pasionat de mecanică
Din când în când, dărâmați de căldura toridă a verilor bucureștene, ne duceam cu toții la câteva case distanță, să ne răcorim în vila ex-somptuoasă a unui general din alte vremuri, al cărui fiu (doctor în drept de la Bonn, dacă nu mă-nșel), se recalificase cu succes în meseria de tinichigiu auto. Fostul jurist actualmente om al muncii din București (vorba lui Ilf și Petrov) ne întâmpina îmbrăcat în haine ponosite. Mă fascinau papucii lui de casă, de fapt niște pantofi cărora le dispăruse călcâiul, presat prin îndelunga călcare asupră-i. Fojgăia amabil în jurul nostru, aducându-ne apă la gheață și mici tratații, interesându-se de progresele în restaurarea automobilului și oferind mici sfaturi profesionale tinichigerești.Nu mult după aceea, Radu Portocală, nemaisuportând atmosfera plină de neprevăzut în care trăia în „cea mai dreaptă dintre orânduiri”, și-a rugat rudele sus-puse de la Atena să intervină pentru eliberarea lui de sub oblăduirea comunismului. A plecat la Atena, apoi s-a stabilit la Paris.Printr-un mic miracol – ca și celelalte de care e plină istoria Jaguarului – a reușit să scoată automobilul din România.Au urmat peripețiile restaurării în Anglia, cu piese originale și potrivit specificațiilor de epocă, urmate de bucuriile expunerii mașinii în expoziții internaționale. MS Regele Mihai și Radu Portocală alături de Jaguarul SS 100
Emoționant a fost momentul din 1991 în care, în muzeul de mașini de epocă din cartierul Pantin din Paris, Regele Mihai s-a reîntâlnit cu mașina tinereții sale, în toată splendoarea ei regăsită. Invitat de Radu Portocală să se așeze la volan, Regele a fost întrebat de un ziarist dacă nu vrea să pornească motorul. Răspunsul are valoare de exemplu în vremurile noastre, în care nu numai politețea rafinată, ci chiar și simpla bună-cuviință par a fi dispărut. „Dacă e de acord proprietarul…” a răspuns Majestatea Sa. O politețe regală.Destinul a purtat mai departe Jaguarul SS 100, primul din serie, către alte orizonturi, către alți pasionați. El există și astăzi, în eleganța lui regăsită, păstrat cu sfințenie într-o colecție de preț. Jaguarul Regelui Mihai rămâne pe vecie subiect de legendă, unul dintre acele obiecte cu destin excepțional, încarnând frumusețea tehnică a unei epoci, alături de substanța istoriei lungului timp în care i-a fost dat să ființeze. Întreaga poveste este istorisită cu nostalgie în cartea lui Radu Portocală. O carte-portret a vremurilor care, deși încă fragil ancorate în prezent prin asemenea mărturii păstrate, se pierd, încet dar inexorabil, în urma noastră. O carte care nu are decât un singur defect: se termină prea repede...




10. Primarul OPRESCU OPRIT din campania de adunare febrilă a MITEI - Sep 6, 2015 2:16:00 PM

În sfârșit, ceea ce sperau bucureștenii de multă vreme (văzând cu moartea în suflet că, împotiva evidenței, primarul cu gura-pungă își face de cap în continuare nepedepsit) S-A ÎNTÂMPLAT!

http://www.mediafax.ro/social/sorin-oprescu-retinut-dna-luare-mita-dna-primarul-primit-25-000-euro-patru-denuntatori-oprescu-scos-catuse-maini-casa-ciolpani-edilul-ajuns-arestul-politiei-capitalei-foto-14701769/foto/#title

Primarul Oprescu a fost prins asupra faptului, luând o nenorocită de mită de 25 000 Euro.
Zic nenorocită, pentru că, de fapt, ce înseamnă această sumă (imensă pentru bucureșteanul de rând) pentru marii rechini care nu se uită decât la mite de sute de mii de Euro? Câtă lăcomie, nerușinare și certitudine a impunității îl pot mâna pe un om deja foarte bogat, încât să-l împiedice să fie măcar prudent și să nu se lăcomească la o sumă pentru el de nimic.


Ne întrebăm ce MITĂ a primit Oprescu ca să tergiverseze la nesfârșit îndeplinirea unei hotărâri definitive a Justiției, obligatorii pentru Primărie, aceea de a demola imediat blocul Cathedral Plaza, construit în batjocura legii, fără autorizațiile necesare? Blocul stă în picioare și azi, ca o sfidare pe față a legalității și a bunului simț.

Piața Universității înainte de "sistematizare" și acum, fotografii de Lazar Dinu
Câți bani au fost dați pentru ca Piața Universității, spațiu sacru de amintire pentru Bucureșteni, să se transforme într-un deșert de ciment populat de dughene? Amintirile noastre prin raiul dughenelor? O rușine pentru orașul a cărui memorie este sistematic ciuntită prin grija Primăriei Capitalei... și, cu siguranță, nu degeaba.


Un caz halucinant, despre care scriu (degeaba) de ani de zile pe blog și pe care l-am raportat (degeaba) la Primăria sectorului I este cel al demolării ilegale a vilei Gen. Adrian de pe Povernei 2, construită de Louis Blanc, afișându-se cu tupeu o autorizație obținută pentru Alecsandri 4, cu al cărui teren se învecinează spate-n spate. Numărul Povernei 2 A DISPĂRUT din planul cadastral al Primăriei !!!
http://silviacolfescu.blogspot.ro/2011/05/o-bijuterie-arhitecturala-fata-in-fata.html


Mă întreb CE MITĂ a plătit "investitorul" care construiește aici un bloc-mamut total impropriu pentru acest cartier rezidențial, pentru a fi ȘTERS UN NUMĂR DE STRADĂ dintr-un plan cadastral oficial, pe care figurează încă de la sfârșitul sec. XIX ???

Pe lângă străzile veșnic desfundate, clădirile oficiale de pe care curge veșnic tencuiala, drumul de centură în suferință, traficul auto care oscilează între delir și disperare, poluarea masivă, distrugerea sistematică a spațiilor verzi și a monumentelor istorice, murdăria omniprezentă, administrarea absolut dezastruoasă a orașului, lăsarea de izbeliște a clădirii monumentale a Primăriei construite de Petre Antonescu, pentru a se plăti o chirie fantasmagorică proprietarului (???) blocului închiriat în care se adăpostește de câțiva ani Primăria Capitalei, ce să mai vorbim despre promisiunile făcute de primar în campania electorală și care s-au dovedit a fi crunte bătăi de joc și minciuni?
Iată câteva din cele 100 citate de Nicușor Dan:

Refacerea centurii verzi a Bucureştiului.Demararea unui program de înfiinţare de noi parcuri.Dezvoltarea, în parteneriat cu primăriile de sector, a unui plan de construire de locuinţe sociale în funcţie de nevoile reale ale populaţiei.Inventarierea, vaccinarea şi marcarea prin microcipuri a tuturor câinilor comunitari pentru a putea realiza localizarea acestora.Consultarea comunităţilor religioase cu privire la proiectele de infrastructura şi edilitare din vecinatatea lăcaşurilor de cult.Comisia Tehnică de Urbanism şi Amenajarea Teritoriului va conţine specialişti în antropologie, sociologie, inginerie, economie urbană, dreptul urbanismului, un reprezentant al societaţii civile şi va funcţiona după un nou regulament.
Nu îmi place să mă bucur de nenorocirea cuiva, dar recunosc că nu m-a deranjat corul bicicliștilor adunați azi pe treptele Primăriei Capitalei, care i-au cântat primarului "Mulți ani primească!".Să-i ajute Dumnezeu să-și vadă urarea împlinită!
11. Mereu la Ateneu - descoperiri și revederi - Sep 5, 2015 5:29:00 PM

Mărturisesc că am o veche legătură de dragoste cu Ateneul Român - datează din copilărie, când, pentru prima oară, farmecul patinat al sălii m-a uluit ca o peșteră cu comori și s-a întipărit ca o piatră prețioasă în mintea mea.
De-atunci l-am revăzut de multe, multe ori, și mă simt în el ca un peștișor fericit într-o carafă prețioasă de cristal plină cu apă limpede.

Așa l-am revăzut și aseară; după două zile de la ultima întâlnire mă gândeam deja cu dor la el.
Adevărat, cineva cu inventivitate se gândise că i-ar sta bine îmbrăcat în lumină albastră... nu, acest veșmânt electric nu i se potrivea, arăta ca o prințesă medievală îmbrăcată în bluejeans. Dar asta nu-i răpea farmecul. Iar unii dintre cei care vin acolo să audieze concertele par că nici măcar nu observă.

Am făcut o descoperire aseară, demnă de Ateneu. Oratoriul Sf. Paul de Mendelssohn. Recunosc smerit că nu știu mai nimic despre muzică. O iubesc așa cum iubești o ființă fără de care viața n-ar merita să fie trăită, nu mă pot lipsi de ea (decât poate în somn, dar și atunci renunț cu bucurie la odihnă dacă trebuie să aleg între a asculta un concert rar sau a dormi), dar sunt conștientă că nu depășesc stadiul de consumator bulimic, cu care mă mulțumesc în această viață.

Aveam deci informația de bază că Mendelssohn a scris două oratorii, Sf Paul și Ilie, influențate de Bach, dar nu ascultasem nici unul dintre ele și nu-mi închipuiam cum ar putea autorul Visului unei nopți de vară să se avânte în apele adânci ale marii muzici religioase. S-a dovedit că a putut: eu, cel puțin, am ascultat cu venerație o muzică profundă, a cărei melodicitate nu mi s-a părut niciodată că alunecă în facil și ale cărei rădăcini bachiene mi s-au părut a purta și nutri un magnific copac înflorit, cu propria lui identitate și frumusețe. Dar încă o dată, eu nu sunt specialist în muzică...

King's Consort a fost o minunăție: de inteligență muzicală, de talent, de politețe. Toată partea I a concertului a fost secondată în fundal de bubuielile care veneau de afară, de pe scena din piața de la Cina, unde nu știu ce orchestră de "muzică ușoară" duduia de decibeli, făcând împrejurimile nelocuibile. Bieții englezi au suportat fără comentarii. Cum au suportat cu zâmbet și sala pe trei sferturi goală. Trebuie să fii englez ca să-ți păstrezi zâmbetul. Ca răsplată pentru stoicism, la sfârșit, niște dudui îmbrăcate... modest le-au oferit flori. Ar fi meritat o adevărată grădină. A raiului.

Bineînțeles că i-am revăzut în sală pe "prietenii mei": doamna care, în timpul părții I, după ce și-a înghesuit pe furiș în gură niscai hrană, a băut tacticos un ceai dintr-un pahar de plastic, apoi și-a înlăturat rămășițele dintre dinți cu degetele, haitele de domni însetați care beau necontenit apă din sticle de plastic, domnul care, în timpul concertului, a citit cu atenție  jurnalul festivalului, foșnindu-l cu delectare, domnul comunicativ care nu se putea stăpâni să-și facă publice trăirile în timp ce se cânta, vreo câteva persoane atât de incomodate de muzică încât simțeau nevoia să se foiască încontinuu și să se scarpine, domnii care și-au rezolvat corespondența pe telefonul celular etc. etc.

De fapt, aș putea spune că m-am obișnuit cu ei. Poate, mai știi, la un moment dat voi atinge un calm serafic și, dacă vor lipsi, voi începe să-i caut din priviri. Sufletul omului e necunoscut ca oceanul...

Update: Al doilea concert al King's Consort, la fel de minunat ca și primul, a avut parte de mai puțină bubuială (am auzit ceva, dar a încetat repede), dar de o culoare satanică cyclamen. Vorba românului: "puțin  mov" a fost ilustrată cu asupra de măsură...



12. O păruială de pomină între arhitecți și ingineri - May 29, 2015 12:45:00 AM
Micile (și marile) „hârâieli” între arhitecți și ingineri nu datează de ieri de azi. E la fel în toată lumea, și raiul dâmbovițean bineînțeles că nu putea fi scutit. Iată o întâmplare amuzantă, petrecută pe șantierul Muzeului Țăranului Român, construit între 1912-1941, după planurile arhitectului Ghica-Budești. Dandanaua e povestită de prof. arh. Gh. Simotta, la vremea aceea foarte tânăr, „numit de Ministru ca supraveghetor al lucrărilor, pentru a-şi face practica de şantier”:
Muzeul Țăranului Român, detaliu
„Arhitect şef şi autor al proiectului era Nicolae Ghica-Budeşti. Conducător al lucrărilor şi cel care studia detaliile era arhitectul Alexandru Zagoritz. Înalt, cu fruntea mare, ochi albaştri pătrunzători şi cioc ascuţit – aşa cum, pe atunci, fiecare îşi aranja o fizionomie proprie. Era un om de talent, dar egoist, pizmăreţ şi cu pretenţii absurde. (…).Se executau săpăturile pentru fundaţii şi se aproviziona şantierul cu materiale. Zagoritz mă cheamă la el şi mă întreabă dacă am trei poli.-          Nu am, dar ce să fac cu ei?-          Să-ţi cumperi un revolver!-          Cu ce scop?-          Să ne apărăm, în caz că ne atacă antreprenorii! Dar cinci lei ai? Ca sa-ţi cumperi un box, cu care să poţi da lovituri bune!Foarte nedumerit, aşteptam să cunosc întâmplările.Antreprenorii erau fraţii Popovici, ingineri cu lungă experienţă tehnică şi de serioasă ţinută. Șantierul a fost organizat frumos. Pietrişul era trecut prin ciur şi spălat până ce apa rămânea limpede.Când să înceapă lucrarea de turnare a betonului în şanţurile de fundaţii executate cu multă grijă, Zagoritz îmi porunceşte să-i împiedic şi să-i oblig să îndepărteze de pe şantier întreaga cantitate de pietriş, de sute de metri cubi, ciuruită şi spălată sub ochii noştri săptămâni de-a rândul.La această absurdă măsură, inginerii, în lipsa arhitectului Ghica-Budeşti, aflat în străinătate, au apelat la sprijinul ing. profesor Grigore Cerkez, membru în Comisia tehnică a Ministerului.Pe şantier, Cerkez se uită la muntele de  pietriş care sclipea sub soare, mă măsoară înciudat, cercetează cu atenţie pietrişul şi mi se adresează:–          Voi sunteţi nebuni?–          Domnule profesor, aşa mi s-a poruncit!      A dat dispoziţie să înceapă lucrul:–          Comunică-i lui Zagoritz că nu există pe niciun şantier din lumea asta condiţii mai bune de lucru! – şi a plecat.În Pasajul Român, maestrul Petre Antonescu avea un birou de arhitectură cu numeroşi colaboratori. Acolo îşi desfăşura o parte din activitate şi Zagoritz, căruia i-am comunicat imediat cele întâmplate. Ieşind amândoi în Piaţa Teatrului, am sărit într-o trăsură şi muscalul a dat bice cailor.
Calea Victoriei cu Pasajul românÎn planul doi Hanul KretzulescuAzi pe acest loc se află Magazinul Muzica și clădirea parohiei Kretzulescu
Pe şantier se începuse lucrul, cu inginerii prezenţi. O altercaţie violentă s-a iscat între ei şi pumnii inginerilor s-au abătut asupra lui Zagoritz, care a scos pistolul, îndreptând ţeava spre ei. Dar, în furia care pe drept îi cuprinsese, inginerii nu s-au speriat, continuând loviturile. Zagoritz a lăsat ţeava jos.Au sărit şi oamenii şantierului şi s-a încins o bătaie, din care toţi am ieşit cu răni şi umflături. Apoi a intervenit poliţia, care ne-a condus pe toţi cu alai la sediul circumscripţiei pe şoseaua Filantropia, pentru declaraţii care s-au încheiat la miezul nopţii. Pe atunci, pe la ora şase seara, protipendada Capitalei ieşea cu luxoasele ei echipagii la plimbare pe Șoseaua Kiseleff. Și întreg şirul trăsurilor s-a oprit să afle rezultatul luptei dintre arhitecţi şi ingineri!
Trăsura boierului Grigore Bălăceanu Stolnici
Acest incident m-a zguduit adânc. Cum, asta va fi activitatea noastră de arhitecţi – o luptă continuă cu antreprenorii constructori? – Și am vrut să părăsesc această carieră şi să mă îndrept spre gravură. Dar cei două sute de lei lunar, deşi cu trudă câştigaţi, m-au hotărât să rămân. Și aşa mi-am continuat învăţământul de arhitectură”.
Și, într-adevăr, a devenit unul dintre marii arhitecți bucureșteni.Ne întrebăm cum s-a împăcat cu inginerii constructori, în decursul bogatei lui cariere?
Incidentul este evocat în cartea "Lucrări publice în vremea Regelui Ferdinand" de Nicolae Noica, în pregătire la editura Vremea, în colecția Planeta București.



13. Locuri frumoase din București. Palatul Bragadiru - May 8, 2015 5:33:00 PM


Parte a complexului construit de bogatul afacerist Dumitru Marinescu-Bragadiru, palatul (Colosseum) era destinat relaxării muncitorilor din fabrica sa de bere (în jur de 200 în epocile de vârf ale producției).

Construit în 1894-1895 după planurile arhitectului austriac Anton Schuckerle, palatul are o arhitectură de stil academist de școală germană, cu elemente neobaroce.
Fațada are corpul central mai înalt, în rezalit, iar colțurile corpurilor laterale sunt marcate de cupole.


Intrarea se face prin Calea Rahovei, tronsonul păstrat în sus de Bulevardul Libertății. Împrejurimile, destul de neprietenoase, constau în case vechi, în majoritate dărăpănate; chiar vizavi se ridică sinistra ruină a corpului neterminat a ceea ce ar fi trebuit să fie, în viziunea lui Ceaușescu, Palatul Academiei. 
.Prin contrast, Palatul Bragadiru, cu fațada decorată și cu cele două cupole grațioase de pe colțurile clădirii, dă imaginea întristătoare a marilor pierderi pe care le-a suferit orașul în cea de a doua jumătate a secolului XX.



Decorul exterior, păstrat, se armonizează cu cel interior, destul de încărcat.
Palatul cuprinde sala de spectacole și de bal, saloane, bibliotecă, la parter magazine și birouri.


Holul de la intrare, cu tavanul susținut de coloane cu capiteluri compozite, este decorat cu două nișe ornamentate cu motive de sorginte neobarocă,


Scara monumentală are balustrade traforate, cu elemente împletite.



Un hol amplu face legătura între scara de acces, sala de bal și terasă.

Sala de bal are un decor bogat, puțin greoi, ca și întreaga decorație a palatului. Tavanul, în întregime aurit, de o culoare densă, este împărțit în panouri împodobite cu stucaturi.

Sala este luminată de trei candelabre. (Mai sus, candelabrul central.)

Deasupra ușilor, decorul cu mascheroane și ghirlande este de asemenea aurit.


Într-unul dintre capetele sălii, o scenă de dimensiuni nu prea mari permite folosirea spațiului ca sală de spectacol.
În partea opusă scenei, două scări de metal elegant desenate, cu balustrade de fier forjat, duc către galerie.


Galeria, cu o balustradă somptuos ornamentată, este folosită ca spațiu de expoziții.


Spațiilor de recepție li se adaugă, în spatele clădirii, o terasă de dimensiuni vaste, prelungită de o grădină în pantă.

Palatul, retrocedat moștenitorilor, este folosit astăzi în special pentru evenimente: recepții, nunți etc.

Copyright Silvia Colfescu, 2015
14. Merită semnată petiția împotriva timbrului literar? - Mar 7, 2015 5:54:00 PM
http://www.petitieonline.com/spunem_nu_timbrului_literar

Poate că nu are rost să țipi la urechea unui surd.
Poate că nu are rost să-i arăți unui orb lumina.
Poate că degeaba te căznești să-i explici parfumul crinului unui om pe care soarta l-a lipsit de simțul mirosului.

Poate că încercăm degeaba să le explicăm politicienilor noștri că puținii cititori care mai înțeleg și apreciază lectura ca pe o bucurie a vieții nu trebuie împovărați cu încă o taxă, peste impozitele pe care editorul le plătește din greu și care deja sunt incluse în prețul cărții.

Poate că ne străduim fără rost să-i facem, pe niște oameni în buzunarele cărora banii curg șuvoi, să priceapă că, pentru un pensionar cititor cu o pensie de 8-900 de lei, și un singur leu contează.
Că pentru un student care se descurcă din bursă, și un singur leu contează.
Că pentru un profesor începător, cu o leafă cam la nivelul pensiei medii, și un singur leu contează.

Cum spune românul, "sătulul nu crede ălui flămând".

Dar cred că, totuși, merită să semnăm petiția împotriva timbrului literar.
Ca să nu spună aleșii noștri că n-au știut care e miza situației.
Ca să nu-și închipuie că editurile mai rabdă, fără împotrivire, să fie promovate adunătoare de biruri și slugi la Uniunea Scriitorilor.
Ca, atunci când editurile, sătule de sărăcie, de impozite, de lupta nesfârșită pentru a-și găsi un locșor pe piața de carte din ce în ce mai strâmtă, își vor da in corpore obștescul sfârșit, autoritățile "iubitoare de cultură" să știe că au jucat un rol însemnat în dezastru.

Pentru ca aceia care fac cărți să știe că mai sunt oameni care iubesc cărțile.
Și să simtă că sunt sprijiniți de ei.
15. Din Bucureștii interbelici, de mărțișor - Mar 1, 2015 1:57:00 AM

De mărțișor, tuturor doamnelor cititoare ale acestui blog, o fotografie a minunatului artist fotograf și harnic cronicar al Bucureștilor, Nicolae Ionescu, cu cele mai bune urări de primăvară.

Și tuturor domnilor cititori ai acestui blog, cu aceleași bune urări și cu speranța că le-au dăruit doamnelor lor de 1 martie un mărțișor... așa cum scrie mai sus: de prima calitate, aur, argint sau imitații din cele mai fine.

Și că au găsit un vânzător cu surâsul fermecător al celui din fotografie, care să le vândă minunea mai ieftin ca oriunde.

Frumos trebuie să fi fost să trăiești în Bucureștii interbelici...
16. Japca și cultura - scurtă incursiune în istoria unei legi șchioape - Feb 26, 2015 7:16:00 PM

Nici nu se uscase bine sângele din fața Teatrului Național, când, la 14 martie 1990, pitorescul CPUN, străbunul nu mai puțin pitorescului Parlament actual, dădea la iveală, din puțul gândirii sale, Decretul-Lege nr. 93, prin care modifica niște legi pierdute în brumele anilor 1957 și 1968, înlocuindu-le printr-o lege ce reînvia „Timbrul literar”, delicată atenție la adresa Uniunii Scriitorilor.Îl urma pe listă Decretul-Lege nr. 94 privind instituirea „Timbrului teatral” și lovind biletele de teatru cu o taxă care se colecta în favoarea Uniunii teatrale din România (cunoscută sub numele de UNITER). Alte Decrete-Lege asemănătoare făceau cadouri similare câtorva organizații de creatori - sindicale în fapt -, pe spinarea publicului și a producătorilor de bunuri culturale.
Legile erau semnate de dl Ion Iliescu, dar apariția lor, atât de intempestivă în acele vremuri tulburi, și atât de țintită, nu poate fi despărțită de ideea atotputerniciei în CPUN a domnilor Caramitru și Dinescu, membri marcanți ai UNITER și USR, vedete ale ecranului TV, investiți de întreaga nație cu calitatea de oracole ale prea-plinului sentimentelor revoluționare.
Erau vremuri de mare curaj și speranță, astfel că, până la 12.09.1994 - cf. anexei nr. 9 la Normele metodologice nr. 48.211/1994 privind perceperea, încasarea, virarea” etc. etc., lista organizațiilor beneficiare ale timbrului s-a mărit la 10, completată cu uniuni și asociații noi și entuziaste de creatori „care, până la data elaborarii prezentelor norme metodologice, au facut dovada înființării, organizării și funcționării conform prevederilor legale în vigoare”.Trendul era ascendent, ceea ce dovedește și apariția, la 6 noiembrie 1996, a Ordinului 2269/1996, ce conține o listă pe care figurează nu mai puțin de 18 beneficiari, între care tot soiul de nou-veniți, priviți cu prea puțină simpatie de organizațiile tradiționale, cu rădăcini adânc înfipte în perioada comunistă.  Trebuie remarcat că și carierele persoanelor din conducerile uniunilor „bune”, președinți, vice-președinți, membri marcanți, urmau un curs ascendent: bine înșurubați în Camera Deputaților sau în Senat, acești oameni merituoși erau, și mai sunt încă, propulsați în posturi de miniștri – ai Culturii, dar nu numai –, de ambasadori sau cine mai știe ce alte funcții plăcute și bine retribuite.
Dar, în timp, s-a considerat că 18 este o cifră prea mare și că împărțirea platoului cu prăjituri la prea mulți musafiri, dintre care destui neinvitați, diminua porția la care considerau că au dreptul exclusiv cei aleși.Așa încât, lovitură de teatru, la 14 octombrie 2003, vedem apărând Ordinul Nr. 2823/1566, de pe care au fost înlăturați nepoftiții fără rubedenii sau prieteni acolo unde trebuie, adăugându-se însă noi timbre – al arhitecturii, de divertisment – și noi beneficiari a căror distincție îi îndreptățea la un loc la masa timbrului cultural.
Mai mult, celor cu merite știute de aleși (chiar dacă mai puțin cunoscute de masa plătitoare) li s-au atribuit două sau chiar 3 porții: astfel, UNITER a căpătat permisiunea de a se înfrupta și din Timbrul teatral și din cel de divertisment, Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor i s-a deschis calea către Timbrul muzical, cel folcloric și cel de divertisment, Uniunea de Creație Interpretativă a Muzicienilor și-a văzut și ea afirmat dreptul la aceleași 3 timbre.

Cât despre dispăruți, vae victis, nimeni  nu s-a ostenit să le explice de ce au fost eliminați, deși făcuseră, conform Decretelor și Ordinelor anterioare, "dovada înființării, organizării și funcționării conform prevederilor legale în vigoare”. 
Legea transformă publicul consumator de cultură în vaca de muls a uniunilor de creatori, și producătorul de bunuri culturale în sluga ziselor uniuni. „Sluga” este obligată, volens nolens, să colecteze de la populație niște bani care-i grevează vânzările și așa insuficiente, să-i contabilizeze și să dea raportul către „stăpân”, angajând pentru aceste operațiuni personal plătit din propriul buzunar, și să trimită grațios „cadoul” uniunilor, pentru ca „mărimile” uniunilor să-și îndulcească zilele cu acești bani, să petreacă ore plăcute și mai ales gratuite la munte sau la mare, în conversații visătoare „de creație”, eventual botezate „festival” sau „simpozion”, să-și atribuie premii, să-și tipărească operele greu-vandabile și reviste cu tiraj de sacoșă, să-și joace piesele cu câțiva spectatori și să cumpere cu firmituri tăcerea sau adeziunea membrilor de rând, fericiți că sunt colegi de uniune cu geniile naționale.
Pe deasupra, o neglijență legală impardonabilă și perpetuată pune în același coș portocalele cu… cartofii, statul amestecându-se prin această lege nu numai în treburile unor întreprinderi/instituții pe care le întreține din banii publici – teatrele, filarmonicile, opera, cinematografia etc., ci și în acelea ale unor entități cu desăvârșire private, cum sunt editurile. Se ajunge astfel la situația nefirească în care o societate privată, editura, este obligată de stat, sub amenințarea unor pedepse pe care domnii legislatori le vor acum penale, să presteze servicii unei alte asociații private, Uniunea Scriitorilor, care nu numai că nu-i oferă nimic în schimbul acelor servicii, ci chiar își permite să privească de sus „pălmașii”, mai scăpând și unele regretabile inadvertențe verbale („editorii mint cu ne-ru-și-na-re!” etc.).
Lăsăm deoparte atitudinea ciocoiască a cuiva care afirmă „1 leu nu înseamnă nimic!”, demonstrând astfel distanța cosmică față de universul unui cititor modest, pentru care 1 leu poate însemna o pâine. Și pentru care această afirmație nu este populism.
De altfel, dacă ne aruncăm ochii pe declarațiile de avere ale domnilor conducători ai USR, care atestă venituri mărețe de zeci și sute de mii de lei - și mă refer numai la cele de la Buget, nu la drepturile de autor - și le comparăm cu pensia medie de 845 lei, ne explicăm incapacitatea acestor domni de a înțelege valoarea contribuției pe care o cer de la publicul cititor. http://www.insse.ro/cms/files/statistici/comunicate/com_trim/nr_pensionari/pensii_%20trIIIr14.pdf   
Oricum, cititorul nu datorează scriitorului acel leu.Îi datorează respect și afecțiune, dacă scriitorul îi trimite în mâini o carte care să-i atingă sufletul. Caz în care acea carte va deveni un best seller, autorul își va găsi satisfacția, inclusiv cea financiară și, dacă va dori, va putea să despartă din câștiguri o sumă pe care să o destineze colegilor săi mai puțin norocoși. De bunăvoie și nesilit de nimeni.Iar statul, din impozitele necruțătoare pe care le ia de la editori, poate, la rândul său, să facă acte de generozitate față de cultură.Din punga lui, nu a populației și așa suficient de împovărate, și a editurilor, de ani de zile aflate la limita subzistenței.Abia atunci, cuvântul „japca” nu va mai fi asociat nobilului cuvânt „cultură”. 


 
17. A propos de „timbrul literar” și de prețul cărții - Feb 17, 2015 8:48:00 PM
Prețul cărții: 10, 86 lei, 240 pagini. Timbrul literar 1 leu - aproape 10% din prețul cărțiiIată câteva vorbe a propos de „timbrul literar” de 1 leu pe exemplarul de carte.Sub cuvânt că 1 leu nu înseamnă nimic, Uniunea Scriitorilor îl cere cu înverșunare de la CITITORI. Cel mai aprig (și mai interesat) susținător al acestui bir este Dl Manolescu, președintele USR.Care domn stă de ani de zile la Paris, pe banii contribuabilului, deși NU SE VEDE nici un avantaj concret al țării de pe urma acestei cheltuieli. Dl Manolescu este susținut feroce de Dl Vosganian, prim-vicepreședinte al USR. Care domn stă de ani de zile în Senat sau la cârma vreunui minister (tot pe banii contribuabilului), și singurul „avantaj” concret al țării, care SE VEDE de pe urma acestei cheltuieli, a fost considerat penal de către autoritățile competente.Dar ce contează paguba statului (a noastră, a tuturor) în fața lacrimilor de crocodil ale Domnului Vosganian?
Să trecem la subiect.Sunt unii care spun că, în acest moment, 1 leu e puțin pe lângă prețul cărții, pentru că oricum cartea este prea scumpă. De ce oare?
845 pagini, preț 16, 79 lei, mult sub prețul de cost; timbrul literar 1 leu- 6% din prețul cărțiiCa să se știe:În prețul unei cărți sunt înglobate plata autorului (dreptul de autor), dreptul traducătorului (când este cazul), salariile lectorului, redactorului, corectorului, graficianului, tehnoredactorului, echipei de marketing, promovarea, magazia și magazionerul, transportul, șoferul, poșta, difuzarea, cheltuielile de întreținere - de la consumabile la aparatură, electricitate, sediu, telefon, site, contabilitate, administrație etc. PLUS tiparul, hârtia și cartonul. Iar în jur de 40% din prețul de vânzare este rabatul librarului. Iată de ce cărțile sunt scumpe. Iar dacă se vând peste tot cărți ieftinite, la prețuri de nimic, asta înseamnă pierdere pentru editor.Preț 4,98 lei. Timbrul literar 1 leu - 20% din prețul cărțiiAdunați toate cheltuielile, împărțiți la un tiraj de 500 de exemplare (când nu faci 300 sau chiar 200, pentru că cititul a devenit o ocupație de rușine, iar cititorii care mai vor să cumpere cărți sunt din tagma... cititorilor, nu a baștanilor, deci nu înoată în bani, dimpotrivă, așa că nu sunt mulți cumpărători) și vedeți ce vă dă.
Adăugați și informația că editorul trimite librăriei cărțile și primește banii la una, două, trei luni DUPĂ ce se vând. DACĂ se vând. În această situație nu este de mirare că majoritatea editorilor au datorii mari, cărora le fac față cu greutate. Alice Munro, Nobel 2013. 320 pagini 16, 7 lei. Timbru literar 1 leu - 6%
Iar acum se cere să mai împovărăm cititorul cu încă o taxă, pentru bunăstarea celor de la Uniunea Scriitorilor. Și să-l îndepărtăm astfel și mai mult de carte.Pentru un pensionar sau un student (cei mai perseverenți cumpărători de cărți) 1 leu poate însemna o pâine. De aceea îi vezi pe pensionari la târgurile de carte, unde au loc ieftiniri, cumpărându-și cu lăcomie cărți de 5 lei. De celelalte nu se prea ating. Așteaptă să se ieftinească, fără să știe că vânzarea unei cărți sub prețul de cost înseamnă în cele din urmă falimentul editorului.
Taxa numită „timbru cultural” preconizată de „aleșii” noștri va cădea pe spatele cititorilor și în capul editorilor. 1 leu în plus la carte (indiferent de prețul ei, inclusiv la cărțile de 5-10 lei) pe care va trebui să-l plătească CITITORUL cui? Editorilor, ca să scoată cărți mai multe și mai bune? NU.Bibliotecilor, aflate în stare de sărăcie endemică, pentru a-și împrospăta fondul de carte? NU.Uniunii Scriitorilor! De ce? Ca să-și poată permite mai departe case „de creație” la munte și la mare, „festivaluri”, simpozioane și alte festivisme – bun prilej de conversații etc. într-un cadru plăcut, mașini pentru mărimile Uniunii, sedii, funcționare și cafele, premii distribuite în cerc etc. Pentru ca membrii ei (mai ales cei de frunte) să se simtă în continuare speciali, privilegiați, altfel decât muritorii de rând.
Vor înălța unii stindardul creatorului sărac, care moare mândru de foame, în lipsa prețiosului (se flutură cifra de 80 lei) ajutor venit de la Uniune. Dar era oare Eminescu stipendiat de cineva pentru a scrie? După câte știu, a muncit toată viața ca redactor la ziare. Lui Caragiale nu i-a fost rușine să fie birtaș, Creangă a fost dascăl, marii scriitori români au muncit ca să se susțină. Sigur că există și excepții, ca în toată lumea, dar tot ca în toată lumea aceste excepții sunt… excepții. Partizanii susținerii scriitorilor de către o organizație de tip sindical pot gândi acest lucru în mod sindical: membrii cu succes pot cotiza pentru subvenționarea colegilor mai puțin norocoși. Fără îndoială că, atunci, Uniunea și-ar pierde dimensiunile devenite pletorice. Există și un târg la care cărțile se vând pe te miri ce: editorii chiar se scaldă în bani? Sau… o sugestie: dacă tot nutrește Uniunea credința că editorii se scaldă în bani, de ce nu-și face propria editură, din veniturile căreia să-și ajute membrii mai sărăcuți?A, uitam. Uniunea a avut o editură, sau chiar mai are o parte din ea, dacă nu mă-nșel, Cartea Românească. O editură care publică autori români.Și dacă nu mă-nșel, nu este o editură care să câștige fluvii de bani, dimpotrivă.Și atunci, dacă USR nu a reușit să facă rentabilă propria editură, la care publică operele propriilor membri, e normal să se arunce asupra editurilor care, prin străduință, inventivitate și risc permanent, se dovedesc cât de cât viabile? Sau asupra cititorului?De ce să plătească cititorul mai mult decât prețul cărții? Scriitorul-autor e plătit pentru cartea lui - atât (adică deseori mai nimic) cât îngăduie piața de carte. Din păcate, acest „mai nimic” este totuși de multe ori mai mult decât câștigă editorul.Pentru că piața de carte este foarte bolnavă – iar cărți de valoare, tipărite în tiraje neînsemnate, dar plătite integral de editor, zac în depozitele editurilor sau prin librarii. Sau se vând mult sub prețul de cost.
De ce să mai plătească cititorul ceva în plus „sindicatului” care este în acest moment Uniunea? Ce face USR pentru cititori, pentru carte, pentru cultură în general și, la urma urmei, pentru editori? USR are grijă de membrii ei. Legătura cu cititorii e reprezentată mai mult din poziția de cumpărător a cititorilor, eventual din cea de admirator, mai puțin din cea de beneficiar. Iar legătura cu editorii este în mod clar o legătură între plătitor și plătit. Plătit pentru ce? Pentru nimic.Lovind în cumpărători, domnii parlamentari (care nu prea știu cât costă o pâine) lovesc de-a valma în cititori, în editori, în carte și în cultură.



18. O legendă urbană cu aplicații dâmbovițene - Jan 21, 2015 1:58:00 AM
Una dintre cele mai hazoase legende urbane a circulat frenetic în ultimii ani pe Internet și a fost trimisă în mii de e-mailuri.

Ea spune că lângă Grădina Zoologică din Bristol este o parcare pentru 150 de mașini și 8 autocare. Timp de 25 de ani, plata pentru parcare (o liră pentru mașină și 5 lire pentru autocar - cam 1,40 euro și 7 euro) s-a făcut la un încasator simpatic.
Dar, într-o bună zi, după 25 de ani de serviciu credincios, încasatorul simpatic nu s-a mai arătat.
Administrația Grădinii Zoologice s-a adresat primăriei, cerându-i să trimită alt încasator.
Primăria a cercetat și a răspuns că parcarea este sub administrarea Grădinii Zoologice. 
Grădina Zoologică a răspuns că încasatorul era funcționar municipal. 
Primăria a răspuns că este o greșeală, pentru că persoana cu pricina nu a făcut parte niciodată dintre salariații instituției.
În acest timp, spune legenda, trăiește undeva, într-o vilă frumoasă, un om care, după cum se vede, și-a instalat lângă Zoo, pe teren municipal, propriul lui aparat de taxare și a venit în fiecare zi, timp de 25 de ani, ca să încaseze plata pentru parcare de la vizitatorii Grădinii Zoologice.
A lucrat 7 zile pe săptămână și a încasat sumulița de 560 de euro pe zi… ceea ce, în 25 de ani, i-a adus cam 7 milioane de euro. Și nimeni nu știe nici măcar cum îl cheamă.

 Cred că varianta autohtonă a legendei inteligentului englez ar trebui să se axeze pe parcagiul clasic bucureștean (în multe exemplare), mai colorat, care ne taxează prin centrul orașului.Cu deosebirea că pe parcagiii noștri cred că știe cineva cum îi cheamă… măcar ca să nu se încurce când adună procentajul…
Fotografii de pe Internet


19. Octave Calleya – povestea unui arhitect bucureștean cosmopolit - Jan 13, 2015 11:54:00 PM
Octave Calleya la 1900
Cosmopolit este cuvântul, pentru că vorbim de un arhitect bucureștean născut la Istanbul, într-o familie malteză de origine spaniolă, ai cărei membri au devenit cetățeni englezi după includerea Maltei în Imperiul Britanic, în 1814. Dacă mai adăugăm că mama lui era italiancă și că arhitectul și-a făcut studiile le Ecole des Beaux Arts din Paris, ca să nu mai vorbim de faptul că s-a căsătorit cu o româncă, fenomenul ilustrează din plin noțiunea de „cosmopolit”. În Malta, prima atestare a numelui apare la 1271, notând existența unui Leo Calleya pe lista celor care transportau șoimi la Curtea Maltei – listă care cuprindea numai persoane cu statut nobiliar. Maltagenealogy.comatestă la 1792 ușoara modificare a numelui, prin prezența pe răbojul nobiliar maltez a lui Ugolino Calleja Baron de San Cosimo. În volumul 627 din arhivele ordinului Cavalerilor de Malta (Ioaniți), stă scris: Calleja Noble Ugolino consegui dalla Munificenza del Gr. Mro titolo di Barone del Feudo di S. Cosmo, posto nel Gozo, per se e suoi discendenti Maschi in infinito, sotto l’obligo di dare, e presentare ogn’anno nel giorno di S. Martino Papa alle Gr. Mri pro tempore un fiore a segno di ricognizione. 27 Novembre 1792.
Insulele Malta și GozoTextul are poezia lui, consemnând că Ugolino Calleja a primit prin generozitatea Marelui Maestru (al Ordinului) titlul de Baron al feudei San Cosimo, situată pe insula Gozo, pentru el și descendenții lui masculini, pe veci, cu obligația de a da și a prezenta Marelui Maestru în funcție, în fiecare an de ziua Sf. Martin Papa, o floare în semn de recunoștință. În țara birurilor împovărătoare, floarea e mai greu de înțeles, dar în locurile unde, ca tribut pentru ocuparea teritoriilor Tripoli, Malta și Gozo, Marele Maestru al Ordinului Cavalerilor Ioaniți trebuia să-i plătească anual Împăratului Carol al V-lea un șoim, obligația de a-și manifesta recunoștința printr-o floare era mai normală.Titlul de Baron de San Cosimo figurează, în Almanahul Gotha, pe lista titlurilor stinse, dar povestea merita spusă măcar pentru coincidența de nume... și pentru că e simpatică.
Revenind la vremuri mai apropiate, tatăl arhitectului Calleya, Xaverio, s-a stabilit la Istanbul împreună cu soția sa Maria, născută Parisi. Xaverio era de asemenea arhitect și a participat, între altele, la construirea palatului sultanilor, Dolmabahce. Se pare că o stradă din Istanbul poartă numele lui. Xaverio și Maria au avut patru copii, Octave fiind cel de el treilea dintre ei, născut probabil spre 1860. Spre deosebire de ceilalți trei, care au trăit în Istanbul păstrându-și statutul de cetățeni englezi, Octave s-a desprins de marele oraș turcesc. A făcut între 1875-1880 studii la Ecole des Beaux Arts din Paris. Acolo a fost coleg cu musceleanul Traian Săvulescu, care l-a invitat ca, la întoarcerea la Istanbul, să se oprească din drum ca să viziteze România. Nu a fost singura vacanță petrecută aici. Într-una dintre vizitele la prietenul său de la Câmpulung, acesta îi oferă să proiecteze și să execute un cavou de familie la moșia Pietroșani din Muscel. Moșia de cam 500 hectare era proprietatea tinerei doamne Zoe Albescu-Baldovin, căpătată moștenire de la tatăl ei adoptiv, boierul Gheorghe Baldovin, fost pârcălab domnesc. Cavoul Baldovin-Calleya, în stare precară de conservareÎntre tânăra doamnă divorțată și arhitectul cetățean englez se înfiripă o idilă, astfel încât, la terminarea construcției, în 1899, cei doi se căsătoresc.Sfârșitul secolului al XIX-lea a fost pentru România o perioadă de mare expansiune economică, foarte propice afacerilor, o vreme în care arhitecții și constructorii erau foarte căutați. Octave Calleya se stabilește în primul moment la Câmpulung, unde construiește pe strada Negru-Vodă, în jurul vechii case Baldovin, șase noi corpuri de casă pentru familie, care în anii următori s-a mărit prin venirea pe lume a opt copii, dintre care au trăit șase. În același timp, arhitectul înființează la București o antrepriză de construcții. Din păcate, multe dintre clădirile construite de Calleya sunt pierdute sau încă neidentificate.
Piața Romană 3Printre casele pe care le ridică în acea perioadă se numără și frumoasa vilă construită la începutul secolului pentru un diplomat, păstrată și astăzi în Piața Romană nr. 3 (în prezent adăpostește magazinul Steilmann). Clădirea are parter înalt, etaj și mansardă. Fațadele au un decor elegant, cu traveele separate prin pilaștri angajați, cu caneluri și decor dantelat la partea de jos. 

Colțul rotunjit racordează trecerea între Piața Romană și Bulevardul Dacia. Parterul înalt are deschideri generoase, încheiate în arc în plin cintru, etajul are ferestre rectangulare cu balconașe de fier forjat. Cornișa este împodobită cu denticuli. Un mic bovindou la etaj personalizează fațada mai scurtă dinspre Bulevardul Dacia, încadrat de un pilastru angajat și de un pilastru adosat, soluție aleasă pentru a îndulci trecerea către volumul cilindric care marchează colțul. Intrarea se face prin curte, pe scările protejate de o copertină și încadrate de pilaștri adosați, la fel ca și cel care marchează colțul dintre fațada principală și cea laterală dinspre curte. Clădire de stil eclectic, casa are interioarele tot atât de elegante ca și exterioarele: mozaicuri, stucaturi; chiar și motivele decorative ale cahlelor sobelor sunt armonizate ca formă și culoare cu ornamentele stucate și policromate ale tavanelor și ale pereților.

După câțiva ani, familia Calleya se mută în Capitală. Ultimul lor copil se naște la București. În 1906, arhitectul primește cetățenia română, prin decret regal. Construiește locuințe, ocupație care îi aduce venituri frumoase. Soția lui, fără să se lase împiedicată în activitate de numeroasele nașteri, administrează cu mână de fier moșia Pietroșani și proprietățile în număr mereu crescând ale familiei. Octave Calleya și doamna Zoe făceau parte, fără îndoială, din acea specie de oameni ai secolului XIX și ai începutului de secol XX care au pus bazele belșugului timpului nostru, oameni de fier, care nu știu ce înseamnă odihna. Istoria produce rar asemenea oameni și uneori transmite și urmașilor calitățile lor.
Zoe și Octave Calleya și cei 6 copii ai lorCei doi și copiii lor locuiesc în București într-o casă închiriată din strada Fântânei (azi Berthelot), dar starea lor materială se îmbunătățește din ce în ce mai mult în urma activității frenetice, astfel încât, în 1910, arhitectul ridică pentru propria familie o locuință elegantă pe strada Cometa 57, azi Căderea Bastiliei 45. 
Casa din strada Cometa 57, așa cum a fost construită de Octave CalleyaFamilia locuiește la etajul acestei impozante vile neo-românești până în 1928, un an după moartea lui  Octave Calleya. Iată descrierea pe care Mihai, fiul arhitectului, o face vastului apartament în care locuiau:„La fațada dinspre stradă se aflau dormitorul părinților mei cu un balcon deasupra grădinii ce despărțea casa de stradă, dormitorul sorei mele Mary, un hall mare, o terasă minunată și un salon mare de primire care servea și de cameră de muzică. Din hall se desfăcea o sală care avea pe ambele părți patru dormitoare pentru cei 5 băieți și o intrare camuflată ce ducea în podul clădirii. La capătul sălii coborau 5 trepte într-un al doilea hall din care se desprindea în stânga scara monumentală de intrare spre curte, în prelungire anticamera, camera de baie și wc-ul; în dreapta, biroul Tatei și intrarea în vasta sufragerie. Din sufragerie se desprindea sala de serviciu, cu un frumos balcon spre curte, la capătul căreia se găseau două camere pentru personalul de serviciu, o cămară, o bucătărie mare, un hall de intrare în care dădea scara de serviciu ce cobora în curte. Jos, în curte, două wc-uri și o cișmea.Era un apartament de confort și lux: parchet peste tot, pereți în ulei sau tapet de mătase, lustre de bronz, lambriuri din lemn sculptat cu gobelinuri în sufragerie, vitralii, mobilier de epocă. […] Așa și-a început viața așezată familia Calleya, cu șase copii de școală, guvernantă, bucătăreasă, 2-3 fete în casă, șofeur și om de curte.” Casa din Căderea Bastiliei 45, vândută de familie după moartea arhitectului, a fost total remaniată, astfel încât acum nici măcar nu mai amintește de vila neoromânească inițială. 
Octave Calleya la maturitateArhitectul muncea mult: devenise proprietar pe întinse suprafețe de teren și pădure, case în Câmpulung și București. A înființat în 1908 Societatea Forestieră Tămașu, Cicănești, Argeș, cu birou comercial: poseda pădurea Tămașu, tren forestier cu cale ferată îngustă, locomotivă cu abur, 10 vagonete platformă. În timp, Societatea Forestieră a fost dotată cu fabrică de cherestea și parchete.După Primul Război Mondial, neobositul și întreprinzătorul Octave Calleya a înființat la București o Bancă de Credit, societate pe acțiuni cu sediul pe Calea Victoriei, pe care a condus-o până la sfârșitul vieții. Care nu a întârziat mult.Epuizat de munca neîncetată, arhitectul Octave Calleya s-a stins la 27 octombrie 1927. A fost înmormântat în cavoul Baldovin, construit de el la venirea în țară, pe moșia Pietroșița.
Pridvorul conacului Baldovin de la Pietroșița, astăzi dispărutÎn 1947, Zoe Albescu-Baldovin-Calleya a fost izgonită de pe moșia care-i aparținea de drept, conacul a fost jefuit și distrus, cavoul a fost profanat.La moartea ei, în 1955, nu a avut parte să fie înmormântată în cavoul de pe moșia ei.De arhitectul Calleya mai aduce aminte astăzi vila din Piața Romană. Dar numai celor care știu să citească paginile străzilor și caselor orașului. Câțiva arhitecți cu numele de familie Calleya/Calleja construiesc case frumoase prin Spania, Malta și o mulțime de alte părți ale lumii.Strănepotul arhitectului, care-i poartă numele, Octav Calleya, plecat din țară în timpul comunismului, este astăzi un cunoscut dirijor în Spania. În 2012 a susținut un turneu de concerte în România. Parcă-mi aduc aminte că în ianuarie 2013 a dirijat la Ateneu.

 Bibliografie: Mihai Calleya, Al vostru, tata, ed. Aritmos, f.a.                       Carmel Cassar, A concise history of Malta, Mireva, 2000                       http://www.almanachdegotha.org/id218.html
20. Locuri și ecouri din București. Palatul Cantacuzino - Dec 12, 2014 1:32:00 AM
                                    
 La vremea inaugurării Palatului, Emil Wilhelm Becker așezase deja pe fațade zeițele și grăsuții putti dansatori, dar încă nu sculptase cei doi lei care străjuiesc astăzi scările. Havuzul pe care proprietarul și l-ar fi dorit în fața scării principale nu s-a făcut niciodată.Casele bătrânești ale Cantacuzinilor încă nu fuseseră înlocuite de blocul care mai stă și astăzi pe locul lor.
La vremea inaugurării Palatului, medalioanele nu erau încă pictate în sala de bal a Palatului (numită azi „aula”), nici frumoasele candelabre de bronz de sub ele nu fuseseră încă instalate. 
 
Galeria de deasupra sălii de bal era împodobită cu tablouri, între care unele de Grigorescu. Azi pereții galeriei sunt goi...
La vremea inaugurării Palatului, arhitectul I.D. Berindey, creatorul clădirii, școlit la Paris, avea 35 de ani. Făcea parte din aceeași pătură socială ca și clientul său, marea boierime. Desenase toate amănuntele construcției, inclusiv „stucaturile, lemnul sculptat, fierul forjat, majoritatea bronzurilor” executate apoi de marile case de artă bucureștene Storck, Gaiser, Hauck, Dietz etc. Artiști bucureșteni nemți. Gheorghe Grigore Cantacuzino, comanditarul Palatului, avea 74 de ani. Avea să moară peste 7 ani. La vremea inaugurării Palatului său, era pentru a doua oară prim-ministru și unul dintre cei mai bogați oameni din România, atât de bogat încât era poreclit Nababul.
Printre demnitățile la care accedase se aflau cele de primar al Capitalei, ministru și prim-ministru, președinte al Partidului Conservator, deputat, senator, președinte al Senatului, președinte al Adunării Deputaților.
Trăsurile intrau în șiruri lungi pe marile porți de fier artistic forjat și depuneau oaspeții la peron, 60 de invitați la „le souper des princes” servit în sufrageria mare, și 520 de invitați la recepție, pentru care se pregătise „un buffet des plus abondants et des plus délicats” în sufrageria mică. Cel puțin așa spune  Bucarest Modain din februarie 1906.
Dar râzgâiata noră a gazdei, Maruca, în semn de protest, nu se afla printre participanți: i se păreau de prost gust mobilele și podoabele palatului alese de „sărmanii” socri, „stucurile, picturile și aurăriile”. 

I se părea oribilă mobila verde deschis din salonul de muzică, „imaginată de sărmana soacră”.Sărmanii socri bogați! Soacra, Ecaterina, née Băleanu (de asemenea familie de boieri mari) avea pesemne o slăbiciune pentru culoarea verde deschis, de vreme ce la inaugurarea palatului purta o rochie „en satin Nil voilé de precieuses dentelles anciennes”, iar în portretul de aparat (semnat de pictorița teosoafă Ervizia Paini), care se păstrează și astăzi la locul lui din apartamentele stăpânei casei, e îmbrăcată în chiar acea toaletă cu ape verzui.
 Printre musafiri, toată crema boierimii, politicieni de rang înalt, membrii Parlamentului, membrii de seamă ai Corpului Diplomatic. Mai puține doamne, toate extrem de elegante, mai mulți domni, toți în ținută protocolară, cu decorațiile înșirate pe piept ca pentru un bal la curte. Un eveniment cu intensă coloratură politică, în fapt.În sfârșit, pe la orele 11, își făceau apariția și prințul moștenitor Ferdinand, în uniformă de general de cavalerie, împreună cu prințesa Maria, viitoarea celebră regină, în rochie neagră cu paiete. Nu se putea ca Altețele Lor Regale să nu onoreze inaugurarea Palatului primului-ministru.
Era punctul culminant pentru gazde, punctul terminus pentru musafirii invitați numai la recepție, nu și la supeu.La vremea inaugurării Palatului, manierele erau foarte stricte. Ca și acum, pe invitații era specificat intervalul de timp în care invitatul era… invitat. Iar la vremea aceea, regula jocului era respectată.Acum, deși regula jocului este aceeași, parcă se respectă mai puțin.


Palatul Cantacuzino a avut noroc. Este în picioare și și-a păstrat multe dintre podoabe. 
Casa micuță și elegantă din spatele Palatului a fost o bucată de vreme cămin al celui mai mare compozitor român, George Enescu, căsătorit cu Maruca, văduva fiului lui Gheorghe Grigore Cantacuzino. Soții au preferat să nu locuiască în ambianța pompoasă creată după gusturile primului-ministru. 
Confiscat, palatul a servit de sediu Institutului de Studii Româno-Sovietice. Apoi, după moartea la Paris a compozitorului, s-a creat aici muzeul dedicat lui Enescu. Donat de văduva lui în acest scop, Palatul, întruchipare a unui gust artistic a cărui strălucire nu prea rafinată nu a putut fi domolită decât de patina unui secol, poartă paradoxal peste ani amintirea unui compozitor de un extrem rafinament.Și a unei lumi care, la vremea inaugurării Palatului, nu bănuia că va lăsa moștenire Bucureștilor una dintre emblemele Micului Paris. 

Bibliografie:Bucarest Mondain, 5 februarie 1906Georgeta Filitti, Istoria unei case – Muzeul Naţional „George Enescu”, 2011Narcis Dorin Ion, Palate din București, 2013Sidonia Teodorescu, Mari arhitecți bucureșteni. Ion D. Berindey, 2014


21. Cea de a doua confruntare Iohannis-Ponta - jocul se întețește - Nov 12, 2014 8:11:00 PM
Cea de a doua confruntare Iohannis-Ponta.
Dl Ponta nu se dezminte.
Cu debitul verbal lătrător, de avocat (de bine de rău este absolvent de Drept, deși se știe cum și-a luat doctoratul), merge până-n pânzele albe, spune minciunele, întrerupe interlocutorul, încearcă să-l obrăznicească.
Totul cu un rânjet înciudat.

Din păcate pentru dl Ponta, dl Iohannis a început să se enerveze.

Știți bancul cu englezul și mitocanul (nu spun de ce nație)?
Un mitocan se repede cu insulte la un englez. Englezul tace.
Mitocanul îl înjură. Englezul se uită la el și zâmbește.
Mitocanul continuă. Englezul îi spune:
- Scuză-mă, nu te supăra, pot să te rog ceva?
- Ce?
- Smulge-mi o mustață.
- Ceeee?
- Te rog, smulge-mi o mustață.
Mitocanul se execută. Englezul se înroșește un pic.
- Te rog, mai smulge-mi una.
Mitocanul se execută. Englezul se înroșește mai tare.
- Încă una.
Mitocanul se execută. Englezul se învinețește, scoate un răget, se repede asupra mitocanului și îi arde o mamă de bătaie.

Dl Iohannis e pe postul englezului, deși e sas.

Și-a călcat pe inimă, pe buna creștere și pe bunul simț și a pomenit de dl Hrebenciuc de la PSD (anchetat pentru o șpagă de 12.000 hectare de pădure pe care a cerut-o).
A citit o listă de vreo 38 de membri marcanți ai PSD condamnați penal, cercetați penal, pușcăriași și pușcăriabili.
A pomenit de baronii din PSD, a căror marionetă este dl Ponta, împins în față ca să le apere furăciunile.

A arătat tuturor dovada că dl Ponta spune minciuni (taloane de pensie de câțiva lei, nu de 400 de lei sau cât inventează dl Ponta).
I-a amintit dlui Ponta că nu Primăria unui oraș face retrocedări, cum pretinde acesta, ci o instituție aflată în subordinea... primului-ministru.
A spus clar că dorește un parlament curat, fără hoți, că respinge legea amnistiei pentru hoți, pe care PSD abia așteaptă să o treacă prin parlament, ca să-și scape membrii de frunte din pușcărie.
A spus că e nevoie de un parlament mai mic, nu de o pletoră de aproape 600 de profitori, abonați la salarii uriașe, case, mașini, secretare, chefuri plătite din banii noștri.
A vorbit ca un om cinstit, corect, normal.

Dl Ponta tot încearcă să pretindă că dl Iohannis vorbește în lozinci.
Nu sunt lozinci, dle Ponta, sunt cereri de bun-simț, lucruri care ne dor pe toți, lucruri pe care nu avem nădejdea că le veți rezolva, dacă veți ajunge președinte.
Cu abilitățile dumneavoastră de avocat necinstit, vă tot ascundeți după cuvinte, blocați orice inițiativă de curățare a vieții politice, vă apărați cu ghearele și cu dinții, încercând să puneți ghearele definitiv pe năcăjita noastră țară.

Bomboana pe coliva dlui Ponta, când, la final, a avut imprudența să pomenească de calul lui de bătaie, dl Băsescu:

Domnule Ponta, Basescu i-a prostit pe români cand v-a numit prim-ministru? Dati raspunsul singuri !

I-ar mai trebui dlui Iohannis vreo două ședințe de enervare.
Abia atunci și-ar da măsura.
22. Prima confruntare Iohannis-Ponta – meci nul - Nov 12, 2014 6:53:00 AM


Zero la zero. Cred că nici unul dintre cei doi candidați nu l-a convins pe vreun alegător al celuilalt să-și schimbe opțiunea. Câștigarea de voturi fiind de fapt scopul unei asemenea confruntări, meciul a fost nul. Contrar opiniilor unora dintre comentatori, cărora tupeul dus până la bădărănie al domnului Ponta le-a putut da impresia că acesta a câștigat, cred că susținătorii dlui Iohannis nu au apreciat dezlănțuirea de obrăznicie nervoasă a dlui Ponta. După cum nici partizanii dlui Ponta nu au apreciat moliciunea ardelenească și umorul neagresiv („Sunt sigur că o să ne spuneți dumneavoastră”) ale dlui Iohannis.
Se prea poate ca această primă întâlnire să fie semnul că ne-am căptușit pentru viitorii 5 ani cu dl Ponta ca președinte. De ce? Pentru că media - și mai ales cei doi președinți post-decembriști mai longevivi, dl Iliescu și dl Băsescu, l-au obișnuit pe cetățeanul român cu ideea că, într-o confruntare, un președinte trebuie să fie autoritar până la autocrație, să-și impună fără menajamente părerea, să taie vorba interlocutorului, să facă orice pentru a-și înăbuși adversarul, inclusiv, la extrem, să mintă și să dea dovadă de mojicie. Dacă ne gândim bine, președinții de care am avut parte (cu o excepție nesemnificativă) sunt proveniți din familii care, în mod vizibil, nu i-au prea dotat cu regulile bunei creșteri și ca atare, la maturitate, educația nu i-a încurcat în strategiile de atingere ale țelurilor politice. Ca să nu mai vorbim de oficializarea în politica românească a principiului „Calomniază, chiar dacă nu e adevărat tot rămâne ceva”, mânuit cu dexteritate de politicianul dâmbovițean, dar stânjenitor pentru un om… normal.
Așa că normalitatea și buna creștere ale dlui Iohannis l-au dezavantajat. În prima parte a dezbaterii, a părut să se adapteze cu greu agresivității și lipsei de maniere a dlui Ponta. Abia în a doua parte a întâlnirii s-a hotărât să-i răspundă mai apăsat, cu argumente. Dar și acestea rostite cu un bun-simț pe care oamenii simpli, tăbăciți de tupeul post-decembrist, l-ar fi putut confunda cu nehotărârea. Pe de altă parte, pe dl Ponta l-a dezavantajat chiar excesul de nervozitate și de combativitate de care a dat dovadă. Oamenii cu scaun la cap nu au apreciat obrăznicia infantilă cu care și-a întrerupt tot timpul interlocutorii și modul râzgâiat și îmbufnat în care s-a abținut să o mai facă atunci când a fost amenințat cu tăierea microfonului. Nici felul în care încerca să-și încurce adversarul cu chichițe și să-și găsească argumentele în fițuicile pregătite de-acasă.
Nu știu dacă, în zilele următoare, dl Iohannis va putea trece peste felul lui de a fi și va reuși să-i răspundă dlui Ponta cu aceeași monedă. De seriozitate, de cinste, de dorința de a aduce binele în viața țării nu duce lipsă, dar, cu un asemenea interlocutor, va avea nevoie de mai mult decât atât. De multă mitocănie, de talentul de a mânui minciuna fără scrupule și de alte „calități” asemenea, pe care s-ar putea să nu le aibă. Așa cum mi-a spus o persoană pe care o bănuiesc de minte mai… modestă, „nu e pregătit să fie președinte”. Nu e de mirare o asemenea opinie, dacă ne uităm la ce electorat avem: 

https://www.youtube.com/watch?v=nAGT8Y28FWc&feature=youtu.be


Uitați-vă cu luare-aminte până la sfârșit. Merită!       
Poate, dacă dl Iohannis se va „hârși” în atmosfera politică bucureșteană în următorii 5 ani, să avem după aceea noroc de un președinte mai civilizat, mai aproape de baremurile europene.Poate va mai ajuta și dezastrul care se arată la orizont, sărăcia care se va adânci ca urmare a necesității de a plăti împrumuturile nebunești din care s-au făcut pomenile electorale, ca urmare a lipsei de chibzuință din ultimii doi ani în administrarea țării, a suprataxării deșănțate care deja îl sugrumă pe micul investitor, cel pe spinarea căruia stă bugetul țării. 
Între fuga din țară a celor care creează și muncesc și așteptările nătânge „să li se dea” ale celor care sunt obișnuiți de o viață cu pomana de la stat, am impresia că ne așteaptă zile grele.  Mă tem că vor rămâne în țară numai pensionarii, leneșii și hoții. De hoți nu am grijă, cu siguranță o să mai găsească ce să mai fure, dar celorlalți din ce „li se va mai da?”Din acest punct de vedere, poate ar fi mai bine să câștige dl Ponta. Să încaseze personal urmările felului în care (nu) a administrat țara în ultimii ani și ale risipei electorale.
Oare cum vom mai rezista?   
23. Frumoasele bucureștence de altădată... - Oct 17, 2014 7:28:00 PM

Fete frumoase, bine educate, călătorite prin toată Europa...așa erau multe dintre româncele primei jumătăți a secolului XX. Iat-o pe una dintre ele, fotografiată la Geneva, în zorii secolului.

O alta, cam în aceeași vreme. La București.

Și alta. În 1940.
Frumoasele bucureștence de altădată... mătușile de mai târziu...
24. Viața de zi cu zi a unei veverițe de Herăstrău - Sep 5, 2014 1:37:00 PM
Salut! Ceva alune pe-aici?Parcă văd o alună acolo.Mda, arată ca o alună... Dar e ghindă...Și aici? O nucă! Pe asta am mai mâncat-o o dată!Oamenii ăștia își închipuie că o să mănânc ghinde? Doar nu sunt mistreț !!!

În sfârșit! O alună! Pe azi m-am aranjat! Să vedem mâine...Vizitatori din Herăstrău! Poate pierdeți ceva nuci pe-acolo. Cu siguranță că o să aibă cine să le găsească...

25. De ce votam monarhia la prezidențiale? - o opinie rezonabilă - Aug 22, 2014 4:47:00 PM


1) Republica s-a instaurat în România sub presiunea lui Stalin; cum bine se stie, Regele Mihai a fost santajat sa abdice; vointa poporului nu a fost niciodata consultata asupra schimbarii de regim
2) Republica, în România, se suprapune cu regimul criminal comunist
3) Primul presedinte al Republici a fost dictatorul Nicolae Ceausescu; acesta a ramas modelul pentru toti presedintii ulteriori
4) Institutia prezidentiala nu are nicio legitimitate în România; este injust ca presedintele unei republici de origine comunista, criminala, sa uzurpe locul detinut de drept de Casa Regala a României
5) Ca monarhisti refuzam ca impozitele noastre sa finanteze o campanie republicano-comunista
6) Partidele politice si Parlamentul sînt institutii legitime si normale, inclusiv sub monarhie; singura institutie nociva si nelegitima, care trebuie sa dispara din România, este institutia prezidentiala (din motivele expuse mai sus)
7) La alegerile organizate de republicani, pentru alegerile lor prezidentiale, monarhistii români vor vota "Casa Regala a României" în semn de protest
8) Toti românii care au convingeri monarhiste sînt rugati sa voteze în acest sens. Sa stergem, macar pentru demnitatea noastra personala, rusinea din decembrie 1947. Chiar daca republica nu se va prabusi peste noapte vom cunoaste ponderea
sustinatorilor monarhiei în Romania
9) Fiecare campanie republicana a "prezidentialelor" costa sume uriase, suportate de contribuabil; doar pentru campania din 2014 ministerul de interne a primit 166.778.000 lei; acesti bani ar putea fi folositi pentru lucruri cu adevarat utile; revenirea la monarhie ne-ar aduce economii inclusiv la acest capitol.
                                                                                       Cristian Bădiliță

Cristian Bădiliţă, n. 1968. Istoric al creştinismului timpuriu, poet, eseist. Doctor al Universităţii Paris IV-Sorbona cu teza Métamorphoses de l’Antichrist chez les Pères de l’Eglise (Paris, Beauchesne, 2005, premiul Salomon Reinach al Asociaţiei Eleniştilor din Franţa; trad. românească, Polirom, 2006). A coordonat traducerea comentată a Septuagintei în cadrul New Europe College, Bucureşti (2002-2011). Realizează o traducere amplu comentată a Noului Testament. Colaborări, cursuri şi conferinţe în România, Franţa, Italia. Cristian Bădiliță este autorul unui impunător șir de cărți (eseu, poezie, teologie).