Blogs Home » Edu » Cultura » Fara ei nu am exista

Fara ei nu am exista

Un blog de promovare a valorilor culturale romanesti

Articole Blog

01. Poetul național-165 de ani de la nastere - Jan 16, 2015 12:30:00 AM
Mihai Eminescu (născut ca Mihail Eminovici) (n. 15 ianuarie 1850, Botoșani sau Ipotești - d. 15 iunie 1889, București) a fost un poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română.[1]


Data și locul nașterii
Statuia lui Mihai Eminescu din CernăuţiÎntr-un registru al membrilor Junimii Eminescu însuși și-a trecut data nașterii ca fiind 20 decembrie 1849, iar în documentele gimnaziului din Cernăuți unde a studiat Eminescu este trecută data de 14 decembrie 1849. Totuși, Titu Maiorescu, în lucrarea Eminescu și poeziile lui (1889) citează cercetările în acest sens ale lui N. D. Giurescu și preia concluzia acestuia privind data și locul nașterii lui Mihai Eminescu la 15 ianuarie 1850, în Botoșani. Această dată rezultă din mai multe surse, printre care un dosar cu note despre botezuri din arhiva bisericii Uspenia (Domnească) din Botoșani; în acest dosar data nașterii este trecută ca „15 ghenarie 1850”, iar a botezului la data de 21 în aceeași lună. Data nașterii este confirmată de sora mai mare a poetului, Aglae Drogli, care însă susține că locul nașterii trebuie considerat satul Ipotești.[2]

Copilăria
Clădirea National-Hauptschule din Cernăuți, unde Mihai Eminescu a studiat în perioada 1858-60. În prezent clădirea adăpostește o școală auto. Strada Shkilna (Școlii) nr. 4.Copilăria a petrecut-o la Botoșani și Ipotești, în casa părintească și prin împrejurimi, într-o totală libertate de mișcare și de contact cu oamenii și cu natura, stare evocată cu adâncă nostalgie în poezia de mai târziu (Fiind băiet… sau O, rămâi).
Între 1858 și 1866, a urmat cu intermitențe școala primară National Hauptschule (Școala primară ortodoxă orientală) la Cernăuți. Frecventează aici și clasa a IV-a în anul scolar 1859/1860. Nu cunoaștem unde face primele două clase primare, probabil într-un pension particular. Are ca învățători pe Ioan Litviniuc și Ioan Zibacinschi, iar director pe Vasile Ilasievici. Cadre didactice cu experiență, învățătorii săi participă la viața culturală și întocmesc manuale școlare. Termină școala primară cu rezultate bune la învățătură. Nu s-a simțit legat, afectiv, de învățătorii săi și nu-i evocă în scrierile sale. A urmat clasa a III-a la „Nationale Hauptschule“ din Cernăuți, fiind clasificat al 15-lea între 72 de elevi. A terminat clasa a IV-a clasificat al 5-lea din 82 de elevi, după care a făcut două clase de gimnaziu.

Clădirea Ober-Gymnasium din Cernăuți, unde poetul și-a făcut studiile în perioada 1860-63. Tot aici a predat Aron Pumnul. În prezent, școala generală nr. 1. Se găsește pe str. M. Eminescu, colț cu str. I. Franko.Între 1860 și 1861 a fost înscris la Ober-Gymnasium, liceu german din Cernăuți înființat în 1808, singura instituție de învățământ liceal la acea dată în Bucovina anexată de Imperiul habsburgic în 1775. Se impune în cursul anilor prin buna organizare administrativă și marea severitate în procesul de învățământ. Profesorii se recrutau, cu precădere, din Austria, întocmesc studii și colaborează la publicațiile vremii. Se înființează și o catedră de română, destul de târziu, după 1848. Este ocupată de Aron Pumnul. Cunoscut prin Lepturariu românesc, în patru tomuri, tipărit la Viena între 1862 și 1865, cea dintâi istorie a literaturii române în texte. Frecventează cursurile la Ober Gymnasium și frații săi, Șerban, Nicolae, Gheorghe și Ilie. Termină clasa I cu rezultate bune la învățătură. Nu are notă la română pe primul semestru și este clasificat de Miron Călinescu, erudit în istoria bisericii ortodoxe române. Elevul Eminovici Mihai a promovat clasa I, fiind clasificat al 11-lea în primul semestru și al 23-lea în cel de-al doilea semestru. În clasa a II-a, pe care a repetat-o, l-a avut ca profesor pe Ion G. Sbiera, succesorul lui Aron Pumnul la catedră, culegător din creație populară și autor de studii de ținută academică. Aron Pumnul l-a calificat, în ambele semestre, cu note maxime la română. A obținut insuficient pe un semestru la Valentin Kermanner (la limba latină) și la Johann Haiduk, pe ambele semestre (la matematică). Mai târziu a mărturisit că îndepărtarea sa de matematică se datora metodei rele de predare.
În 16 aprilie 1863 a părăsit definitiv cursurile, deși avea o situație bună la învățătură. Avea note foarte bune la toate materiile. Ion G. Sbiera i-a dat la română calificativul vorzüglich (eminent). Plecând de vacanța Paștelui la Ipotești, nu s-a mai întors la școală.

Promoţia 1864 a gimnaziului din Cernăuţi.
În medalion ar putea fi EminescuÎn 1864 elevul Eminovici Mihai a solicitat Ministerul Învățământului din București o subvenție pentru continuarea studiilor sau un loc de bursier. A fost refuzat, „nefiind nici un loc vacant de bursier“. În 21 martie 1864, prin adresa nr. 9816 către gimnaziul din Botoșani, i s-a promis că va fi primit „negreșit la ocaziune de vacanță, după ce, însă, va îndeplini condițiunile concursului“. Elevul Eminovici a plecat la Cernăuți unde trupa de teatru Fanny Tardini-Vladicescu dădea reprezentații. La 5 octombrie 1864, Eminovici a intrat ca practicant la Tribunalul din Botoșani, apoi, peste puțin timp, a fost copist la comitetul permanent județean.
La 5 martie 1865, Eminovici a demisionat, cu rugămintea ca salariul cuvenit pe luna februarie să fie înmânat fratelui său Șerban. În 11 martie tânărul M. Eminovici a solicitat pașaport pentru trecere în Bucovina. În toamnă s-a aflat în gazdă la profesorul său, Aron Pumnul, ca îngrijitor al bibliotecii acestuia. Situația lui școlară era de „privatist“. Cunoștea însă biblioteca lui Pumnul până la ultimul tom.

Debutul în literatură
Casa din Cernăuţi a lui Aron Pumnul, unde a locuit o perioadă și Mihai Eminescu (strada Aron Pumnul nr. 19)1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În 12/24 ianuarie moare profesorul de limba română Aron Pumnul. Elevii scot o broșură, Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziști (Lăcrimioare... la mormântul prea-iubitului lor profesoriu), în care apare și poezia La mormântul lui Aron Pumnul semnată M. Eminoviciu, privatist. La 25 februarie/9 martie (stil nou) debutează în revista Familia, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia De-aș avea. Iosif Vulcan îl convinge să-și schimbe numele în Eminescu și mai târziu adoptat și de alți membri ai familiei sale. În același an îi mai apar în „Familia” alte cinci poezii.
Sufleor și copistDin 1866 până în 1869, a pribegit pe traseul Cernăuți – Blaj – Sibiu – Giurgiu – București. De fapt, sunt ani de cunoaștere prin contact direct a poporului, a limbii, a obiceiurilor și a realităților românești, un pelerinaj transilvănean al cărui autor moral a fost Aron Pumnul. „Cât de clar este, respectând documentele epocii cernăuțene, respectând adevărul istoric atât cât există în ele, cât de cert este că drumul lui Eminescu în Transilvania, departe de a fi o «împrejurare boemă», «un imbold romantic al adolescenței», a fost - în fond - încheierea sublimă a unei lecții pentru toată viața: ideea unității naționale și a culturii române aplicată programatic și sistematic, cu strategie și tactică, după toate normele și canoanele unei campanii ideologice.” (Sânziana Pop în Formula AS nr. 367)
A intenționat să-și continue studiile, dar nu și-a realizat proiectul. În iunie 1866 a părăsit Bucovina și s-a stabilit la Blaj cu intenția mărturisită de a-și reîncepe studiile. În perioada 27 - 28 august 1866, a participat la adunarea anuală a ASTREI, la Alba Iulia. În toamnă, a părăsit Blajul și a mers la Sibiu, unde a fost prezentat lui N. Densușianu. De aici a trecut munții și a ajuns la București.
În 1867 a intrat ca sufleor și copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiale, apoi secretar în formația lui Mihail Pascaly și, la recomandarea acestuia, sufleor și copist la Teatrul Național, unde îl cunoaște pe I. L. Caragiale. Cu această trupă face turnee la Brăila, Galați, Giurgiu, Ploiești. A continuat să publice în Familia; a scris poezii, drame (Mira), fragmente de roman (Geniu pustiu), rămase în manuscris; a făcut traduceri din germană (Arta reprezentării dramatice, de H. Th. Rötscher).
Este angajat în 1868 ca sufleor în trupa lui Mihail Pascaly, care concentrase mai multe forțe teatrale: Matei Millo, Fanny Tardini-Vladicescu și actori din trupa lui Iorgu Caragiale. În timpul verii, aceasta trupă a jucat la Brașov, Sibiu, Lugoj, Timișoara, Arad și alte orașe bănățene. Iosif Vulcan l-a întâlnit cu ocazia acestui turneu și a obținut de la Eminescu poeziile La o artistă și Amorul unei marmure, publicate apoi în Familia din 18/30 august și 19 septembrie/1 octombrie. Văzând aceste poezii în Familia, căminarul Gheorghe Eminovici află de soarta fiului său, rătăcitor în lume. Stabilit în București, Eminescu a făcut cunoștință cu I. L. Caragiale. Pascaly, fiind mulțumit de Eminescu, l-a angajat ca sufleor a doua oară și copist al Teatrului Național. În 29 septembrie, Eminescu semnează contractul legal în această calitate. Obține de la Pascaly o cameră de locuit, în schimb, însă, se obligă să traducă pentru marele actor Arta reprezentării dramatice - Dezvoltată științific și în legătura ei organică de profesorul dr. Heinrich Theodor Rotscher (după ediția a II-a). Traducerea, neterminată, scrisă pe mai multe sute de pagini, se află printre manuscrisele rămase. Acum începe și proiectul său de roman Geniu pustiu.

Boala
Poesii - 1884Nu a publicat nici o poezie în tot timpul anului 1882. În schimb a citit în mai multe rânduri „Luceafărul” pe care Mite Kremnitz l-a tradus în germană, în ședințele Junimii de la Titu Maiorescu. Este semnalat adeseori în casă la Maiorescu. În 1 ianuarie, la gazetă, Eminescu este flancat de un director și un comitet redacțional care urmau să-i tempereze avântul său polemic. Reorganizarea redacției este însă inoperantă, fiindcă poetul continuă să scrie în stilul său propriu. În 13 septembrie, în absența poetului, probabil, se citesc „iarăși vecinic frumoasele poezii de Eminescu” în casa lui Maiorescu.
În luna ianuarie a anului 1883, Eminescu este internat pentru o vreme în spital. În lipsa lui se citește la Maiorescu, în două rânduri, „Luceafărul” în limba germană. La București, în 23 iunie, pe o căldură înăbușitoare, Eminescu a dat semne de depresie, iar la 28 iunie, "boala" a izbucnit din plin. În aceeași zi a fost internat în sanatoriul doctorului Șuțu, cu diagnosticul de psihoză maniaco-depresivă, nicidecum ceva incurabil.
Maiorescu a fost vizitat în 12 august de Gheorghe Eminovici și de fratele poetului (locotenentul), care au cerut relații asupra bolnavului. Fondurile strânse din vânzarea biletelor, în valoare de 2,000 lei, au fost adăugate contribuției amicilor pentru plecarea lui Eminescu. Eminescu a fost trimis la Viena în 20 octombrie și internat în sanatoriul de la Ober-Dobling, fiind însoțit pe drum de un vechi prieten, Alexandru Chibici Revneanu.
În 1 ianuarie 1884 Eminescu a fost vizitat de Maiorescu și de vărul acestuia, C. Popazu, din Viena, care aveau sarcina să-l vadă cât mai des la sanatoriu. În 8 ianuarie a murit la Ipotești, Gheorghe Eminovici, tatăl poetului. În 12 ianuarie Eminescu i-a scris lui Chibici că dorește să se întoarcă în țară, iar în 4 februarie i-a scris lui Maiorescu, exprimându-i aceeași dorință. Doctorul Obersteiner a recomandat la 10 februarie ca pacientul să facă o călătorie prin Italia. În 26 februarie Eminescu a plecat în călătoria recomandată, însoțit de Chibici.
În 7 martie la Ipotești, Neculai Eminovici (Nicu) s-a sinucis prin împușcare. Eminescu a sosit la București în 27 martie, primit la gară de mai mulți amici. A plecat în 7 aprilie la Iași, cu același însoțitor. În 24 septembrie a fost numit în postul de sub-bibliotecar al Bibliotecii Centrale din Iași. În 25 octombrie a fost prezent la banchetul anual al Junimii, iar în noiembrie a fost internat în spitalul Sf. Spiridon. În luna decembrie a primit vizita lui Vlahuță, care l-a gasit in deplinatate putere creatoare, si chiar binedispus.
În perioada iulie - august 1885 a urmat o cură la Liman, lângă Odessa, de unde a scris cerând bani pentru plata taxelor. La începutul lunii septembrie încă nu venise la Iași. Editura Socec i-a dat 500 lei în contul volumului de poezii.
În anul 1886 a fost menținut în serviciul bibliotecii, unde a îndeplinit roluri șterse: a scris statele de plată, adresele pentru înaintarea lor, diverse circulare pentru restituirea cărților împrumutate și pentru convocarea comisiei bibliotecii. În 15 martie, Albumul literar al societății studenților universitari Unirea i-a publicat poezia Nu mă-nțelegi. A fost înlocuit în 9 noiembrie din postul de la bibliotecă și, în urma unui consult medical, este transportat la ospiciul de la Mânăstirea Neamț.
În primăvara lui 1887, Eminescu a plecat la Botoșani, la sora sa Henrieta, și a fost internat în spitalul local Sfântul Spiridon. În timpul acesta, la Iași s-au organizat comitete de ajutorare, care au lansat liste de subscripție publică pentru întreținerea și îngrijirea poetului. În 13 iulie a mers la Iași pentru un consult medical. Aceștia au recomandat trimiterea pacientului la Viena și Hall, iar în 15 iulie Eminescu a plecat înspre destinațiile recomandate, însoțit de doctorandul Grigore Focșa. În 1 septembrie s-a întors de la Hall la Botoșani, unde a stat sub îngrijirea doctorului Iszak și a sorei sale, Henrieta. Trupa de teatru a fraților Vlădicescu, cunoscuți poetului, a dat în luna decembrie la Botoșani, un spectacol în beneficiul bolnavului.

Mormântul lui Mihai EminescuEminescu a dorit în 1888 să-și termine unele lucrări de care și-a amintit că le-a lăsat în manuscris. I-a amintit Henrietei de gramatica limbii sanscrite, rămasă în manuscris la Biblioteca Centrală din Iași. Prin scrisoare recomandată i-a cerut lui Maiorescu să-i trimită biblioteca și manuscrisele rămase la București. Criticul însă nu a dat niciun răspuns acestei scrisori. Iacob Negruzzi a depus pe biroul Camera Deputaților o petiție din partea unui număr de cetățeni din toate părțile țării, pentru un proiect de lege prin care să se acorde poetului, de către stat, o pensie viageră. Propunerea a fost susținută și de Mihail Kogălniceanu. Camera a votat un ajutor lunar de 250 lei. Veronica Micle a venit la Botoșani și l-a determinat pe Eminescu să se mute definitiv la București. În 15 aprilie, poetul s-a stabilit definitiv la București. Aici a avut un modest început de activitate literară. În 23 noiembrie proiectul de lege a trecut la Senat, unde a fost susținut de Nicolae Gane ca raportor. Legea s-a votat abia în luna aprilie a anului următor.
Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. Medicul Zaharia Petrescu, împreună cu dr. Alexandru Șuțu, l-a examinat pe Mihai Eminescu, la 20 martie 1889. Concluzia raportului medical a fost următoarea: “dl. Mihail Eminescu este atins de alienație mintală în formă de demență, stare care reclamă șederea sa într-un institut”. [3] În 13 aprilie s-a instituit o curatelă pentru asistența judiciară a bolnavului.
Moartea și serviciul funerarMoartea lui Eminescu s-a produs pe data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, după ce la începutul anului boala sa devenise tot mai violentă, în casa de sănătate a doctorului Șuțu din strada Plantelor, București. Ziarul Românul anunța ziua următoare la știri: Eminescu nu mai este. Corpul poetului a fost expus publicului în biserica sf. Gheorghe, pe un catafalc simplu, împodobit cu cetină de brad. Un cor dirijat de muzicianul C.Bărcănescu a interpretat litania "Mai am un singur dor". După slujba ortodoxă și discursul lui Grigore Ventura, carul funebru, la care fuseseră înhămați doar doi cai, s-a îndreptat spre Universitate, unde D.Laurian rostește al doilea discurs funebru. Apoi cortegiul, la care se adaugă diverși trecători o pornește pe Calea Victoriei, Calea Rahovei și se îndreaptă spre cimitirul Șerban Vodă, denumit azi Bellu. Patru elevi ai Școala normală de institutori din București au purtat pe umeri sicriul pînă la mormînt, unde a fost îngropat sub "teiul sfînt" din cimitirul Bellu cum scria chiar Caragiale în necrologul său, În Nirvana.
Despre moartea poetului, G. Călinescu a scris:
„Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale.[4]”Tudor Vianu a spus: "fără Eminescu am fi mai altfel și mai săraci"
Cauza exactă a morții sale rămâne însă învăluită în mister, existând suspiciunea că ar fi murit ucis. [5]

sursa wikipedia
02. LUCIAN BLAGA-INEDIT - Apr 19, 2012 1:06:00 PM


03. Numai poetul-Mihai Eminescu - Jan 15, 2012 12:19:00 PM
Lumea toată-i trecătoare,
Oamenii se trec şi mor
Ca şi miile de unde,
Ca un suflet le pătrunde,
Treierând necontenit
Sânul mării infinit.
Numai poetul,
Ca păsări ce zboară
Deasupra valurilor,
Trece peste nemărginirea timpurilui:
În ramurile gândului,
În sfintele lunci,
Unde păsări ca el
Se-ntrec în cântări.
04. Adevarati romani - Jun 30, 2011 10:19:00 PM


05. Cei mai mari romani - Jun 18, 2011 12:05:00 PM


06. Mircea Eliade - Jun 17, 2011 3:24:00 PM
Născut în București, a fost fiul lui Gheorghe Eliade (al cărui nume original fusese Ieremia)[2][3] și al Jeanei născută Vasilescu.[4] A avut o soră, Corina, mama semioticianului Sorin Alexandrescu.[5]
Familia s-a mutat între Tecuci și București, în ultimă instanță, stabilindu-se în capitală în 1914,[2] și și-a achiziționat o casă pe strada Melodiei (actualmente str. Radu Cristian la nr.1), în apropiere de Piața Rosetti, unde Mircea Eliade a locuit până târziu în adolescență.[6]
După terminarea învățământului primar la școala de pe strada Mântuleasa,[2] Eliade devine elev al Colegiului Spiru Haret fiind coleg cu Arșavir Acterian, Haig Acterian, Petre Viforeanu, Constantin Noica[3] și Barbu Brezianu.
Devine interesat de științele naturii și de chimie, ca și de ocultism,[3] și a scris piese scurte pe subiecte entomologice.[7] În ciuda tatălui său care era îngrijorat de faptul că-și pune în pericol vederea și așa slabă, Eliade citește cu pasiune.[3] Unul dintre autorii preferați este Honoré de Balzac.[3][7] Eliade face cunoștință cu nuvelele lui Giovanni Papini și cu studiile social-antropologice ale lui James George Frazer.[7]
Interesul față de cei doi scriitori l-a dus la învățarea limbilor italiană și engleză; în particular începe să studieze persana și ebraica.[2][7] Este interesat de filosofie și studiază lucrările lui Vasile Conta, Marcus Aurelius și Epictet, citește lucrări de istorie și în special pe Nicolae Iorga și B.P Hasdeu.[7] Prima sa opera a fost publicată în 1921 Inamicul viermelui de mătase[8] urmată de Cum am găsit piatra filosofală.[7] Patru ani mai târziu, Eliade încheie munca la volumul său de debut, volum autobiografic, Romanul Adolescentului Miop.[7 Eliade, gânditorul
Mircea Eliade avea o serioasă formație filozofică încă din România. După o pubertate dificilă de intens studiu solitar, începând din 1925 adolescentul este aproape unanim recunoscut ca "șef al generației" sale. Încă de la vârsta de 14 ani, începuse să scrie articole de entomologie, care trădează o surprinzătoare imaginație, ceva mai târziu, primele romane. Romanul Gaudeamus, terminat în 1928, partea a doua din Romanul adolescentului miop, cuprinde informații autobiografice interesante despre prima întâlnire cu viitorul lui profesor de logică și metafizică, Nae Ionescu, care avea să aibă o influență decisivă asupra carierei sale. Recunoscând talentul și cunoștințele lui Mircea Eliade, Nae Ionescu i-a dat o slujbă în redacția ziarului Cuvântul. Deși părerile posterității sunt împărțite, Nae Ionescu a avut meritul de necontestat de a fi sprijinit tinere talente ca Eliade sau Mihail Sebastian.

Casa în care a trăit Mircea Eliade între anii 1934-1940, Bulevardul Dacia, Bucureşti Influența italianăDorind să-și lărgească orizontul intelectual dincolo de cultura franceză, pe atunci dominantă în România, Eliade învață limba italiană și cu ocazia unor călătorii în Italia îi cunoaște personal pe Giovanni Papini și pe Vittorio Macchioro, care avea publicații în domeniul istoriei religiilor. O indiscreție a tânărului Eliade, care publică un interviu luat lui Macchioro, menționând unele remarci amare ale acestuia asupra regimului lui Mussolini, i-au provocat acestuia neplăceri [necesită citare]. În 1929 își ia licența cu o teză despre filozofia italiană în timpul Renașterii.
[modificare] India secretăDupă cultura italiană, filozofia indiană devine a doua pasiune a lui Mircea Eliade. Obținând o bursă particulară, începe să studieze limba sanscrită și Yoga cu Surendranath Dasgupta, în Calcutta. Întors la București (locuiește între 1934-1940 în imobilul aflat pe Bd.Dacia la nr. 141), își dă doctoratul în filozofie cu o dizertație despre Yoga. În 1933 capătă mare popularitate romanul Maitreyi, bazat pe experiența din India și pe date autobiografice. Între 1932 și 1943 publică mai multe volume de proză literară, eseuri și lucrări științifice.
 Despre romanul său MaitreyiPuține opere din literatura universală tratează aceleași fapte în viziunea, inerent diferită și chiar contradictorie, a doi scriitori care au fost, în același timp, protagoniștii lor.[9] Pentru români, romanul Maitreyi al lui Mircea Eliade a constituit generații de-a rândul o adevărată încântare. Demn de menționat este faptul că prototipul personajului principal al cărții a trăit cu adevărat, până în 1990, în țara Vedelor și a Upanișadelor. Era fiica lui Surendranath Dasgupta, un filosof indian, și se numea Maitreyi Devi. Tânărul Mircea Eliade avea, când a cunoscut-o, 23 de ani, iar ea 16. Adolescenta scria versuri, apreciate de Rabindranath Tagore, și avea să devină o cunoscută poetă indiană. Întâlnirea dintre Maitreyi Devi și reputatul sanscritolog român Sergiu Al. George, la Calcutta, în 1972, a "declanșat" scrierea unei noi cărți: Dragostea nu moare.
Tulburătoarea poveste de dragoste din anii '30 a primit astfel o replică magistrală de la însăși eroina ei, Maitreyi (în carte, Amrita), după 42 de ani. Romanul-răspuns, It Does Not Die (Dragostea nu moare), scris mai întâi în bengali, a fost tradus și publicat în limba engleză în 1976. Ne cufundăm, în timpul lecturii, în peisajul și în mentalitatea indiană, cu mirifica ei lume a miturilor, ritualurilor și simbolurilor. Coloana vertebrală a cărții de față este însă relatarea cu autenticitate și cu geniu a celei mai mari minuni a lumii: înfiriparea sentimentului de dragoste, fericirea iubirii împărtășite și destrămarea ei.
Mircea și Amrita (din Dragostea nu moare), ca și Allan și Maitreyi (din Maitreyi), pot sta alături de nemuritoarele cupluri Paul și Virginia, Tristan și Isolda, Romeo și Julieta. Dragostea nu moare (1976), carte apărută până acum în limbile bengali, engleză, germană, spaniolă și română, nu are încă notorietatea planetară a romanului "Maitreyi" (1933). Ea însă înaintează triumfal pe aceeași cale a consacrării universale. Eliade și extrema dreaptă românească
De la mijlocul anilor '30, Eliade, aparținând de grupa din jurul lui Nae Ionescu a îmbrățișat ideologia Mișcării Legionare, în cadrul căreia devine un activist cunoscut. Acest lucru s-a manifestat în mai multe articole pe care le-a scris pentru diferite publicații, printre care și ziarul oficial al Mișcării, "Buna Vestire", dar și prin campania electorală pentru alegerile din decembrie 1937.
Eliade a fost arestat pe data de 14 iulie 1938 în timpul unei campanii împotriva Gărzii de Fier, campanie autorizată de regele Carol II. La vremea arestării tocmai publicase Provincia și legionarismul în Vremea, ministrul de interne, Armand Călinescu, considerând că Eliade ar fi autor de propagandă legionară.[10]
Eliade a fost ținut timp de trei săptămâni în arest la sediul Siguranței Statului de la Malmaison, unde s-a încercat a-l convinge să semneze o declarație de disociere de Garda de Fier, dar el a refuzat să o facă.[11] În prima săptămână a lunii august a fost transferat la un lagăr provizoriu din Miercurea-Ciuc. Când Eliade a început să scuipe sânge în octombrie 1938 a fost dus la un sanatoriu din Moroeni.[12] A fost eliberat pe 12 noiembrie 1938.[13]
Eliade s-a distanțat ulterior de această atitudine, însă a evitat mereu să se refere la această perioadă critică din tinerețea sa. În timp ce scria articole antisemite [14] a luat poziție fața de expatrierea unor mari intelectuali evrei și și-a menținut amiciția cu evrei ca Mihail Sebastian. Anumiți exegeți ai operei sale au comentat faptul că Eliade, de fapt, nu s-a dezis niciodată de ideologia legionară, preferând să nege ulterior că ar fi autorul unora dintre articolele care i-au purtat semnătura [15],[16] și că unele idei de factură mistic-totalitară sau antisemite ar fi regăsibile în operele sale științifice,[necesită citare]. În ceea ce privește opera literară, drama Iphigenia a fost interpretată de unii comentatori, în frunte cu Mihail Sebastian, a fi o alegorie a morții lui Codreanu [17].
 Anii de maturitateÎncepând din 1957, Mircea Eliade se stabilește la Chicago, ca profesor de istorie comparată a religiilor la Universitatea "Loyola"[necesită citare]. Reputația sa crește cu fiecare an și cu fiecare nouă lucrare apărută, devine membru în instituții ilustre, primește mai multe doctorate honoris causa.
Ca istoric al religiilor, Mircea Eliade a pus accentul asupra conceptului de spațiu și timp sacru. Spațiul sacru este în concepția lui Eliade centrul universului, pe când timpul sacru este o repetiție a elementelor de la originea lumii, lumea considerată ca "orizontul" unui anume grup religios. În această concepție ființele umane arhaice erau orientate în timp și spațiu, cele moderne ar fi dezorientate. Dar și în omul modern ar exista o dimensiune ascunsă, subconștientă, guvernată de prezența secretă a unor profunde simboluri religioase. Catedra de Istoria Religiilor de la Universitatea din Chicago îi poartă numele, ca dovadă a vastei sale contribuții la literatura specializată din acest domeniu. La catedră i-a urmat prof. Wendy Doniger.[18] În ultimii ani de viață, în ciuda serioaselor probleme de sănătate, Eliade a continuat să lucreze editând cele 18 volume de enciclopedia religiilor, adunând contribuții pentru ultimul volum de istoria credințelor și proiectând un compendiu al lucrărilor sale de istoria religiilor care să apară sub forma unui mic dicționar. Mircea Eliade a murit la vârsta de 79 de ani, la 22 aprilie 1986, la Chicago.
 Eliade, artistulOpera sa literară stă mărturie acestei convingeri de viață, frescă a problemelor existențiale în epoca pe care a trăit-o. Întoarcerea din rai (1934) și Huliganii (1935) sunt romane semifantastice în care Eliade acceptă existența unei realități extrasenzoriale. Omul este în căutarea propriilor sale forțe ascunse, este instrumentul acestor forțe pe care nu le poate controla. Această filozofie personală este exprimată de Mircea Eliade atât în nuvele memorabile, cum ar fi La țigănci (1959), cât și în romanul Noaptea de Sânziene (1971).
 Posteritatea lui Mircea Eliade
Chipul lui Mircea Eliade pe un timbru moldoveanwikipedia
07. Emil Cioran - Jun 17, 2011 3:17:00 PM
Emil Cioran s-a născut la Rășinari, aflat pe atunci în comitatul Sibiu. Tatăl său, Emilian Cioran, a fost protopop ortodox și consilier al Mitropoliei din Sibiu. Mama sa, Elvira Cioran (n. Comaniciu), era originară din Veneția de Jos, comună situată în apropiere de Făgăraș. Tatăl Elvirei, Gheorghe Comaniciu, de profesie notar, fusese ridicat de autoritățile austro-ungare la rangul de baron. Astfel, pe linie maternă, Emil Cioran se trăgea dintr-o familie din nobilimea transilvană.
 FormareaDupă studii clasice la liceul Gheorghe Lazăr din Sibiu, începe la 17 ani studiul filozofiei la Universitatea din București. A fost coleg cu Constantin Noica și elev al lui Tudor Vianu și Nae Ionescu. Bun cunoscător al limbii germane, a studiat în original pe Immanuel Kant, Arthur Schopenhauer, și mai ales pe Friedrich Nietzsche. Încă din tinerețe a arătat înclinație spre agnosticism, apărându-i evidentă "incoveniența existenței". În timpul studenției a fost în mod deosebit influențat de lectura lui Georg Simmel, Ludwig Klages și Martin Heidegger, precum și de filozoful rus Lev Șestov, care situase întâmplarea în centrul sistemului său de gândire. În 1933 obține o bursă, care îi permite să continue studiile de filozofie la Berlin, unde intră în contact cu Nicolai Hartmann și Ludwig Klages.
 Primele volumePrima lui carte apărută în 1934 în România, Pe culmile disperării, a fost distinsă cu Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitați și premiul Tinerilor Scriitori Români. Succesiv au apărut: Cartea amăgirilor (1935), Schimbarea la față a României (1936), Lacrimi și Sfinți (1937). Cel de-al doilea volum, Schimbarea la față a României a fost autocenzurat în ediția a doua aparută la începutul anilor '90, autorul însuși eliminând numeroase pasaje considerate extremiste, "pretențioase și stupide".
Nevoia resimțită atunci de generația tânără a unei treziri spirituale pornită din exaltarea valorilor vitale, antiraționaliste, care din păcate a culminat într-un extremism de dreapta, a influențat viziunea tânărului Cioran. Deși nu a fost niciodată membru al Mișcării legionare, în perioada interbelică simpatizează cu ideile acesteia, fără a fi de acord cu metodele ei violente.[1] Plecat cu o bursă la Berlin în 1933, se declară într-un articol admirator al lui Hitler și justifică provocator Noaptea cuțitelor lungi. Va repudia apoi definitiv, cu furie și rușine, această viziune[2], ca pe o inadmisibilă rătăcire a tinereții, argumentând prin ea refuzul oricărei implicări a individului în istorie.
Reîntors în țară, ocupă vreme de un an (1936) postul de profesor de filozofie la Liceul "Andrei Șaguna" din Brașov. În 1937, pleacă la Paris cu o bursă a Institutului Francez din București, care i se va prelungi până în 1944. În 1940, începe să scrie Îndreptar pătimaș, ultima sa carte în limba română, limbă pe care a abandonat-o în favoarea francezei. Varianta definitivă a Îndreptarului (rămasă inedită până în 1991) a fost încheiată în 1945, anul în care Cioran s-a stabilit definitiv în Franța. După retragerea cetățeniei române de către autoritățile comuniste a trăit la Paris ca apatrid.[3]
 Opera francezăÎn 1937 Emil Cioran pleacă în Franța cu o bursă a Institutului Francez din București. După o scurtă întoarcere în țară (două luni) în 1940, el părăsește pentru totdeauna România și se stabilește la Paris. Din acest moment Cioran va publica numai în limba franceză, operele lui fiind apreciate nu numai pentru conținutul lor, dar și pentru stilul plin de distincție și finețe al limbii. În 1949 îi apare la editura Gallimard - editură care va publica mai târziu majoritatea cărților sale - prima lucrare scrisă în limba franceză, Précis de décomposition, distinsă în 1950 cu premiul Rivarol. Ulterior, Cioran refuză toate distincțiile literare care i-au fost atribuite.
Emil Cioran a locuit la Paris în Cartierul Latin, pe care nu l-a părăsit niciodată. A trăit mult timp retras, evitând publicitatea. În schimb a cultivat darul conversației cu numeroșii săi prieteni (Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Paul Celan, Barbu Fundoianu , Samuel Beckett, Henri Michaux). Cioran a întreținut o vastă corespondență, dezvăluindu-se ca un remarcabil autor epistolar.
Epuizând încă din tinerețe interesul pentru filozofia de catedră, Cioran a părăsit devreme gândirea sistematică și speculațiile abstracte, pentru a se consacra unor cugetări profund personale. "N-am inventat nimic, am fost doar secretarul senzațiilor mele", va constata mai târziu. Din eseurile apărute în limba română se desprinde portretul unui tânăr gânditor din anii treizeci, influențat de mișcarea de idei din acea epocă în care intelectualii români descopereau gândirea existențialistă (sub varianta ei românească, cu accente creștine și mistice, "trăirismul").
 Tematica opereiEmil Cioran a început prin a fi un gânditor torturat de sentimente și senzații violente. Preocupat de problema morții și a suferinței, este atras de ideea sinuciderii ca idee care ajută supraviețuirii. Tema alienării omului, temă existențialistă prin excelență, prezentă la Jean-Paul Sartre sau Albert Camus, este formulată astfel, în 1932, de tânărul Cioran: "Să fie oare pentru noi existența un exil și neantul o patrie?"
Câteva teme mari străbat opera lui Emil Cioran: contingența ființei umane, păcatul originar, sensul tragic al istoriei, sfârșitul civilizației, amenințarea Răului, refuzul consolidării prin credință, obsesia absolutului, viața ca expresie a exilului metafizic al omului etc. Cioran a fost un gânditor pasionat de istorie, pe care o cunoaștea bine din vastele sale lecturi și mai ales din autorii și memorialiștii perioadelor de decadență, de unde reflecțiile marcat gnostice și antimoderniste, oarecum în linia spengleriană, asupra destinului omului și civilizației. Atâta vreme cât a păstrat legătura cu originile și nu s-a înstrăinat de sine, omul a rezistat. Astăzi, el este pe cale să se distrugă prin obiectivare de sine, producție și reproducție irepresibilă, exces de autoanaliză, de transparență și prin triumful artificialului.
Ironia destinului a vrut ca Emil Cioran să devină celebru tocmai în limba franceză, ale cărei constrângeri le repudiase în tinerețe. Dacă idiomul francez i-a potolit excesele și i-a dăruit secretul formei și al formulării, rădăcinile sale românești i-au procurat seva care a dat strălucire operei sale.
wikipedia
08. Trebuiau să poarte un nume - Jun 8, 2011 2:26:00 PM

Eminescu n-a existat.A existat numai o ţară frumoasă
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe,
Ca o barbă nepieptănată de crai
Şi nişte ape ca nişte copaci curgători
În care luna îşi avea cuibar rotit.Şi, mai ales, au existat nişte oameni simpli
Pe care-i chema: Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare,
Sau mai simplu: ciobani şi plugari,
Cărora le plăcea să spună,
Seara, în jurul focului poezii ­-
"Mioriţa" şi "Luceafărul" şi "Scrisoarea III".Dar fiindcă auzeau mereu
Lătrând la stâna lor câinii,
Plecau să se bată cu tătarii
Şi cu avarii şi cu hunii şi cu leşii
Şi cu turcii.În timpul care le rămânea liber
Între două primejdii,
Aceşti oameni făceau din fluierele lor
JgheaburiPentru lacrimile pietrelor înduioşate,
De curgeau doinele la vale
Pe toţi munţii Moldovei şi ai Munteniei
Şi ai Ţării Bârsei şi ai Ţării Vrancei
Şi ai altor ţări româneşti.Au mai existat şi nişte codri adânci
Şi un tânăr care vorbea cu ei,
Întrebându-i ce se tot leagănă fără vânt?Acest tânăr cu ochi mari,
Cât istoria noastră,
Trecea bătut de gânduri
Din cartea cirilică în cartea vieţii,
Tot numărând plopii luminii, ai dreptăţii, ai iubirii,
Care îi ieşeau mereu fără soţ.Au mai existat şi nişte tei,
Şi cei doi îndrăgostiţi
Care ştiau să le troienească toată floarea
Într-un sărut.Şi nişte păsări ori nişte nouri
Care tot colindau pe deasupra lor
Ca lungi şi mişcătoare şesuri.
Şi pentru că toate acestea
Trebuiau să poarte un nume,
Un singur nume,
Li s-a spus Eminescu.poezie de Marin Sorescu
09. CIPRIAN PORUMBESCU - May 25, 2011 4:12:00 PM

Ciprian Porumbescu a fost fiul preotului ortodox Iraclie Porumbescu. Născut Iraclie Golembiovski, acesta din urmă își schimbă numele de familie în Porumbescu în 1881
A început studiul muzicii la Suceava și Cernăuți, apoi a continuat la "Konservatorium für Musik und darstellende Kunst" în Viena, cu Anton Bruckner și Franz Krenn. În această perioadă îl frecventează, la Viena, pe Eusebie Mandicevschi, compozitor bucovinean, cu care se perfecționează, în particular, la teoria muzicii. [2] Între 1873 și 1877 a studiat teologia ortodoxă la Cernăuți.
A fost unul dintre cei mai faimoși compozitori pe vremea sa. Printre cele mai populare lucrări sunt: "Balada pentru vioară si orchestră" op.29, opereta "Crai nou" pusă în scenă pentru prima dată în sala festiva a Gimaziului Românesc din Brașov (astăzi Colegiul Național „Andrei Șaguna”), unde pentru scurtă vreme a fost profesor de muzică (1881-1883).
În plus, a compus muzica pentru celebrul cântec patriotic „Pe-al nostru steag e scris Unire”, muzică ce este folosită astăzi și de către Albania pentru imnul național „Hymni i Flamurit”. De asemenea, a scris și melodia fostului imn al României, Trei culori.
A murit la 29 de ani în Stupca, acum acest sat fiind numit în onoarea sa "Ciprian Porumbescu".

Articolele despre cei doi Porumbescu, în Lexiconul Biografic editat de Academia Austriei, Viena 1983 
Ciprian Porumbescu se naște la 14 octombrie 1853, la Șipotele Sucevei, într-o casă modestă de țară, ca fiu al Emiliei și al preotului Iraclie Golembiovski. Viitorul compozitor va utiliza la început numele de Golembiovski, apoi, pentru o perioadă Golembiovski-Porumbescu și mai apoi, Porumbescu.
Din cauza sărăciei, Ciprian Porumbescu nu s-a putut bucura de o formare muzicală continuă și completă. A început studiul muzicii la Suceava și Cernăuți, unde conduce corul Societății Culturale "Arboroasa". În anul 1871, la aniversarea a 400 de ani de la zidirea Mănăstirii Putna, la festivități, alături de Mihai Eminescu, Ioan Slavici, A.D. Xenopol, Nicolae Teclu și alții, participă și tânărul Ciprian Porumbescu, uimind asistența cu minunatul său cântec de vioară.
Apoi, cu ocazia unei burse, își continuă studiile la "Konservatorium fur Musik" din Viena, unde dirijează corul Societății Studențești "România Jună". Aici va scoate, în anul 1880, colecția de douăzeci de piese corale și cântece la unison, reunite în "Colecțiune de cântece sociale pentru studenții români" ("Cântecul gintei latine", "Cântecul tricolorului", "Imnul unirii - Pe-al nostru steag"), prima lucrare de acest gen din literatura noastră.
După această perioadă, urmează cea mai frumoasă etapă a vieții sale artistice. La 11 martie 1882 are loc premiera operei sale "Crai nou", piesă în două acte scrisă de Ciprian Porumbescu pe textul poeziei poetului Vasile Alecsandri. Succesul imens impune reluarea spectacolului în 12 și 23 martie, pe aceeași scenă. În același an, opereta este montată și la Oravița.
Ciprian Porumbescu a fost arestat pentru activitatea sa politică, timp în care a scris piesele sale cele mai valoroase. Printre lucrările sale se numără "Rapsodia română pentru orchestră", "Serenadă", "la malurile Prutului", "Altarul Mănăstirii Putna", "Inimă de român", "Gaudeamus Igitur", "Odă ostașilor români" și altele.
Mult prea devreme, la doar 29 de ani, fiind bolnav de tuberculoză, Ciprian Porumbescu, se stinge din viață, în casa de la Stupca, sat numit azi Ciprian Porumbescu în onoarea marelui compozitor, sub ochii tatălui său și ai surorii sale, Mărioara, la 6 iunie 1883.
Mormântul lui Ciprian Porumbescu se află în cimitirul satului Stupca, în apropiere de altarul Bisericii "Sf. Dumitru". El a fost inclus pe Lista Monumentelor Istorice din județul Suceava din anul 2004, având codul SV-IV-m-B-05697. [3]

sursa wikipedia 
10. GEORGE ENESCU - May 25, 2011 3:58:00 PM
Născut la 19 august 1881 în Liveni, județul Botoșani, a manifestat încă din copilărie o înclinație extraordinară pentru muzică. A început să cânte la vioară la vârsta de 4 ani, la vârsta de 5 ani apare în primul său concert și începe studii de compoziție sub îndrumarea lui Eduard Caudella. Primele îndrumări muzicale le-a primit de la părinții săi și de la un vestit lăutar, Niculae Chioru.
"Eram, dacă-mi amintesc bine, un copil silitor și chiar destul de conștiincios. La patru ani știam să citesc, să scriu, să adun și să scad. Nu era meritul meu, căci îmi plăcea învățătura și aveam groază de aproape toate jocurile, mai cu seamă de cele brutale; le găseam nefolositoare, având simțământul că pierd timpul; fugeam de zgomot și de vulgaritate, iar mai mult decât orice simțeam un fel de spaimă înnăscută în fața vieții. Ciudat copil, nu?" - (Bernard Gavoty - Amintirile lui George Enescu)

 ActivitateDebutul ca interpret și compozitor. Primii ani
George Enescu, în tinereţe
Semnătura lui George EnescuÎntre anii 1888-1894 studiază la Conservatorul din Viena, având ca profesori printre alții pe Joseph Hellmesberger jr. (vioară) și Robert Fuchs (compoziție). Se încadrează rapid în viața muzicală a Vienei, concertele sale în care interpretează compoziții de Johannes Brahms, Pablo de Sarasate, Henri Vieuxtemps, Felix Mendelssohn-Bartholdy, entuziasmând presa și publicul, deși avea doar 12 ani.
După absolvirea Conservatorului din Viena cu medalia de argint, își continuă studiile la Conservatorul din Paris (1895-1899) sub îndrumarea lui Martin Pierre Marsick (vioară), André Gédalge (contrapunct), Jules Massenet și Gabriel Fauré (compoziție). În ziua de 6 februarie 1898 își face debutul în calitate de compozitor în cadrul Concertelor Colonne din Paris cu Suita simfonică ,,Poema Română"
Tot atunci, în același an, începe să dea lecții de vioară la București și să dea recitaluri de vioară. Admirat de Regina Elisabeta a României (celebra iubitoare a artei Carmen Sylva) era deseori invitat să execute piese pentru vioară în Castelul Peleș din Sinaia.
Enescu a pus pe muzică câteva dintre poemele reginei Carmen Sylva, dând naștere mai multor lieduri în limba germană ale compozitorului. Prințesa Martha Bibescu și-l disputa pe marele compozitor cu regina, dar se pare că aceasta din urmă a reușit să învingă, George Enescu fiind un invitat permanent la palat unde lua parte la seratele muzicale organizate de regină.
 Începutul secolului XX. Lucrări semnificativeDin primii ani ai secolului XX datează compozițiile sale mai cunoscute, cum sunt cele două Rapsodii Române (1901-1902), Suita Nr. 1 pentru orchestră (1903), prima sa Simfonie (1905), Șapte cântece pe versuri de Clément Marot (1908).
Activitatea sa muzicală alternează între București și Paris, întreprinde turnee în mai multe țări europene, având parteneri prestigioși ca Alfredo Casella, Louis Fournier.

George Enescu interpretând Poemul de ChaussonÎn timpul Primului război mondial rămâne în București. Dirijează Simfonia a IX-a de Ludwig van Beethoven (pentru prima dată în audiție integrală în România), compoziții de Claude Debussy, precum și creațiile proprii: Simfonia Nr. 2 (1913), Suita pentru orchestră Nr. 2 (1915). În același an are loc prima ediție a concursului de compoziție „George Enescu”, în cadrul căruia compozitorul oferea câștigătorilor, din veniturile sale proprii, sume de bani generoase, precum și șansa interpretării acestor piese în concerte.
 Perioada interbelicăDupă război își continuă activitatea împărțită între România și Franța. De neuitat au rămas interpretările sale ale Poemului pentru vioară și quartet de corzi de Ernest Chausson și ale Sonatelor și Partitelor pentru vioară solo de Johann Sebastian Bach. Face mai multe călătorii în Statele Unite ale Americii, unde a dirijat orchestrele din Philadelphia (1923) și New York (1938). Activitatea sa pedagogică capătă de asemenea o importanță considerabilă. Printre elevii săi se numără violoniștii Christian Ferras, Ivry Gitlis, Arthur Grumiaux și Yehudi Menuhin. Acesta din urmă, virtuoz cu o profundă cultură umanistă, a păstrat un adevărat cult și o profundă afecțiune pentru Enescu, considerându-l părintele său spiritual. „Pentru mine, Enescu va rămâne una din veritabilele minuni ale lumii. (...) Rădăcinile puternice și noblețea sufletului său sunt provenite din propria lui țară, o țară de inegalată frumusețe.” (Yehudi Menuhin)
 Premiul de compoziție „George Enescu”
Statuia lui George Enescu amplasată lângă Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti. Sculptor Boris Caragea, 1961
Statuia lui George Enescu, sculptată de Ion Jalea, instalată în 1971 pe peluza din fața Operei Naționale BucureștiÎncă din anii imediat următori Primului Război Mondial George Enescu a început să acorde un Premiu de compoziție pentru cei mai talentați tineri creatori români, decernat anual în urma analizări partiturilor de către un juriu pe care îl prezida. Se acordau Premiul I, II, III și mențiuni, din banii proprii ai compozitorului. Multe dintre lucrările premiate au fost interpretate în concertele dirijate de Enescu.
 Opera „Oedip”În anii 1921-1931 lucra la opera Oedip, monumentală creație dramatică și muzicală, care abia în ultimii ani a început să se impună pe scenele teatrelor de operă din lume. O dedică Mariei Tescanu Rosetti (fostă Cantacuzino), cu care se va căsători mai târziu. Aceasta fusese una din doamnele de onoare ale Reginei Maria și, după o căsătorie cu prințul Cantacuzino și o pasiune pentru filozoful Nae Ionescu, și-a turnat acid pe față. La auzul veștii, Enescu s-a întors de la Paris imediat la București și a vegheat la căpătâiul doamnei de care era îndrăgostit. În urma acestui episod, Maruca Rosetti-Cantacuzino va rămâne desfigurată toată viața și va apare in fotografii cu un voal negru pe față. Pe 4 decembrie 1937 Enescu se va căsători cu ea. Opera Oedip a fost terminată la conacul Marucăi din Tescani, într-un pavilion de vară ridicat pe o colină artificială din pământ, chiar în mijlocul pădurii. Premiera operei Oedip a avut loc la Paris pe 13 martie 1936 și s-a bucurat de un succes imediat. Primul bariton care l-a interpretat pe Oedip pe scena operei din Paris a fost Andre Piernet. Opera se inspiră din cele doua piese păstrate din ciclul de tragedii tebane ale lui Sofocle, Oedip la Colonos și Oedip rege. Libretistul operei a fost Edmond Fleg. Cariera internațională a operei a fost însă întreruptă de declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial, când, în 1940, Paris-ul a fost ocupat de armata germană.
Opera și-a păstrat însă popularitatea în România, fiind de mai multe ori montată în timpul Festivalului internațional „George Enescu” din București, premiera românească datând din 1958, când în rolul titular a evoluat David Ohanesian, regia aparținând lui Jean Rânzescu iar dirijor fiind Constantin Silvestri. O spectaculoasă punere în scenă s-a făcut în regia lui Andrei Șerban (1995), care a provocat numeroase controverse.
În ultimii 20 de ani se observă un puternic reviriment al operei, prin montări în mai multe țări ale lumii, printre care Italia, Germania, Austria, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii, Portugalia.
Discografie OedipELECTRECORD EDC 269/270/271 , cu David Ohanesian în rolul principal, dirijor Mihai BrediceanuEMI France/Angel Records 5 0999 2 08833 2 4 , cu José van Dam în rolul titular, dirijor Lawrence FosterNAXOS 8.660163/4 (2 disks) TT: 2:08:26, cu Monte Pederson în rolul titular, dirijor Michael GielenTROY 861/62, cu Ștefan Ignat în rolul titular, dirijor Ian Hobson Al doilea război mondial și ultimii ani. Opere de maturitateÎn timpul celui de Al doilea război mondial, rămas în București, are o activitate dirijorală bogată, încurajând și creațiile unor muzicieni români ca Mihail Jora, Constantin Silvestri, Ionel Perlea,Nicolae Brânzeu,Sabin Drăgoi. După război dă concerte împreună cu David Oistrach, Lev Oborin, Emil Gilels și Yehudi Menuhin, care îl vizitează la București și Sinaia.

Ateneul Român, sediul Filarmonicii George EnescuÎn ultimii ani ai vieții a compus Cvartetul de coarde Nr. 2, Simfonia de Cameră pentru douăsprezece instrumente soliste, desăvârșește Poemul simfonic Vox Maris pentru soprană, tenor, cor și orchestră, schițat încă din 1929, Simfoniile Nr. 4 și 5 rămase neterminate (au fost orchestrate mai târziu de compozitorul Pascal Bentoiu).
O dată instaurată dictatura comunistă, se exilează definitiv la Paris, unde se stinge din viață în noaptea de 3 spre 4 mai 1955. A fost înmormântat în cimitirul Père-Lachaise din Paris, într-un cavou de marmură albă, aflat la poziția 68[1].
 Stilul muzicii lui George EnescuStilul componistic al lui George Enescu este greu de definit, oscilând între stilul romantic monumental al lui Richard Wagner (în Simfonia Nr. 1), influențele muzicii franceze (de exemplu, în Cântecele pe versuri de Clément Marot), tendințele neo-baroce (în Suita orchestrală Nr. 2) și exprimarea modernă cu totul personală din muzica de cameră, opera Oedip sau Simfonia de Cameră. Nu trebuie uitată influența folclorului românesc, evidentă în cele două Rapsodii Române, Sonata pentru vioară "cu caracter popular românesc", Suita orchestrală Nr. 3 „sătească”.
Celebritatea internațională a lui George Enescu - de care era el însuși intrigat - se datorează în special Rapsodiei Române Nr. 1, popularizată mai ales de Leopold Stokowski la pupitrul Orchestrei Filarmonice din Philadelphia, uitându-se marile sale creații. Prin Festivalurile Internaționale „George Enescu”, care au loc cu regularitate în București cu participarea unor muzicieni de faimă mondială, opera muzicală enesciană este pusă în valoare.
 Casele Enescu
Casa memorială G. Enescu de la Cumpătu, SinaiaÎn București se găsește un Muzeu Național „George Enescu" (în palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei, în care au locuit Maruca și Enescu). Lângă Moinești se găsește conacul de la Tescani, donat de soția lui Enescu statului român cu condiția ca acesta să construiască aici un centru de cultură pentru artiști. La Liveni se găsește casa în care a copilărit compozitorul. Există o casă memorială George Enescu în Sinaia (Vila Luminiș, cartier Cumpătul). În conacul din Tescani, Bacău ("Centrul Cultural Rosetti-Tescanu"), statul român a deschis în anii '80 un centru de creație, aici au fost compuse opere literare (Jurnalul de la Tescani, de Andrei Pleșu), și au loc în fiecare an tabere de pictură și de filosofie.

sursa wikipedia
11. BRANCUSI - May 21, 2011 4:02:00 PM

12. Constantin Brancusi - May 21, 2011 4:00:00 PM
Constantin Brâncuşi s-a născut la 2 februarie 1876, în Hobiţa, judeţul Gorj. Era cel de-al cincilea copil al lui Nicolae şi al Mariei. În 1883, Constantin fuge de-acasă, dar e găsit repede de mamă la Târgu-Jiu. Urmează prima clasă primară la Peştişani. În clasa a II-a, e pedepsit pentru că scrijelise banca cu briceagul; fuge din nou şi se angajează ucenic la un negustor de butoaie. În 1887, fuge pentru a treia oară şi devine ucenic într-o boiangerie. Anul următor, pleacă de acasă şi intră băiat de prăvălie la Slatina. În 1889, ajunge la Craiova şi munceşte în birtul fraţilor Spirtaru din Piaţa Gării, iar în 1892, ca băiat de prăvălie la "magazinul de mărfuri şi coloniale" al lui Ion Zamfirescu.


Anul următor, începe să urmeze cursurile Şcolii de meserii, unde învaţă mecanică, tâmplărie, turnătorie, prelucrarea me­talelor, rotărie şi sculptură în lemn. În 1897, termină anul pe primul loc, din 16 elevi; modelează bustul lui Gheorghe Chiţu, fondatorul şcolii. În 1898, termină cursurile Şcolii de meserii din Craiova (în foto, în stânga, în uniforma Şcolii) şi se înscrie la Şcoala Naţională de Arte Frumoase din Bucureşti. În 1899, obţine o menţiune onorifică pentru bustul lui Vitellius, iar în 1901 - medalia de bronz pentru "Ecorşeul". În 1903, execută bustul generalului dr Carol Davila.

DRUMUL SPRE GLORIE
Un an mai târziu, pleacă pe jos spre Paris. Se stabileşte o vreme la München, unde frecventează cursurile Academiei Regale de Belle-Arte, iar pentru a se întreţine practică meseria de infirmier. Lângă Basel e surprins de o ploaie torenţială, se îmbolnăveşte şi e internat într-un spital patronat de o biserică, pentru care sculptează un crucifix. Ajuns la Paris, locuieşte împreună cu transilvăneanul Daniel Poiană şi lucrează la taverna Moilard.

În 1905, obţine o bursă în valoare de 600 lei, de la Ministerul Instrucţiunii Pu­blice din Bucureşti, pentru a-şi continua studiile şi intră la Şcoala Naţională de Arte Frumoase din Paris. Face parte din "Cercle des etudiants rou­mains", alături de George Enescu, Traian Vuia, Aurel Vlaicu, Henri Coandă, Ion Pi­llat, Nicolae Dărăscu, Camil Ressu. În 1907, este acceptat ca practician în atelierul lui Rodin. Este obligat, conform regulamentului, să pără­seas­că Şcoala Naţională de Arte Frumoase din Paris, deoa­rece avea 30 de ani împliniţi.

Nu după multă vreme, se des­parte şi de Rodin, repli­cându-i acestuia: "Rien ne pousse à l'ombre des grands arbres". Sculptorul român era în căutarea propriului stil. Din acelaşi an datează "Sărutul" şi "Cuminţenia pământului". În 1908, îl cunoaşte pe Modigliani, care îi va face câteva portrete. Devin prieteni apropiaţi. În 1909, participă la Salonul de Toamnă de la Paris cu lucrarea "Cap de Copil" în bronz; sculptează primele "coloane" în lemn. În 1910, participă la "Salonul Independenţilor", unde expune "Rugaciunea".
IMPASSE RONSIN
Sculptează "Muza adormită", în bronz. Expune la Bucureşti, la "Salonul de toamnă" al "Tinerimii artistice", lucrarea "Sărutul". În 1913, cinci dintre lucrările sale sunt expuse la "International Exhibition of Modern Art", în New York, iar un an mai târziu îşi va avea, în acelaşi oraş, prima expoziţie personală.

În 1914, se întoarce pentru scurt timp în România. În 1916, se mută în Impasse Ronsin, unde lucrează la "Principesa X". În 1919, creează "Pasărea de aur", iar în 1924 - prima versiune în bronz a "Păsării în spaţiu". În 1927, la New York, Tribunalul Vamal e sesizat de artist, care protestează împotriva aplicării greşite a taxelor la sculptura "Pasărea în zbor", considerată de vameşi "obiect de manufactură". Un an mai târziu, Tribunalul Vamal se pronunţă în favoarea lui Brâncuşi, decretând că "Pasărea în zbor" e "o operă de artist" şi trebuie scutită de taxe vamale. Ezra Pound i-l prezintă pe James Joyce; devin prieteni apropiaţi şi Brâncuşi îi face mai multe portrete. În 1933, Maharajahul din Indore cumpără o "Pasăre de bronz" şi îi propune să meargă în India pentru a ridica un "Templu al Meditaţiei".

LA TÂRGU-JIU
În 1935, Liga Naţională a femeilor din judeţul Gorj îi solicită lui Brâncuşi să înalţe la Târgu-Jiu o "Coloană", în cinstea eroilor că­zuţi în primul război mondial, iar el începe să lucreze la proiect. În 1937, merge la carierele de la Pietroasa, Banpotoc, Baciu şi Ruşchiţa, pentru a alege piatra pentru "Poarta Sărutului". Arhitectul peisagist Frederic Rebhuhn reamenajează grădina publică a oraşului Târgu-Jiu; este trasată aleea care leagă "Masa Tăcerii" de "Poarta Sărutului".

În 1938, sculptează şi definitivează stâlpii "Porţii Sărutului". Sunt terminate şi lucrările de alămire ale "Co­loanei infinitului". "Masa Tăcerii" şi o serie de 12 scaune rotunde sunt amplasate în parcul din Târgu-Jiu. În 1943, termină ultima sa operă, "Ţestoasa zburătoare". În 1956, Brân­cuşi îşi fracturează piciorul şi este internat la Spitalul Foch din Suresnes, unde va sta timp de 5 luni.

Lasă, prin testament, Mu­zeu­lui Naţional de Artă Modernă din Paris toate operele şi toate obiectele din atelierul său, cu condiţia ca acesta să fie reconsti­tuit exact în cadrul muzeului. Bolnav, Brâncuşi îl cheamă pe ar­hiepiscopul Teofil, preot la Biserica Ortodoxă, se spovedeşte şi se împărtăşeşte, apoi îi mărturiseşte că moare "cu inima tristă", pentru că nu se poate întoarce în ţara sa. Se stinge din viaţăla 16 martie 1957. Este înmormântat în Cimitirul Montparnasse.
13. Va puteti imagina o lume fara ROMANIA? - May 21, 2011 3:51:00 PM

14. Regretata cantareata Maria Tanase are o poveste fascinanta, pe care nu multi dintre noi o cunosc. - May 21, 2011 3:39:00 PM
Se spune ca America a avut-o pe Marilyn Monroe, Franta pe Edith Piaf, iar Romania pe Maria Tanase. Este foarte greu sa vorbesti simplu despre legendara personalitate a muzicii populare romanesti, a carei amintire este inca pastrata la loc de cinste, in inimile celor care au apreciat-o.


Cateva lucruri pe care nu le stiai despre Maria TanaseMaria Tanase a fost si ramane simbolul muzicii de petrecere, un punct de referinta al genului. Astazi la 45 de ani de la moartea artistei, romanii inca asculta cu drag la petreceri muzica ei. Cand vorbim insa  despre viata Mariei Tanase, nu intotdeauna suntem cuprinsi de frenezia pe care ne-o inspira muzica sa, pentru ritmurile saltarete ascund o poveste pe care putini dintre noi o cunosc.

Maria Tanase s-a nascut in Bucuresti in mahalaua Caramitarii de Jos, pe 25 septembrie 1913, fiind al treilea copil din familie. A avut o copilarie grea si a fost nevoita sa renunte la scoala in clasa a III-a. Mai tarziu, la 15 ani, Maria isi incearca norocul la concursul “Miss Romania”. Visul ei de a deveni cea mai frumoasa romanca se destrama rapid in momentul in care pica proba "costumelor de baie". In cartea lui Gaby Michailescu, "Maria cea fara de moarte", publicata in 2003, omul care a fost impresarul artistei povesteste ca frumusetea ei a fost insa apreciata de un medic tanar de la Spitalul Central, care o cucereste si ii daruieste un copil la varsta de doar 16 ani. Date fiind imprejurarile, medicul ii propune Mariei sa avorteze, cu riscul de a nu mai putea avea niciodata copii.

Maria Tanase a pasit pe scena pentru prima data in 1921, in fata publicului de la Caminul Cultural din cartier, la serbarea care marca sfarsitul anului scolar. In 1934 intra la Teatrul de Vara Carabus, condus de marele actor Constantin Tanase. Aici este distribuita intr-un grup vocal alaturi de Lia Bogdan, Marcel Emilian, Milica Milian si Stefan Glodariu, fiind apoi indrumata de Constantin Brailoiu sa isi aleaga repertoriul “direct de la izvoare”.

Prima piesa inregistrata de Maria Tanase a fost “Romanta mansardei”, melodie care a avut un succes extraordinar.
Debutul propriu-zis a avut insa loc o data cu prezentarea unui program radiofonic de piese folclorice, care a inclus melodiile “M-am jurat de mii de ori”, “Ce-i mai dulce ca alvita”, “Cine iubeste si lass”, “Geaba ma mai duc acasa”, “Marie si Marioara”, “Cand o fi la moartea mea”.

Maria Tanase a incantat si a inspirat cu muzica ei cativa dintre cei mai mari scriitori romani, intre care Liviu Rebreanu, Ion Minulescu, Cezar Petrescu si Ion Pillat, dar si fostul presedinte american Hoover, Andre Gide, Yehudi Menuhin, Constantin Brancusi, George Enescu, Jascha Heifetz si mai multi cantareti din prezent. De exemplu, pasiunea Angelei Similea pentru cantec a fost insuflata de marea cantareata de muzica populara, a carei voce si eleganta au cucerit-o inca din copilarie.

Maria Tanase a fost aleasa sa reprezinte cantecul popular romanesc in America, in cadrul Expozitiei Internationale de la New York din anul 1939.

Incepand cu octombrie 1940 muzica Mariei Tanase a fost interzisa de regimul legionar, fiindu-i distruse toate placile de gramofon de la radio, precum si matritele de la casele de discuri. A urmat o perioada de cateva luni in care Maria Tanase nu a mai fost prezenta pe scena muzicala, insa a reventi pe posturile de radio si a fost inclusa in turneul de propaganda romaneasca din Turcia in anul 1941. In urma succesului obtinut in turneul din Istambul si Ankara, presedintele Turciei i-a oferit postul de cercetatoare la Institutul Etnografic din Istambul si chiar cetatenia de onoare a Turciei.

Cateva lucruri pe care nu le stiai despre Maria TanaseIn 1943, Maria Tanase canta in fata Regelui Mihai I si a Reginei Mama Elena, a Maresalului Ion Antonescu, a profesorul Mihai Antonescu si a altor membrii ai guvernului, cu prilejul serbarii de Craciun.

Doi ani mai tarziu, celebra cantareata de muzica de petrecere primeste rolul eroinei Masa din drama “Cadavrul viu”, avandu-l ca partener pe maestrul Ion Manolescu.

Talentul Mariei Tanase este recunoscut in decembrie 1955 cand aceasta primeste Premiul de Stat, precum si in octombrie 1957, cand primeste titlul “Artista Emerita”. In acelasi an obtine rolul principal Anica in coproductia romano-franceza “Ciulinii Baraganului”, film care are la baza romanul cu acelasi nume al lui Panait Istrati.

In anul 1963, Maria Tanase afla in timpul unui turneu ca sufera de cancer la san si ca trebuie sa se opereze de urgenta. Artista insa refuza sa isi intrerupa cariera artisitica, iar cumpita boala se extinde, afecatandu-i si plamanii. La ultimul spectacol de la Hunedoara, simtindu-se foarte rau si respirand cu dificultate, Maria Tanase le-a spus spectatorilor: “Fratilor, eu nu mai pot! Am cancer la san si o sa mor in curand! De acum nu ma veti mai vedea!”. Rapusa de boala, Maria Tanase moare cateva zile mai tarziu, la nici 50 de ani, pe 22 iunie 1963, in casa natala, in prezenta tatalui si a sotului ei.

In testamentul Mariei Tanase a fost specificata dorinta cantaretei de a fi sapata o fantana in Dobrogea sau in Fagaras, unde romanii sa se opreasca, sa bea apa si sa-si aminteasca de ea. Ultima sa dorinta nu a fost insa indeplinita din lipsa de fonduri...

Autor: Alex Todoran
15. Sculptorul roman ION IRIMESCU - May 21, 2011 3:31:00 PM
(n. 27 februarie 1903, Fălticeni – d. 28 octombrie 2005, Fălticeni) a fost un sculptor român, pedagog şi membru al Academiei Române.
Nu am stiut nimic despre el decat ca a fost un sculptor roman.Nici macar lucrarile lui nu cred ca le-am vazut pana acum sau n-am stiut sa le vad?Cine stie?
După absolvirea şcolii primare din Fălticeni, urmează cursul secundar la Liceul Nicu Gane din acelaşi oraş. Între 1924 şi 1928 este student al Şcolii Naţionale de Arte Frumoase din Bucureşti, unde i-a avut ca profesori de sculptură pe Dimitrie Paciurea şi Oscar Han. În anul 1928, la absolvirea academiei, are loc debutul său la Expoziţia de Pictură şi Sculptură din Bucureşti. În 1930, obţinând o bursă de studii a şcolii române din Fontenay-aux-Roses, pleacă la Paris şi se înscrie la Académie de la Grande Chaumière, unde lucrează sub îndrumarea profesorului Joseph Bernard. În 1932 i se acordă Menţiunea de onoare a Societăţii artiştilor francezi, pentru lucrarea Autoportret, expusă la Salonul de primăvară de la Paris.

Ion Irimescu a trait 102 ani si a fost al doilea artist roman (dupa Cella Delavrancea) inca in viata cand Academia i-a sarbatorit centenarul. A lasat in urma sute de sculpturi si mii de desene, cele mai multe dintre ele adapostite la Muzeul Ion Irimescu din Falticeni, deschis in 1975.ion-irimescu2ion-irimescu3ion-irimescu1ion-irimescu5Sursa imagini.Din 1933, anul întoarcerii în România, Ion Irimescu participă la toate expoziţiile organizate, atât în ţară cât şi în străinătate. În 1940 este numit profesor la Academia de Belle Arte din Iaşi, mai târziu (1950) la Cluj, iar din 1966 funcţionează ca profesor de sculptură la Institutul de Arte Plastice "Nicolae Grigorescu" din Bucureşti.muddle-head.weblog.ro/
16. MARIA ROSETTI prima femeie ziarist din Romania - May 21, 2011 3:16:00 PM
prima femeie ziarist din Romania. Dincolo de aceasta titulatura, putem spune ca aceasta a reprezentat mult mai mult pentru țara noastra. Din corespondența familiei Bratianu aflam despre Maria Rosetti ca era o femeie “oacheșa, nu chiar frumoasa, dar cu nurii unei meridionale, expresiva, pasionata, artista. (…) Scria bine cu insuflețire romantica, scotea frumosul din orice lucru intreprindea și il impraștia in jurul ei. Cu puține obiecte randuia o camera de-ți era drag, croia o rochie cantand, parca se juca: credeai ca a prapadit stofa, dar ieșea ceva grațios și ii punea o mica garnitura care o deosebea de toate celelalte.” Cu toții cunoaștem pictura lui C.D. Rosenthal, “Romania revolutionara”, dar puțini știu ca Maria Rosetti a fost modelul autorului ei. O muza nu doar pentru revoluționari in sine sau pentru lumea artistica, ci și pentru poporul pe care l-a adoptat cu sufletul. Foarte probabil, lui Rosenthal i-a incolțit ideea contopirii figurii Mariei Rosetti cu ideea libertații de neam in momentul in care revoluționarii de la 1848 erau urmariți pentru a fi arestați. Ea le-a fost alaturi indrumandu-i pe Dunare cu fiica de cateva luni in brațe, pe care o botezase Liberté Rosetti. O modalitate de a marca și mai mult apartenența la un neam care lupta pentru libertatea de exprimare. “Mama Rose”, cum era denumita de catre Sabina Cantacuzino sau “Gitana” cum era strigata de catre Ion C Bratianu și Alex. Golescu a fost nu doar un redactor de succes, ci și editoarea publicatei Mama si copilul, revista literara saptamanala in care se publicau articole si traduceri despre educarea copiilor. În cadrul acestei publicații Maria Rosetti deținea și o rubrica dedicata corespondenței cu micii cititorii in care aceștia primeau sfaturi la problemele pe care le prezentau cu atata naivitate in scrisorile trimise redacției. Întreaga viața de publicist și-a dedicat-o intereselor naționale, militand pentru ideea de maternitate și organizand diverse evenimente de caritate pentru combaterea foametei. La moartea ei, un necrolog mare a fost publicat in ziarul National Liberal Vointa Nationala, care a proclamat-o una dintre cele mai remarcabile femei romance din generația ei, ea fiind și unul dintre personajele romanului “Un om intre oameni” de Camil Petrescu. forum.ioanistrate.ro/
17. ROMANI DE VALOARE - May 21, 2011 3:05:00 PM
PERSONALITATI ALE FAMILIEI LEONIDA

STIMATI INVITATI,

Inainte de a intra in subiect, permiteti-mi sa va relatez o intamplare. Intr-o discutie cu un designer arhitect, lector la Institutul de Arhitectura Ion Mincu din Bucuresti, acesta mi-a povestit ca, dorind sa duca o grupa de studenti la Muzeul Dimitrie Leonida pentru a face schite dupa obiectele in marime naturala, unul dintre ei a intrebat:
– Cine a mai fost si asta?
– Chiar nimeni nu stie? s-a scandalizat indrumatorul.
– O marca de pantofi ruseasca! a continuat un alt student razand.
Cert este ca niciunul nu a stiut cine a fost Leonida.
Iata de ce ne-am propus sa omagiem pe membrii familiei Leonida, pentru contributiile lor in stiinta, tehnica, invatamant, viata sociala, arta.

Sunt putine familii in Romania care si-au adus o contributie atat de substantiala in progresul tarii prin absolut toti membrii ei, fiecare devenind o personalitate in domeniul in care a activat.
Meritul acestei afirmari revine in primul rand parintilor ANASTASE si MATILDA LEONIDA.
ANASTASE LEONIDA (1849 – 1918), orfan de ambii parinti, si-a croit singur drumul in viata. El s-a remarcat de tanar ca bun organizator, fiind ales in satul Garbesti din judetul Vaslui, la numai 17 ani, primar, fapt nemaiintalnit pana atunci. Ministerul a respins alegerea satenilor si acestia l-au reales tot pe el intr-un al doilea tur de scrutin, cum zicem azi. Atunci, ministrul a rezolvat problema schimband in acte varsta prea tanarului primar.
Am semnalat acest fapt pentru a sublinia calitatile lui Anastase Leonida. Era dinamic, hotarat, foarte muncitor si de o cinste desavarsita. Cea mai mare parte a vietii a fost ofiter, s-a angajat ca voluntar intr-un regiment de cavalerie si datorita calitatilor sale a avansat pana la gradul de capitan.
Sotia sa, MATILDA GILL, fiica inginerului francez Constantin Gill, a fost educata intr-o atmosfera austera si religioasa la Scoala Catolica Pitar Mos din Bucuresti, unde a invatat temeinic limba germana.
Din casatoria celor doi s-au nascut 11 copii: Alexandrina, Natalia, Dimitrie (1883 – 1965), Maria, Elisa, Adela, Gheorghe, Paul si inca trei care au murit la varste fragede.
Parintii au reusit sa imprime copiilor dragostea de munca, in ideea ca nimic durabil nu se poate construi fara perseverenta, rigoare si dragoste pentru profesiunea aleasa. Tatal, in special, cerea copiilor ca orice activitate ar face, sa o faca in mod constiincios si performant.
Atmosfera in familia lor era propice studiului, copiii fiind ajutati si calauziti, dar totodata lasati sa viseze, sa-si faureasca idealuri.
Ducand o viata cazona, tatal era foarte ocupat. Totusi, seara la masa sau in duminicile cand toti membrii familiei se strangeau acasa, purtau discutii despre literatura, stiinta, arta, muzica (Anastase canta la caval, Dimitrie la vioara, Elisa la pian), istorie militara.
Copiii au fost la fel ca parintii, fiecare din cei opt obtinand rezultate remarcabile in domeniul sau de activitate, dovedind o generozitate si o dragoste fata de oameni rar intalnite. Si daca la inceputul carierei sale, Anastase Leonida, orfan si fara nicio avere, pornea in viata doar cu increderea in fortele proprii, cand a inchis ochii, in 1918, era unul dintre cei mai bogati oameni din Romania prin cei opt copii ai sai. El nu le-a lasat mostenire averi, cu mari sacrificii ii intretinuse in scoala pe fiecare, dar le-a lasat mostenire un ideal, un crez si niciunul din copii n-a irosit mostenirea parintilor.
Cei care au avut sansa sa cunoasca sau sa lucreze cu unul din cei opt membri ai familiei Leonida au fost mai bogati sufleteste, iar noi, cei de azi, care le valorificam aceasta mostenire culturala, suntem datori s-o pastram si s-o imbogatim.
Dimitrie Leonida (1883 – 1965) s-a nascut la Falticeni si este cunoscut in istoria tehnicii ca intemeietor de institutii si promotor al progresului tehnic in Romania. De cand era copil a fost atras de tehnica si in mod special de electricitate. Modelul sau de viata a fost Michael Faraday, ucenicul legator de carti, care a ajuns unul dintre cei mai mari invatati ai lumii, cu o purtare morala fara nicio pata.
Despre Michael Faraday a scris si o carte, considerand ca viata acestuia reprezinta cea mai buna pilda pentru tineri.
Asa cum Dimitrie Leonida recomanda tinerilor modelul de viata al lui Michael Faraday, acelasi lucru il putem recomanda azi despre Dimitrie Leonida. El a reprezentat o pilda pentru contemporani, dar si pentru urmasi.
Dimitrie Leonida a urmat scoala in mai multe localitati - Galati, Buzau, Constanta si Bucuresti, unde a absolvit cursurile Liceului Mihai Viteazu.
Studiile universitare le-a facut la Charlottenburg, langa Berlin, Germania (1903-1907). A fost un student stralucit, apreciat de profesorul sau W. Reichel, care i-a cerut sa ramana in Germania pentru a face cariera universitara si inginereasca. El insa a preferat sa revina in tara pentru a contribui la propasirea neamului sau. A infiintat prima Scoala de Electricieni si Mecanici din Romania (1908) pentru a pregati specialisti in exploatarea instalatiilor electromecanice, avand in vedere ca muncitorii care le deserveau erau numai straini. Poate ca exemplul lui Dimitrie Leonida va fi urmat azi si de alti tineri.
Intors in Romania, a lucrat mai intai la Serviciul electric al Primariei Capitalei (1908). Aici a proiectat Centrala Grozavesti, statiile electrice pentru pomparea apei, alimentarea liniilor pentru tramvaiele electrice, schimbarea si extinderea iluminatului public. Proiectele aveau avizul fostilor sai profesori G. Klingenberg si Walter Reichel.
In perioada 1912 – 1913 a intocmit proiectele si a supravegheat executia instalatiilor electromecanice ale orasului Botosani.
Din dorinta de a realiza o industrie electrica romaneasca, a infiintat Societatea Energia, pe care a condus-o la inceput ca director general, apoi ca administrator delegat (1913 – 1930).
Inca din timpul facultatii a intocmit proiectul centralei hidroelectrice de la Bicaz (proiect ce a reprezentat lucrarea sa de diploma).
In 1916 a construit cu masini si aparate proprii o statie de telegrafie fara fir, montata intr-un vagon de cale ferata, care a functionat tot timpul razboiului, asigurand legatura comunicatiilor radioelectrice dintre Moldova si posturile marinei si administratiei din Delta Dunarii (post telefonic aflat in muzeu).
Dimitrie Leonida a intocmit si textul pentru prima lege a energiei din tara noastra, precum si numeroase studii privind electrificarea tarii, electrificarea cailor ferate si studiul privind amenajarea Bucurestiului ca port la Dunare prin construirea canalului navigabil Bucuresti-Dunare.
Impreuna cu societatea suedeza Ericsson a studiat modernizarea instalatiilor telefonice din Romania si a propus infiintarea unei regii mixte pentru exploatarea lor si fabricarea in tara a echipamentelor necesare.
Asa cum am precizat anterior, la inceputul secolului XX in Romania nu existau specialisti electromecanici. Este meritul inginerului Leonida, care a inteles ca dezvoltarea unui nou domeniu in tara noastra presupune pregatirea celor ce vor lucra in instalatiile electrice. Abia intors din Germania in anul 1908, a fondat prima scoala de electricieni si mecanici, scoala ce a format specialisti cu pregatire medie in perioada 1908 – 1950. Scoala a avut o asemenea faima ca orice absolvent cu diploma semnata de Leonida era angajat imediat in intreprinderile care aveau in exploatare instalatii electrice. Inedit este si faptul ca Dimitrie Leonida finanta cu bani proprii scoala, platind si salariile profesorilor, cursurile fiind insa gratuite, el insusi predand aici. Se gasesc numeroase marturii in arhiva muzeului despre Dimitrie Leonida ca profesor. A pregatit numeroase generatii de elevi si studenti predand la Scoala de Electricieni, la Institutul Electrotehnic din Bucuresti si la Politehnica din Timisoara. Profesorul Leonida organiza cu elevii si studentii excursii de studii sau vizite de documentare in uzinele din tara si chiar din strainatate. Dupa astfel de vizite elevii si studentii erau datori sa prezinte in scris ceea ce au inteles din functionarea instalatiilor vazute.
Profesorul nu se enerva pe elevi sau studenti. Avea rabdare, raspundea la intrebarile puse de acestia si stia sa capteze auditoriul, fiind un mare orator. Cand Leonida tinea o conferinta, orice sala era neincapatoare, oamenii il ascultau si in picioare.
Avand modelul muzeului din München, Dimitrie Leonida a fondat in 1909 Muzeul Tehnic din Bucuresti, care din 1965 ii poarta numele. De la inceput, profesorul Leonida a conceput acest muzeu ca pe o institutie europeana cu caracter universal, unde toti marii inventatori isi gasesc locul, dar si cu un pronuntat specific national, fiind ilustrate contributiile romanilor in stiinta si tehnica.
Desi profesorul Leonida a avut o conceptie moderna privind organizarea muzeului, din lipsa de spatiu si a unei cladiri corespunzatoare nu a putut sa-si puna in aplicare toate proiectele.
Dimitrie Leonida a publicat numeroase studii, manuale sau lucrari de istoria tehnicii. Iata doar cateva din cartile tiparite: Electrostatica (1914,1920), Instalatii electrice interioare (1914,1920), Electrocaldura si iluminatul electric (1915) etc.
Biografiile unor personalitati au fost prezentate de profesorul Leonida in revista Gazelectra, ca: Benjamin Franklin, Luigi Galvani, Alessandro Volta, Hans Christian Oersted, André-Marie Ampère, Georg Simon Ohm, Michael Faraday.
In revista Natura au fost prezentate si alte personalitati: James Prescott Joule, Gustav Robert Kirchhoff, Sir Charles Wheastone, James Clark Maxwell, William Thomson (lord Kelvin) etc.
De asemenea, a tinut numeroase conferinte despre: Apele noastre (1921), Metropolitanul in Bucuresti, Bogatiile Romaniei, Canale navigabile etc.
Viata lui Dimitrie Leonida poate fi privita ca o lupta continua pentru a-si transpune ideile in practica, respectiv electrificarea Romaniei, un invatamant tehnic modern si un Muzeu Tehnic reprezentativ. Tot el a fost preocupat de construirea si dotarea unei biserici in judetul Sibiu, satul Bogata Olteana – comuna Hoghizu, fapt destul de rar printre intelectualii romani.
Din toate cate si-a propus a facut ceva, dar n-a trait sa-si vada toate visele sau proiectele implinite. Nici azi, dupa atata timp, acestea nu au fost realizate. Poate ca alte generatii vor reusi sa implineasca visele sale. Dimitrie Leonida ramane pentru cei ce l-au cunoscut un mare OM, profesor, ctitor de institutii si promotor al programului tehnic in Romania.
Elisa Leonida Zamfirescu (1887 – 1973), sora lui Dimitrie Leonida, isi admira foarte mult fratele si si-a dorit sa devina inginera ca si el. Lucrul acesta la inceputul secolului nu era deloc usor, era aproape de neconceput ca o femeie sa devina inginer. Parintii insa si fratele au sustinut-o si astfel in anul 1904, Elisa Leonida a inceput cursurile la Academia Regala din Charlottenburg – Berlin.
Decanul Facultatii de Chimie, profesorul Hoffman, era sceptic cu privire la viitorul profesional al Elisei si ii recomanda activitati mai feminine (Kirche, Kinder, Kuche). Acelasi profesor Hoffman, la absolvirea studiilor, va elogia calitatile intelectuale ale Elisei Leonida.
In 1914, la intoarcerea in tara, presa romaneasca si din strainatate relata cu interes faptul ca Institutul Geologic din Bucuresti a angajat ca asistent pe prima femeie inginer licentiata in chimie.
In 1918 s-a casatorit cu Constantin Zamfirescu, fratele scriitorului Duiliu Zamfirescu, doctor in chimie, cu studii la Roma, director in Ministerul de Industrie si Comert.
Elisa Leonida a lucrat pana la varsta de 75 de ani la Institutul Geologic. Aici a realizat numeroase buletine de analiza, cca 85 000, privind apa potabila, petrolul, gazul metan, carbunii si diverse roci existente in Romania. Rezultatele buletinelor de analiza au fost valorificate in numeroase lucrari stiintifice. Tot ea este aceea care a descoperit proprietatile bentonitei, o argila folosita pentru filtrarea vinului, si s-a ocupat de producerea sulfatului de cupru in Romania.
Gheorghe Leonida (1892 – 1942), o alta personalitate a familiei Leonida, mai putin cunoscuta, a urmat la Bucuresti Conservatorul de Arta, Sectia sculptura.
Dupa absolvirea Conservatorului din Bucuresti, a continuat sa studieze la Roma inca trei ani, unde obtine si un premiu la Salonul National de Arta din Roma, cu lucrarea Reveil. Dupa acest succes pleaca la Paris, unde va obtine in anul 1925 un alt premiu cu sculptura Le Diable.
Lucrarile sale au intrat in colectiile Muzeului Bran, Muzeului National de Arta din Bucuresti si Muzeului Tehnic. Din informatiile urmasilor familiei Leonida, statuia aflata la intrarea in orasul Rio de Janeiro este numita Jesus, iar
capul statuii a fost sculptat de Gheorghe Leonida. A murit la numai 49 de ani, a cazut de pe acoperisul casei in timp ce culegea flori de tei pe strada Salcamilor.
Adela Leonida (1890 – 1928) a dorit sa devina medic, dovedind inca de copil o adevarata vocatie pentru ingrijirea bolnavilor.
In anul 1910 se inscrie la Facultatea de Medicina din Bucuresti. In timpul facultatii, la sugestia lui Dimitrie Leonida, va colabora cu revista La Presse medicale si revista Natura, unde va publica studiul Din aplicatiile curentilor de inalta frecventa. Prin acest studiu, dar si prin aplicatiile practice realizate, Adela Leonida este primul specialist in Romania care a utilizat curentul electric in tratamentul cataractei.
In timpul Primului Razboi Mondial (1916) este repartizata la Spitalul de ochi din Iasi, instalat in localul Liceului de fete Doamna Oltea.
Prin dragostea dovedita fata de oamenii in suferinta, prin devotamentul pentru profesiunea aleasa, Adela Leonida a devenit un specialist oftalmolog de exceptie, cu merite deosebite in timpul razboiului.
Diploma de licenta o va sustine in 1918 la Iasi, cu subiectul Complicatiile tifosului exantematic la ochi.
Incepand cu 1919 este numita la conducerea Orfelinatului de orbi Vatra Luminoasa, iar din 1920 conduce primul spital de oftalmologie din Bucuresti, pana in 1928, cand moare.
Despre Alexandrina Leonida, cea mai mare dintre copiii familiei Leonida, se cunosc putine date.
A studiat in Franta si dupa o scurta perioada cand a activat ca profesoara de limba franceza in Roma, s-a intors in tara stabilindu-se la Giurgiu.
Impreuna cu sora sa Natalia va intocmi doua manuale de limba franceza pentru elevii cu pregatire medie.
Ca sora mai mare, a sprijinit moral si material pe fratii si surorile mai mici. La putin timp dupa terminarea Primului Razboi Mondial moare datorita unei epidemii de gripa spaniola.
Sotul Alexandrinei Leonida, profesorul de biologie I. Eftimescu impreuna cu cei doi copii au continuat sa traiasca la Giurgiu, dar din pacate nu au pastrat legatura cu ceilalti membri ai familiei Leonida.
Natalia Leonida (1878 – 1948) si-a facut studiile universitare in Franta, fiind licentiata a Facultatii de Litere de la Sorbona (1901).
Cariera didactica si-o incepe la Craiova, dupa care la 1 noiembrie 1927 Ministerul Instructiunii o va numi prin Decretul nr. 3119/1927 directoare a Liceului de fete Regina Maria din Bucuresti, liceu desfiintat in 1948.
Liceul, datorita Nataliei Leonida, ajutata si de fratii sai, avea o dotare de exceptie. Astfel, Dimitrie Leonida si Gheorghe Leonida au participat la organizarea si dotarea laboratoarelor de fizica si geografie.
Activitatea profesionala a reprezentat ratiunea de a fi a Nataliei Leonida. Era iubita de eleve si de colaboratori.
Iata cum descrie o fosta eleva activitatea din scoala:
„Atmosfera scoalei intregi era lipsita de rigiditate si conventionalismul anchilozat in forme severe si performante, peste tot domneste o libertate ingradita atat cat disciplina si respectul o cer, in cadrul lor firesc. Meritul acesta revine in totul directoarei noastre, dra Natalia Leonida, care a stiut cu mult tact si intelegere sa mentina peste tot in scoala demnitatea, punctualitatea, politetea raporturilor perfect colegiale“.
In prezent, in cladirea fostului liceu se afla Facultatea de Farmacie (str. Traian Vuia nr. 6).
Vom prezenta si pe ultimul membru al familiei Leonida, Paul Leonida (1895 – 1952), ofiter de cariera. Intre 1914-1916 urmeaza Scoala Militara de Artilerie, Geniu si Marina, iar in perioada 1923 – 1925, Scoala Superioara de Razboi.
Cariera militara o incepe la gradul de sublocotenent, ajungand la gradul de general locotenent.
Participa ca ofiter activ la cele doua razboaie mondiale, fiind decorat cu distinctii romanesti, germane, slovace, franceze, iugoslave, grecesti, ungare, atat pe timp de razboi cat si pe timp de pace.
In perioada 1935 – 1938 a indeplinit functia de atasat militar al Romaniei la Budapesta.
Cariera militara nu l-a impiedicat sa fie apropiat de familia sa, de frati si surori.
A fost casatorit si a avut 3 copii, din care unul a murit foarte tanar, iar ceilalti doi traiesc in Canada.
Generalul Paul Leonida este cel care s-a ingrijit de conservarea datelor privind biografiile fratilor si surorilor sale, astfel ca documentele adunate si conservate au fost transmise fiicei sale, iar aceasta, prin bunavointa, i le-a oferit doamnei Liliana Constantinescu, muzeograf, pentru a le valorifica in expozitia Personalitati ale Familiei Leonida organizata de Muzeul Tehnic in 20 mai 1998. De asemenea, prin bunavointa doamnei Maria Mocanu Zamfirescu, fiica Elisei Leonida Zamfirescu, doamna Liliana Constantinescu a realizat coltul memorial Elisa Leonida Zamfirescu, prima femeie inginer din Europa.
Dupa cum se vede, toti membrii familiei Leonida reprezinta personalitati in domeniul in care au activat, caractere puternice, de o moralitate ireprosabila, cu dragoste de oameni, modele atat pentru contemporani cat si pentru generatiile de maine.
Dr. ing. Nicolae Diaconescu

Statuia lui Iisus din Rio de Janeiro este una dintre
cele mai cunoscute reprezentări ale Mântuitorului. În preajma
sărbătorilor de Paşte, numărul turiştilor care o vizitează creşte.
Mulţi sunt şi cei care în ultimul timp îi îndeamnă pe admiratorii
acestei opere de artă să voteze online pentru ca statuia să fie pe
lista celor şapte minuni ale lumii contemporane.
Statuia Iisus Mântuitorul, cu o înălţime de 38 de metri, veghează
oraşul Rio de Janeiro de pe vârful Muntelui Corcovado. Situată la 710
metri deasupra nivelului mării, statuia poate fi observată din toate
colţurile oraşului. Turiştii ajung acolo străbătând un drum de aproape
4 kilometri, mărginit de o parte şi de alta de pădurea tropicală. În
urmă cu un an, statuia a fost sfinţită de Biserica Catolică.
Pentru turişti se organizează şi tururi cu elicopterul care oferă cea mai bună perspectivă a statuii şi a zonei înconjurătoare.
Statuia Mântuitorului a fost proiectată de brazilianul Heitor da Silva
Costa şi realizată de sculptorul francez Paul Landowski, ajutat la
chipul lui Iisus de sculptorul român Gheorghe Leonida.
Realizarea a durat 5 ani, iar statuia a fost inaugurată pe 12 octombrie
1931. De curând, a fost nominalizată să facă parte dintre cele şapte
noi minuni ale lumii, într-un concurs lansat pe internet. Votul se face
online şi mulţi brazilieni s-au angajat într-o campanie de lobby pentru
includerea statuii pe lista finală a celor şapte minuni.