Blogs Home » Arte » Arta » Cuvinte-Sunete-Imagini

Cuvinte-Sunete-Imagini

Blog de scriitor conţinînd articole personale (şi nu numai!) din cele trei domenii sugerate chiar de titlul blogului: literatură, muzică, arte vizuale.



Articole Blog

01. Poemoteca - Feb 21, 2020 7:35:00 AM

Amintire*(Erinnerung)
(...)„La ţări te gîndeşti, ce-ai străbătut,la chipul şi la veşmîntulunor femei pe care iar le-ai pierdut.”Rilke
*din volumul „Cartea cu imagini” / „Das Buch der Bilder”, 1902
În fotografii, Rainer Maria Rilke și Clara Rilke-Westhoff, la scurt timp după nunta lor din 1901 - sus; Rainer Maria Rilke și Clara Westhoff-Rilke la Roma, 1903
02. Amintiri în liniștea unei fotografii... - Feb 21, 2020 7:26:00 AM

O „vechitură” de 50 de ani. Poate chiar ceva mai mult... Evident că nu mai țin minte cine ne-a făcut-o... Poate vericu’ Mihai, cine mai poate ști? Am găsit-o printre hîrțoage de mult uitate... În ea sînt alături de unul dintre cei mai buni prieteni ai celor mai lipsiți de griji și luminoși ani ai vieţii mele, Adrian Şerbănescu (născut în aceeaşi zi, lună şi an cu tetea, frați gemeni dar din mame diferite, cum ne plăcea să ne spunem...). Am pozat chiar în fața casei în care locuia Adrian, situată chiar peste drum de locuința bunicilor paterni, pe strada Principatele Unite din Ploiești, la numărul 16... O fotografie bătîrnă, bătîrnă rău, cum ar fi spus Popa Moșu, unchi-miu de la Ghimpați, fie-i țărîna ușoară, da’, oricum, mai jună cu măcar fro 10-12 ani decît băiuţeii din ea, dacă e să mă iau după moacele noastre de atunci! Asta cu aproximație, deoarece pe dosul micului dreptunghi de hîrtie foto nu apare înscrisă data la care a fost făcută, așa cum se întîmpla să fie la majoritatea celorlalte... Îmi plac fotografiile vechi așezate cuminți în desuete albume cu colțurile mîncate de trecerea inexorabilă a timpului, aceste mici și fragile eternități de-o clipă ce înviază, parcă, doar atunci cînd sunt privite...  


03. Fototeca de dinamită - Feb 21, 2020 6:37:00 AM
Anii de sus ai gloriei lor... De la stînga: Mircea Vintilă, Dan Andrei Aldea & Josef (Ioji) Kappl
(sursa foto: Josef (Ioji) Kappl - Blog) 

04. Jurnal de-a bușilea - Feb 19, 2020 1:26:00 PM

Cum ar trebui să fiu, acum cînd simt că bătrînețea e atît de aproape și-mi dă tot mai des semne și tîrcoale? Cred că unul dintre cele mai dumiritoare răspunsuri pe care le-am primit, a fost acela venit de la Sfîntul Atanasie – ucenicul Sfîntului Antonie cel Mare din Egipt, părintele monahismului – atunci cînd spunea despre acesta că, aflat la vîrsta bătrîneții și a desăvîrșitei înțelepciuni, era vesel, blînd și politicos... Atunci, fie așa! Biserica Sfintei Mănăstiri a Neamțului, la ceasurile după-amiezii
(foto: © B.-L.S.)



05. La lumina plăpîndă a candelei... - Feb 19, 2020 11:48:00 AM
Avva Paisie OlaruApoftegme
* Dumnezeu are de unde da, dacă are cui da!* Trebuie să ajungem de la gîndirea de Dumnezeu, la simțirea lui Dumnezeu.* Pe unii tineri îi ia Dumnezeu la cer ca să nu mai greșească iar pe alții, bătrîni, îi mai lasă pe pămînt ca să se pocăiască. Ai văzut judecățile lui Dumnezeu?* Nici prin cap să nu-ți treacă să placi oamenilor...* Nu vă puneți niciodată nădejdea în oameni, că omul se schimbă - azi îți dă și mîine îți cere; azi te laudă și mîine te ocărăște.* Rîvna unora pentru deasa împărtășanie este semnul slăbirii credinței și al mîndriei, iar nu semnul sporirii duhovnicești.* Dacă am face noi tot ce-i învățăm pe alții, am fi sfinți. Să facem și noi ceea ce învățăm pe alții pentru folosul aproapelui, că dragostea acoperă mulțime de păcate...* Monahismul de astăzi este cu școală multă, dar cu practică puțină. În capul obștii trebuie oameni cu viață, nu cu școală.* Vă doresc ani mulți și nu prea fericiți, că fericirea pe pămînt nu-i chiar așa de sănătoasă. Cînd e omul prea fericit în lumea asta, uită de Dumnezeu și de moarte...

06. Haihui printre imagini - Feb 19, 2020 11:42:00 AM
Cadru din filmul Necruţătorul [în original, Unforgiven, patru premii Oscar pentru Best Picture, Best Director, Best Actor în A Supporting Role (Gene Hackman) and Best Film Editing, în 1992; produs şi regizat de Clint Eastwood după un scenariu de David Webb Peoples]. Este al treilea western care primeşte premiul pentru cel mai bun film [după Cimarron (1931, regizat de Wesley Ruggles, cu Richard Dix) şi minunatul Dances With Wolves (în românește Dansînd cu lupii, 1990, regizat, produs și interpretat de Kevin Costner)], fiind inclus în United States National Film Registry drept semnificativ din punct de vedere cultural, istoric şi estetic.
07. Poemoteca - Feb 18, 2020 1:40:00 PM



Cîntec sau mai curînd un rondel*
O, moarte, fii îndurătoare,Ce mi-ai lăsat dorul pustiu,Și tot nesătulă te știu,Cît timp nu mă ții în lîngoare.De-atunci n-am umbră nici răcoare.Dar ce-ți păsa de caldu-i viu,O, moarte?
În amîndoi un suflet moare,Și de s-adus, nu pot să fiu,Nici să visez, făr-a fi viu,Ca lucrurile, fără boare,O. moarte!
François Villon
* Din volumul Balade și alte poeme  (traducere de Dan Botta, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1956)

08. Texte cu elice - Feb 18, 2020 1:26:00 PM
„Femeia trebuie să aleagă: cu un bărbat pe care îl iubesc și alte femei, nu va fi niciodată liniștită iar cu un bărbat pe care nu-l iubesc și alte femei, nu va fi niciodată fericită.”
Anatol France
09. Haihui printre imagini (...și sunete) - Feb 18, 2020 1:24:00 PM
O capodoperă muzicală, o simbioză perfectă între sunet și imagine: pelicula de animație „The Point”, apărută în anul 1971 (și difuzată sub titlul „Oblio și Săgeată”, cam în aceeași perioadă și de Televiziunea Română, care mai avea ani buni pînă să fie și liberă!), purtînd semnătura regizorului Fred Wolf, pe un scenariu de Carole Beers și Harry Edward Nilsson III, acesta din urmă una și aceeași persoană cu uriașul muzician cunoscut, îndeobște, pe numele său scurt, Harry Nilsson, dispărut prematur, la doar 53 de ani... Adică acela care semnează coloana sonoră și muzica acestui splendid film, venit la doar cinci ani după o altă capodoperă a genului, pelicula de animație „Yellow Submarine” (1966), pe muzica The Beatles.De altfel, filmul „The Point” conține piesele celui de-al șaselea album (omonim) de studio al lui Nilsson, care în cele 14 melodii incluse, ne istorisește o hazoasă dar mai ales cu tîlc poveste (pe care o putem numi, fără teama de a greși, chiar o fabulă), adresată, îndeobște, oamenilor mari dar și pentru cei nu chiar foarte mici, despre extraordinarele aventuri ale băiețelului numit Oblio și ale neprețuitului său prieten, cățelușul Săgeată (Arrow)...Printre vocile eroilor acestui minunat film, privitorii-ascultători îi vor putea recunoaște și pe unii dintre posesorii lor, precum ar fi celebrul actor Dustin Hofmann ori pe însuși bateristul celor de la The Beatles, Ringo Starr!Me And My Arrow
Think About Your Troubles

10. Paraponu' zilii - Feb 18, 2020 1:18:00 PM

Am intrat într-un magazin de cartier, tip alimentara, cu de toate, știind că, la micul raion de mezelărie, aveau un parizer minunat. Am cumpărat și m-am așezat la coada de la casă unde văzut un anunţ: Ofertă specială! La cumpărarea unei sticle de votcă, primți gratis o sticlă de 1,25 l de Pepsi… Şi, brusc, mi s-a făcut o poftă uriașă de Pepsi! Mai ales că era și gratis!

11. Clin dʼoeil - Feb 18, 2020 1:15:00 PM

O ascultătoare: Pot rămîne însărcinată de la distanță ?
Radio Erevan: Sigur că da, însă numai dacă distanța este mai mică decît lungimea.

12. Haihui printre cuvinte - Feb 17, 2020 12:22:00 PM

„Femeia pe care o iubești, în orice perioadă din existența ta, arată încotro te îndrepți.”Dan Ciachir(„Luciditate și nostalgie”)


13. Texte cu elice - Feb 17, 2020 12:10:00 PM

Motto:
„Oricît m-aș lupta pe culmile disperării, nu vreau și nu pot să renunț la iubire... chiar dacă disperările și tristețile ar întuneca izvorul luminos al ființei mele.” („Pe culmile disperării”)

„Totul a început de fapt cu fotografia, vreau să spun cu ochii Dumneavoastră. Aţi fost oarecum speriată când v-am vorbit de o înclinaţie perversă pe care mi-o stârneşte trupul Dumneavoastră. Pervers nu a fost cuvântul potrivit. Am vrut să spun arzătoare. Doar sunt normal; stări interzise cer expresii ne-naturale.”
 „A sunat telefonul. Vreau să sper că aţi sunat Dumneavoastră. Venea de undeva dintr-o lume atât de îndepărată şi atât de apropiată ca – pentru mine cel puţin – dintr-o fericire fără fund. Când am plecat de la telefonul cu vedere spre grădină, m-am gândit la cât de mult mi-aş dori să mor împreună cu Dumneavoastră cu o singură condiţie: să fim puşi în acelaşi sicriu. Fireşte, trebuie să fiţi şi Dumneavoastră de acord şi să renunţaţi pe veci la linişte...Aş avea atâtea să vă spun, atâtea lucruri nespuse...”  
„Starea de a fi singur era religia mea. Şi, într-adevăr, eu m-am simţit întotdeauna singur – fireşte, cu unele execepţii: cea mai ciudată e cea de acum. Aţi devenit centrul vieţii mele, zeiţa unuia care nu crede în nimic, cea mai mare fericire şi nefericire întâlnită vreodată. După ce am vorbit ani în şir cu sarcasm despre asemenea lucruri ca iubirea trebuia să fiu pedepsit într-un fel, şi chiar sunt, dar nu regret”.    Cioran & Friedgard Thoma„Deşi am iubit viaţa pătimaş, am găsit-o totuşi lipsită de sens. Acum mi se pare total lipsită de sens – fără Dumneavoastră”.   
„Am discutat prea mult şi am înţeles dependenţa mea senzuală de Dumneavoastră în toată claritatea ei abia după ce v-am mărturisit la telefon că aş vrea să-mi îngrop capul pentru totdeauna sub fusta Dumneavoastră. Ce mortale pot fi anumite lucruri.” 
„Cât regret că nu am aşternut pe hârtie în fiecare zi, nu, în fiecare ceas, de când vă cunosc, ce reprezentaţi pentru mine! Cele mai contradictorii impresii pe care o fiinţă le-a simţit vreodată. Şi totuşi, puse cap la cap, ar putea avea o unitate, o secretă convergenţă: frica teribilă că v-aş putea pierde”.   
„Ieri noapte, când mă plângeam de proba rupturii care e lozul meu, mi-ați spus ceva curios: «Altfel v-aţi fi plictisit». Şi e adevărat. În fapt, m-aţi vindecat (deocamdată?) de plictiseală. Vremea care a trecut de la apariţia Dumneavoastră a fost atât de plină, de substanţială, de neprevăzută şi atât de impregnată de Dumneavoastră, că vă sunt recunoscător pentru toate bucuriile şi loviturile legate de numele Dumneavoastră. Mă aflu, ştiţi doar, într-o anxiete continuă cu privire la nestatornicia Dumneavoastră, dar nu mă pot consacra liniştii. Pur şi simplu, nu sunt în stare să trag concluziile susceptibilităţii mele. Mai bine iadul cu Dumneavoastră decât binecuvântarea de unul singur. Sunteţi blestemul meu indispensabil”. 

„Totul ar fi perfect, din păcate am făcut o descoperire: am 77 de ani. Asta e într-adevăr prea mult. Sunt un ins terminat. Un soi nou de oboseală a pus stăpânire pe mine. Încă mai citesc mult, dar nu mai scriu. Ceva s-a rupt în mine. Din fericire, mai știu să râd. Cel mai important lucru supraviețuiește totuși…”Cioran
(Din volumul Pentru nimic în lume – O iubire a lui Cioran de Friedgard Thoma, traducere în limba română de Nora Iuga, Editura EST – Samuel Tastet Editeur, 2005.)


14. Jurnal de-a bușilea... - Feb 17, 2020 11:39:00 AM

Cînd vrei să scrii și nu poți, și te tot întrebi de ce, și nu afli un răspuns mulțumitor... Într-un final, după îndelungi șovăieli și poticniri, ți se limpezește totul cu o întrebare din Evanghelie, perfect dumiritoare: Cine poate, silindu-se, să adauge staturii sale un cot?

15. Cuvinte de folos - Feb 5, 2020 11:47:00 AM

„Eu nu știu ce iubire e aia care poate să renunțe...Adică, ori îl iubești, și-l iubești cu defecte cu tot, ori nu-l iubești, și nu-l iubești cu calități cu tot.”Pr. Teofil Părăian

16. Clin d'oeil - Feb 5, 2020 8:25:00 AM

„Îmi plac porcii… Câinii ne privesc de jos. Pisicile ne privesc de sus. Porcii ne tratează ca pe egali.”Sir Winston Churchill


17. Altițe & bibiluri - Feb 5, 2020 8:17:00 AM

„Pînă și Beatles a cîntat despre asta: să-l iubești neîncetat pe celălalt...”Schiarhimandrit Ioachim Parr*


„Numai de dragoste ai nevoie...Iubirea e veche, iubirea e nouă,Iubirea e totul, iubirea ești tu.”The Beatles(„All You Need Is Love”)

* A fost egumen al Mănăstirii „Cuvioasa Maria Egipteanca” din New York, al Schitului „Chipul Nefăcut de mână omenească al Mântuitorului" (din Treadwell Abbey) și al misiunii „Casa Milei” din Manhattan (New York)


18. Linii moi... - Feb 5, 2020 7:44:00 AM
Tot ce trebuie să ştiu despre viaţă am învăţat din legenda biblică a Arcei lui Noe. Și anume:Unu: nu trebuie să pierd barca...
Doi: întotdeauna am ținut cont de faptul că toţi sîntem în aceeaşi barcă...
Trei: mi-am făcut planuri în avans; când Noe şi-a construit Arca, nu ploua ...
Patru: cînd voi avea 600 de ani, e posibil să-mi ceară cineva să fac ceva cu adevărat important...Robert WyattCinci: nu ascult criticile; merg înainte cu treaba pe care am de gînd s-o duc la bun sfîrșit...
Şase: îmi construiesc viitorul pe premise înalte...
Şapte: de dragul siguranţei, încerc, pe cît posibil, să călătoresc în tandem...
Opt: am constatat, deseori, că viteza nu constituie un avantaj; melcii se aflau pe Arcă alături de gheparzi...
Nouă: cînd sînt stresat, călătoresc pe apă o perioadă...
Zece: Arca a fost construitǎ de amatori; Titanicul, de profesionişti...p.s. Cred că ciocănitoarea n-ar trebui să intre niciodată în calculele mele!
19. Texte cu elice - Feb 5, 2020 6:46:00 AM
„Şi dacă într-o bună zi voi muri – şi voi muri curând, o ştiu – voi muri fără să fi acceptat această lume, pe care, totuşi, am simţit-o de-aproape şi de departe, dinlăuntru ca şi dinafară, însă fără s-o pot accepta, voi muri şi El mă va întreba: «Te simţi bine, acolo? Ori ţi-e rău?» Iar eu voi tăcea, voi închide ochii şi mă voi cufunda în tăcere şi această muţenie a mea o vor înţelege toţi cei care ştiu ce-nseamnă o mahmureală ce ţine zile-n şir. Căci viaţa asta a noastră nu-i, în fond, o simplă chercheleală de moment a sufletului? Ori, poate, chiar un fel de eclipsă a lui? Cu toţii suntem beţi, numai că fiecare în felul lui: unul a băut mai mult, altul mai puţin. Iar efectele variază de la om la om: unul care-i râde-n nas acestei lumi, în timp ce altul plânge pe umărul aceleiaşi lumi. Şi mai sunt unii care înjură tot timpul şi le merge iar alţii care abia încep să înjure. Iar eu ce să zic? M-am bucurat mult în viaţa mea, însă nici un efect: n-am râs niciodată şi nici n-am înjurat vreodată aşa cum ar fi trebuit. Eu, care m-am bucurat atâta în lumea asta, n-am câştigat nimic, ba am ajuns să fiu cel mai serios om de pe pământ… «Şi, totuşi, de ce taci ?», m-a întrebat Dumnezeu, printre zeci de fulgere albastre. Credeţi, cumva, că I-am răspuns ceva? Am continuat să tac, să tac…”Venedikt Erofeev
(„Moscova-Petuşki”)
20. Gînd în fuior - Feb 5, 2020 6:37:00 AM












„Numai ca sursă de nefericire este femeia o revelaţie a absolutului.”
Cioran(„Amurgul gândurilor”)
21. Poemoteca - Feb 4, 2020 9:01:00 AM
Ioan Flora
Grădina de vară
Aici stăteau prietenii mei la o bere,discutau despre artă şi beau vin,prietenii mei sculptori, bişniţari, ziariştişi studenţi
Afară se sapă gropi adânci pentru fundaţii,circulă bancuri,zăpada-i galbenă-cenuşie şi-un gol imensfără de tine la grădina de vară.E demult, vei spune.
(din volumul Terapia Muncii)

Fanfară în iarbă
Într-o seară i-am întîlnit aproape pe toţi. Se-ntorceaude la o înmormîntare, erau prăfuiţi, şifonaţi şi sufereaumai ales de sete.Au tras maşina (un fel de microbuz măsliniu şi rablagit)într-o poiană din marginea satului, în iarbă.Ieşeau pe rând, grăbiţi de parcă ar merge la gară(mai întâi Jenariu, Poravu, Boambă, Cambeţ, iar în urma lorNeaşu, Chirca, Năzarcea, Gaşpăr, Moilă şi Gornicu)cărând precipitaţi clisa, cârnaţii, pâinea, muştarul,navetele cu sticle, câteva cărămizi.
Se-ntorceau de la înmormîntare şi puneau de-o gustare.– Azi bem ca lumea, spuse Gornicu, asta însemnând că toată lumeastăruie mai întâi pe bere, vreo şapte-opt navete acolo, după care urmeazăconiacul, îndulcit cu cârnaţişi muştar.– Şi-acum hai să ne dregem şi noi cu ceva lichior de mentă,zise iarăşi Gornicu, căci lunea nici iarba nu creşte,nici ziua nu scade.
Se-ntorceau de la înmormîntare(după ce cântaseră în curtea cu steag negru, pe la răscruci,la cimitir, după tipic, dar şi la dorinţa răposatului,şi Requiem-ul, şi Marşul funebru, şi Poşovoaica,şi Marşul eroilor, şi câte-o Ardeleană,şi câte-o Rapsodie de Liszt);se-ntorceau de la înmormântareşi nu se putea altfel,iar lunea nici iarba nu creşte,nici iasca din gâtnu prinde picioare.
(din volumul Iepurele suedez)

Când se îngână ziua cu moartea
Tu strecori printre degete cele douăzeci şi şaptede mărgele turcoaz dintr-un şirag circular, imaginândo gaură neagră într-o lume ideală,întorci pe toate feţele silogismul cu pasărea necămilităsau cămila nepăsărită(Ave Palatinus Moldaviae! Ave!),stârneşti volbură în Cetatea Epithimiei, îngheţul.
Mi se scurgprintre degete mătănii de piatră seacă şi aşteptsă ningă.Povârnişuri sinucigaşe se-nghesuie la geam:e clipa când se îngână ziua cu moartea şi limba spreînchipuirea cuvântuluiNu se mai ajunge. 
(din volumul Discurs asupra struţocămilei)
*„Eram optimist ori mai curând pustiu…”
„Asta e sora moarteCare ne adună după ce ne desparte...”Emil Botta
L-am cunoscut pe Ioan Flora* la cumpăna dintre milenii, în ziua în care poetul primea – alături de dragul nostru Traiante (a se citi Traian T. Coşovei) –, ca o deplină şi binemeritată recunoaştere a valorii întregii sale creaţii – poetice şi de traducător – „Marele Premiu al celei de-a XII-a ediţii a Festivalului Internaţional de Poezie «Nichita Stănescu»” (Ploieşti, martie, 2000). Îi citisem, în perioada studenţiei mele bucureştene, un singur volum de versuri: antologia Fişe poetice (Editura „Cartea Românească”, 1981) şi cumpărată prin ’82, de la librăria din incinta editurii (la recomandarea „librarului” de pe atunci, prozatorul Mircea Nedelciu). Patru ani mai tîrziu, aveam să găsesc Starea de fapt (Editura „Dacia”) şi splendida Apă de băut a lui Adam Puslojic, editată la „Univers” în acelaşi an (o antologie poetică a sus-numitului, aleasă şi aşezată în româneşte de Nichita Stănescu şi Ioan Flora). Apoi, pînă la Discurs asupra Struţocămilei (1995) şi Iepurele suedez (1997), ambele apărute la „Paralela ’45” (şi dăruite mie, mult mai tîrziu, de însuşi poetul, cu elipticele dumisale dedicaţii), nu l-am mai prins pe Flora în volum. Doar sporadic, cu grupaje de poeme ori cu traduceri, prin cîte-un luminiș de revistă literară. Dintotdeauna, Ioan Flora a scris numai în româneşte.Începând din 1970, an în care devenea student al Facultăţii de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti, el va frecvanta cenaclul „Junimea” condus de profesorul său Ovid S. Crohmălniceanu şi va edita revista manuscrisă „Noii” (alături de bunii săi prieteni, scriitorii Gheorghe Crăciun, Mircea Nedelciu, Gheorghe Iova, Gheorghe Ene, Ioan Lăcustă şi Constantin Stan), dar mai cu seamă va publica poeme în principalele reviste literare şi de cultură ale vremii.
În anul 1973 îşi va lua licenţa şi tot în româneşte va scrie şi în continuare: Iedera, Rimbaud sau altcineva, Lumea fizică, Trădarea metaforei, O bufniţă tânără pe patul morţii, Memoria asasină, Vulpile violete, multe din aceste volume fiind traduse apoi în sîrbo-croată, limba oficială a spaţiului său natal. Este autorul (selecţia, traducerea şi prezentarea) unei monumentale antologii, acoperind 800 de ani de poezie sîrbă şi muntenegreană, apărută nu în foarte multe exemplare şi, deci,  rapid epuizată. Volumele i-au fost premiate – în ţară şi-n Serbia – iar despre poet şi opera sa au vorbit/scris, deopotrivă, poeţi şi critici importanţi (Geo Bogza, Dorin Tudoran, Srba Ignatovič, Ioan Alexandru, Dan Laurenţiu, Ion Bogdan Lefter, Gheorghe Grigurcu, Laurenţiu Ulici, Al. Cistelecan, Adrian Marino, Al. Călinescu, Eugen Simion).Criticul literar Petru Poantă scria despre poet şi poezia sa: „(…) Flora aparţine de fapt literaturii noastre, şi nu doar prin criteriul lingvistic, decisiv de altminteri, ci printr-o sensibilitate specifică, prin integrarea conştientă în spaţiul interior al liricii autohtone (...) S-a spus, pe bună dreptate, că poetul devansează astfel poetica Generaţiei ’80, îndeosebi prin atitudinea ironică ori de-a dreptul cinică faţă de spectacolul terifiant al banalului, precum şi printr-o anume practică a biografismului.”  Iar Marin Mincu nota în prezentarea făcută poetului în monumentala sa antologie** : „Trebuie să recunosc că Ioan Flora a contribuit prin demersul său la manifestarea şi impunerea celei mai interesante „direcţii” poetice din ultimul timp, anume direcţia textualistă.”Ioan Flora este prezent în antologii şi dicţionare, fiind considerat, cu îndreptăţire, una dintre cele mai viguroase, autentice, originale şi profunde voci ale poeziei româneşti contemporane. Cu un discurs poetic de multe ori aspru, alteori ascuns sub un tainic văl de tandreţe, întotdeauna mustind de-o tăioasă ironie, moralist, ludic şi baroc, artistul demonstrează, cu argumente imbatabile, că este în posesia unui impresionant arsenal stilistic, folosit cu dibăcie şi rafinament, el fiind, în acelaşi timp, „un subtil mânuitor de registre” (Al. Cistelecan). În câteva cuvinte, acesta este Ioan Flora, cel căruia i se pare că timpul e o plăcere trecătoare...Dacă cineva mi-ar fi spus că, foarte curînd, voi fi pus în nefericita ipostază de a vorbi despre Ionike Flora la trecut, aş fi considerat faptul o uriaşă inepţie.Însă în ziua*** în care regretatul meu prieten Ion Stratan – acelaşi Ion Stratan, care în martie 2004, într-un miez de noapte, mă anunţa, telefonic, cu glasul înecat de durerea pricinuită de neaşteptatata dispariţie a poetei Mariana Marin – mi-a dat vestea fulgerătoarei plecări a lui Ioan Flora, am înţeles, cum nu se poate mai clar, că la acea Cină de Taină a Poeţilor încă mai sînt locuri goale. Altă explicaţie nu pot găsi, nu pot da, grabei inexplicabile cu care bunul nostru Flora ne-a lăsat, mergând să se alăture dragilor lui prieteni, „fraţilor lui întru poezie”, cum îi plăcea să spună.Pierderea unui prieten este insubstituibilă.În asemenea momente, cuvintele se împuţinează brusc, imaginile generate de amintirile despre cel drag se amestecă într-un vârtej ameţitor şi, doar trecerea inexorabilă a timpului ar mai putea, în vreun fel, acoperi sub tainice văluri, locul dureros rămas gol, aflat undeva, în firidele sufletului... Bogdan-Lucian Stoicescu
* Născut în 20 decembrie 1950 în comuna Satu-Nou, judeţul Pancevo, din Banatul Sârbesc (Serbia de astăzi).** „Poezia română actuală”, vol. I, ed. Pontica, Constanţa, 1998.*** 3 februarie 2005

22. Poemoteca - Jan 31, 2020 10:32:00 AM

Ultimul poem de dragoste în grădina de trandafiri
În cumpănă cu-atât de grele vremuriVoi spune-acum ce simt, nu ce ne-nvaţă:Bătrânii-au suferit de te cutremuri;Noi, tinerii, trăi-vom altă viaţă.(Shakespeare – Regele Lear)
În grădina de trandafir a spitalului,printre bucăţi de memorie veselă şi tablete aruncateai descoperit (dar vezi, numeşte exact!)legea deplasării în roiuri a popoarelor vechi,- astfel de rămăşiţe prohibitedin care se vor hrăni într-o zi noile culturi…Ai privit-o un timp,ai ascultat-o atentă şi fără prea multă grabă,şi dată fiind inteligenţa taşi posibilitatea rapidă de adaptareai înţeles: - Uite-l, a venit chiar el,adevărul tras odată de păr şi căzut acum în dizgraţie.(Stop! Înapoi!Mărturiseşte întîi ruşinea zilnică din copilărie:"Mama şi tata erau complexaţi dimineaţaşi mult prea neruşinaţi înspre seară(multă lume aştepta atunci războiul!)şi tocmai de aceea au hotărât(dată fiind inteligenţa meaşi posibilitatea rapidă de adaptare)să-mi termin studiileîntr-un orăşel de munte, balnear şi departe de casă”)În grădina de trandafir a spitaluluivenise chiar el, adevărul tras la faţăşi cu ochii plesniţi.(Reci şi ascuţite fuseseră căile sale!)Desigur, să-l privesc!Desigur, să pun acum mâna pe el!Să-l înghit cu memoria mea veselăşi să-i spun: - O, tu cel negru pe dinafarădar atât de alb pe dinăuntru! Regele a muritşi Delfinul e bastard!Hai, în patria mea luminoasă!(Atâta geniu şi dulce prostie au trecut pe acolo…)Te vor primi “la o masă lungă şi bogatăaşa după cum este obiceiul prin părţile noastre răsăritene…”Hai, vine mai bine în patria mea luminoasă!
În grădina de trandafiri a spitaluluiam descoperit legea conservării memoriei vesele,- astfel de adevăruri din care se vor hrăni într-o ziurmaşii mei, roiurile de cenuşă şi oase…Dar tu, patrie luminoasă!E una care uită mai bine decât tine?Câte ziduri ţi-au mai căzut?Câţi dinţi?Şi câte trupuri tinere se mai zbatîntre fălcile tale celeste?Câte orăşele de munte, balneare şi departe de casă?Şi câte grădini de trandafir,în care tinerele omizi visează încă?Am căutat peste tot adevărulşi nicăieri nu l-am văzut mai binedecât între fălcile tale celeste!Nicăieri sufletul meu nu şi-a iubit mai tare coastele!Şi eu cum să-ţi mulţumesc!La ce să-ţi folosească ţie ultimul poem de dragosteîn grădina de trandafir!Şi memoria mea veselă!Şi deplasarea în roiuri a popoarelor vechi!
Ascultă-mă!Va începe să plouă al dracului de tareşi se vor îneca până şi nenorocitele astea de omizi.
Putredă carnea mea.Negru pământul.
23. Altițe & bibiluri - Jan 30, 2020 11:17:00 AM

 „Figura ei avea un aer simplu – un amestec de răutate inspirată şi de profundă imputare. Sprîncenele-i fine erau încruntate, buzele strânse, şi fruntea, atât de tînără încă, întunecată. Mi-a luat braţul fără să-mi zică o vorbă, şi, fără să-i zic o vorbă, am urmat-o machinal. Braţul îi tremura aşa, încît al meu, contagiat, începu să tremure asemenea. Ea mi-l strînse cu putere, şi simţii distinct cum, sub corsajul de mătase, zvâcnea precipitat de pereţii coastelor mici, resortul neastâmpărat al vieţii.”Caragiale(„Între două poveţe...”)



24. Lumea lui Caragiale... - Jan 30, 2020 9:25:00 AM

„Frate Vlahuță*,
De ce să ne facem spaima și inima rea degeaba? La noi nu e nici mai multă nici mai puțină stricăciune decât în alte părți ale lumii, și nici chiar nu s’ar putea altfel.
Calitățile și defectele omenești sunt pretutindeni aceleași; oamenii sunt peste tot oameni. Limba, costume, obiceiuri, apucături intelectuale și morale, religiuni – precum și toate celelalte rezultate ale locului unde au trăit, ale împrejurarilor prin care au trecut – îi pot arata ca și cum s’ar deosebi mult cei dintr’un loc de cei dintr’altul; ei însă, în fundul lor, pretutindeni și totdeauna sunt aceiași. Nu există pe pamânt speță zoologică mai unitară decât a regelui creațiunii. Între un polinezian antropofag și cel mai rafinat european, altă deosebire hotarâtă, nu există decât modul de a-și găti bucatele. Nici un neam de oameni nu-i mai bun sau mai rău, nici unul mai inteligent ori mai prost; unul e mai așa, altul mai altminterea; dar, la urma urmelor, toți sunt la fel. Zi-le oameni și dă-le pace!
Așadar, să nu ne mai facem inimă rea și spaimă gândindu-ne că lumea românească ar fi mai stricată decât altele. Nu, hotarât; neamul acesta nu e un neam stricat, e numai nefăcut încă; nu e pân’acum dospit cumsecade. E încă nelimpezit de mizeriile seculare sub care a mocnit cu junghetura frântă; încă nu crede în dreptate; încă nu poate scoate din sânu-i pe cine să-i poată comanda; încă nu știe de cine să asculte – fiindcă nu are deocamdată încredere în nimeni… Fript cu lapte, suflă șiʼn brânză. N’a ajuns să cumpănească bine ceea ce i se pune împotrivă; și astfel încă nu înțelege că în mâna lui ar sta să-și îndrepteze soarta și să dispună apoi deʼntregul de ea – precum e drept și precum are să și fie odată. În fine, nu are încă destulă îndrăzneală să-și răfuiască socotelile cu «binevoitorii lui epitropi». Dar cu vremea, trebuie să vină și asta; trebuie să vină și înțelegerea fără de care nu poate fi o națiune sigură de avutul ei, nici de onoarea, nici de viitorul ei. Vlahuță, Caragiale & DelavranceaRomânii sunt astăzi un neam întreg de peste zece milioane de suflete, având una și aceeași limbă (nu ca s’o lăudăm noi), extraordinar de frumoasă și de … grea, având un mod de gândire deosebit al lui, o comoară neprețuită de filosofie morală, de humor și de poezie – cu atât mai originală avuție cu cât este un amestec de moșteniri și de dobândiri antice, grecești, slave, orientale și altele, pecetluite toate cu netăgăduita lui nobilă pecetie romanică, latină, care-l arată bun și netăgăduit stăpân al lor. Din această stapânire seculară a lui rezultă și puterea nebiruită de asimilare a acestui popor, ce încă d’abia pe departe încep a-și simți importanța în lumea europeană. Și de aceea, este așa greu de‘nțeles teama ce o au unii de «înstrainarea neamului românesc», «de alterarea spiritului național», de… «pierderea românismului»! Să se piarză neamul românesc! – Auzi dumneata!… Dar să ne temem că are să se prăpădească, să se piarză, așa de azi pe mâine, până nici nu s’a ridicat încă bine‘n picioare, un neam de zece milioane!… De ce?… Fiindcă un Fănică oarecare, sec, n’are destul respect pentru antemergatorii progresului nostru cultural?… Fiindcă un muțunache maimuțeste apucăturile și tonul de boulevardier parisien?… Fiindcă inteligențe tinere își risipesc zadarnic vremea în a critica, în loc să și-o întrebuințeze în a face mai bine decât au făcut aceia pe care îi critică?…
Tânar, bătrân, face omul, individual, ce-i place și ce știe face… Ei, și? Aici nu e vorba de ce-i place unuia sau altuia să facă; e vorba de ce poate face o lume întreagă… Și lumea își vede înainte de mersul ei; facă oricine ce-o pofti… Cine nu merge cu ea înainte și stă, cu gândul la sine – să-și facă în ceafă cărarea, să critice tot fără a face nimica, să țâfnească de necaz că alții au făcut ceva înainte-i ori că alții vor însemna ceva pentru dânsul – acela își crede ziua lui eternă; și, mâine, lumea o să fie departe de el înainte, și el o să se afle înapoi, departe de ea. Ba, adesea, lumea trebuie să dea câțiva pași înapoi, că să-și ia vânt spre a merge mai sigur înainte. Vai de cel ce n’a luat seamă la mișcarea ei prudentă!… Se va găsi rătăcit, că s’a bizuit a merge cu capul înainte fără socoteală. Oamenii toți mor; unii mai de timpuriu, alții mai târzior… Dar, toți mor; dar numai unii îmbatrânesc: aceia cari nu simt că lumea merge și că omul nu trebuie să se înțepenească‘n calcâe pe loc, ci trebuie să se lase dus, în pasul lumii. De aceea vedem atâția tineri batrâni și atâția batrâni tineri… Atâtia sdraveni și verzi până la chemarea de sus și atâția ofiliți și muceziți înainte de a fi legat rod…
… Să se prăpădească neamul românesc? Dar întoarcă-se Oltul și Mureșul de-a’ndărătelea către obârșia lor în creerii munților Ciucului, neamul românesc tot el, neam românesc va fi, lucrând cuminte, așteptând cu răbdare vremea când să dea și el culturii și civilizației europene concursul lui specific, pe cât va fi fost înzestrat pentru asta de Pronia cerească – fiindcă oricum ne-om învârti și ne-om răsuci noi oamenii, legile care stăpânesc mersul omenirii tot în mâna Proniei cerești sunt și trebuie să rămâna; căci a puterii acesteia nepătrunse de noi este și omenirea o arătare. Fie dată în omenire parte cât mai frumoasă și neamului românesc! Dumnezeu să te țină în sfânta lui pază!
Al tău vechiu,
Caragiale”
*Din volumul „Despre lume, artă și neamul românesc”, Editura Humanitas, 1994

25. Poemoteca - Jan 29, 2020 10:41:00 AM
© Anton Belovodchenko
Ce nebună erai!
Hei, viaţă, jaguarule din stern, ce nebună erai !Cum făceai tu salturi mortaleŞi acum stai umilă şi blândă,Hei, viaţă, jaguarule din stern,Cum zbârnâiau muşchii tăi, ca un avion cu reacţie,Cum străluceau coapsele tale, pielea ta fremătândă cum şuiera,Ce forţă aveai; văzul, auzul, simţul tactilCât de vii erau toate şi acum tac obosite.Hei, viaţă, felină sălbatică, cum cutreierai tu Pământul,Cum intra pieptul tău în imensitate,Cum aveai aur pe ghearele tale şi luminai,Iar acum stai umilă şi obosită în cuşca sternului meu,În dosul zidului, şi acesta în grilajul de fier,Cu botniţă, cu mădulare îmbătrânite, cu blana ta doar câteva fireHei, viaţă, jaguarule din stern, ce nebună erai !
 Mircea Florin Șandru