Blogs Home » Arte » Arta » Cuvinte-Sunete-Imagini

Cuvinte-Sunete-Imagini

Blog de scriitor conţinînd articole personale (şi nu numai!) din cele trei domenii sugerate chiar de titlul blogului: literatură, muzică, arte vizuale.



Articole Blog

01. Bibliophilia - Aug 14, 2020 4:55:00 AM

„Poate mă las înșelat de bătrînețe și de teamă, dar presimt că specia umană – unica – e pe cale de a se stinge și că Biblioteca va dăinui: iluminată, solitară, infinită, perfect mobilă, înarmată cu tomuri prețioase, inutilă, incoruptibilă, secretă.” Borges („Biblioteca Babel”)




02. Muzicoteca de dinamită - Aug 7, 2020 9:26:00 AM
Another Brick In A Covid World, IIIVera (Bring the Boys Back Home)


03. Restitutio - Aug 7, 2020 8:31:00 AM

Nichita și eternul feminin

Magdalena Petrescu și Nichita Stănescu (1951)

„Maturitatea impunea muncă, învățătură, acumularea de lucruri pe care le prețuia și… iubire. «Este o disperare a omului», comenta Nichita, «în a căuta motive pentru a trăi fără limite de timp, a visa la nemurire, a fi tânăr, tulburat și neliniștit, fericit și revoltat. Mai presus de toate, iubim cu o siguranță uluitoare, ca și cum existența noastră ar fi veșnică, ca și cum am fi eterni adolescenți». Realitatea, însă, dădea buzna: «Părându-mi rău de adolescență!» – a exclamat Nichita. «Adolescența e-o frânghie de aur / pe care n-o poți tăia, dacă vrei, cu cuțitul / Adolescența e-o frânghie de aur / legând nadirul cu zenitul». După părerea lui, pragmatismul secolului al XX-lea punea accent doar pe existență, atât pentru tineri, cât și pentru bătrâni, de parcă nimeni nu ar mai dori nemurirea. Și, totuși… «Prima iubire nu se uită, are ecoul ei în viața fiecăruia».”*

Emilia Luchian* Textul integral la adresa: https://biblioteca-judeteana-nicolae-iorga-ph.webnode.ro/nichita-si-eternul-feminin-emilia-luchian/?fbclid=IwAR0RzlS84HisWKaEfknUH59NheSooOgBwmfcHfjpV_d6ICoUCtTauCR3dwc
04. Filmoteca de dinamită - Aug 6, 2020 12:30:00 PM
„Degrevați de veghea responsabilității pedagogice, liberi de exigențele carierei proprii, mai puțin ocupați și mai puțin hărțuiți de orgolii personale, ei savurează dezinteresat farmecul nepoților, cu făcutele și nefăcutele lor, cu răzgîielile lor inocente, cu vitalitatea lor de nedomesticit. Bunicii iubesc mai pur și mai total. Iubirea lor nu vrea să fie modelatoare, ci înțelegătoare. Iubirea lor nu vrea, de fapt, nimic, nu așteaptă nimic. E contemplativă, ludică, aproape extatică. Iar toate aceste stări se revarsă asupra copiilor, ca un dar, ca un nimb nutritiv. De aceea, cei care, asemenea mie, n-au avut norocul unei bune întîlniri, consistente și durabile cu instituția bunicilor riscă o anumită șubrezenie afectivă, o anumită rigiditate interioară, amestec de frustrare, inhibiție și retractilitate. În absența bunicilor, copilăria e mai scurtă, mai monotonă și mai tristă. În asemenea situații, nu poți avea decît o singură speranță: să compensezi ceea ce n-ai avut, asumînd tu însuți condiția de bunic. Si ori de cîte ori mă gîndesc la nepoții mei, la Andrei și mai nou, la Lili Catrina, mă întreb cu oarecare îngrijorare dacă voi fi în stare să fiu bunicul de care au nevoie...” Andrei Pleșu („Absența bunicilor”)


05. Muzicoteca de dinamită - Aug 5, 2020 10:00:00 AM
Another Brick In A Covid World (I + II)



06. Poemoteca - Aug 5, 2020 9:52:00 AM
Traian Furnea(14 aprilie 1954 – 3 august 2003)
Juridică*Da ia spune unde lucreziDumneata la papetărie să trăiți șiCe vinzi dumneata acolo la papetărieEu vînd creioane și gume și cernealăCaiete și hărți și păpuși să trăițiȘi hărți ziceai și hărți ziceamSă trăiți și harta patrieiȘi harta patriei să trăiți atîtNe ajunge notează grefier.Pentru vînzare de țară.* din volumul „Legitimație de poet”, ed. Albatros, 1982
07. Bibliophilia - Aug 5, 2020 9:49:00 AM

„Poate mă las înșelat de bătrînețe și de teamă, dar presimt că specia umană – unica – e pe cale de a se stinge și că Biblioteca va dăinui: iluminată, solitară, infinită, perfect mobilă, înarmată cu tomuri prețioase, inutilă, incoruptibilă, secretă.” Borges (Biblioteca Babel)foto: Sara Facio, 1968








08. Altițe & Bibiluri - Aug 4, 2020 12:12:00 PM

„Dictatorul care spune: «Poporul meu». 

Scriitorul care spune: «Cititorii mei.»”

W. H. Auden

(„The Prolific and the Devourer”)



09. Texte cu elice - Aug 4, 2020 11:51:00 AM

„Personaj vast, cu resurse multiple, dotat cu o aroganţǎ de catifea și surclasînd cu amabilitate pe oricine, obţinînd cu ușurinţǎ performanţa și strǎlucirea în tot ce i se întîmplǎ sǎ facǎ, modulînd în orice registru uman (devastator în deriziune și adorabil la excesul șuetei), apt sǎ ia forma oricǎrui context (de la petrecere cu lǎutari la întîlniri cu domni în vîrstǎ și regine), incapabil visceral sǎ tolereze afrontul, pǎtimaș și nedispus sǎ-și recunoascǎ greșeala, dotat cu o bunǎ-credinţǎ care uneori se învecineazǎ cu prostia, devenind relativist și îngǎduitor cînd e confruntat cu judecǎţile tranșante, dar grav și slujind patetic adevǎrul cînd sînt lezate principii, distant și angajat, atras de rigori monahale și topindu-se cu voluptate în vanitǎţile lumii, Andrei Pleșu excitǎ lesne fantasma colectivǎ a intelectualului român care, de la revoluţie încoace, pǎcǎlit în cîteva rînduri de istorie și devenit mefient, a decis sǎ aleagǎ vigilenţa și sǎ practice subtilitatea ca metodǎ și atunci cînd nu e cazul. Lent cînd e vorba de a acţiona preventiv, intelectualul nostru ajunge brusc agitat și este îngrijorat – cînd e prea tîrziu – de viitorul ţǎrii. Febril de ultimǎ orǎ, pus pe detectat și demontat mecanisme oculte, devine semnatar și strîngǎtor de semnǎturi. Întruchipeazǎ, pînǎ la desǎvîrșirea lor paranoicǎ, inteligenţa combinatorie de tip viril și cleveteala cu spasme preponderent femininǎ.”Gabriel Liiceanu ( „Portret de premiat hulit sau despre imoralitatea Legii dosarelor”)
10. Ploiești, mon amour! - Aug 4, 2020 11:26:00 AM
Ploiești între „orașul aurului negru” și „cimitirul bombardierelor”La 1 august 2020 s-au împlinit 77 de ani de la desfășurarea celui mai mare raid al aviaţiei anglo-americane asupra oraşului Ploieşti din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Operaţiunea denumită „Tidal Wave” a fost dusă la îndeplinire de trupele americane din Libia şi din sudul Italiei.Scopul principal al atacului a fost acela de a distruge rafinăriile de petrol ale Axei, aflate pe teritoriul României. Misiunea a fost una dintre cele mai costisitoare suportate de forţele americane de pe teatrul de operațiuni european, dar şi una dintre cele în care s-au înregistat cele mai mari pierderi de vieți omenești.

Aviația română de vânătoare a doborât 12 bombardiere, iar cea germană 7. Apărarea antiaeriană a doborât 17 aparate. Pierderile în oameni pe teritoriul României au însumat 350 de aviatori americani: 180 uciși, 110 prizonieri și 60 dispăruți. Totalul pierderilor pe durata întregii misiuni s-au ridicat la 579 de soldați, dintr-un total de 1.751.Bombardamentele operațiunii „Tidal Wave” au lovit rafinăriile „Steaua Română”, „Creditul Minier”, „Columbia Aquila”, „Astra Română”, „Vega” și „Orion”. Avarii importante au fost înregistrate la „Creditul Minier”, care a fost distrusă în proporție de 75%, la „Steaua Română” și la „Astra Română”, în proporție de pînă la 30%. Pagubele s-au ridicat la șase miliarde de lei.S-a redus la jumătate capacitatea de rafinare și s-au pierdut 50.000 de tone de petrol, dar reparațiile au limitat pagubele. După câteva săptămâni, producția de petrol devenise chiar mai mare decât înainte de raid.Cea mai costisitoare operațiune aviatică întreprinsă vreodată de Statele Unite a primit și cele mai multe Medalii de Onoare, un total de cinci, acordate colonelului Leon Johnson, comandantul Grupului 44 Bombardament „Flying Eight Balls”, colonelului John R. Kane, comandantul 98 Bombardament „Pyramiders” și post-mortem locotentului-secund Lloyd H. Hughes al Grupului 389 Bombardament „Sky Scorpions”, locotentului-colonel Addison E. Baker și secundului sau, maiorul John L. Jerstad, care l-a ajutat pe Baker în acele momente critice deasupra rafinăriei „Columbia Aquila”.
Însă pierderile în tehnică și oameni au convins Statele Unite să renunțe la atacurile împotriva rafinăriilor românești până în primăvara anului următor, când un Ploiești și mai bine apărat este supus unei campanii de bombardament desfășurată timp de mai multe luni.Atacul a reprezentat cea mai mare pierdere suferită vreodată de aviaţia Statelor Unite într-o singură misiune și, totodată, cea mai costistitoare. Data de 1 august avea să fie cunoscută drept „duminică neagră”, iar Ploieştiul avea să fie supranumit de aviatorii americani „cimitirul bombardierelor”.

Una dintre cele mai documentate lucrări apărute pînă în prezent despre această operațiune îi aparține regretatului scriitor și publicist, ploieșteanul Ioan Grigorescu. Volumul a apărut în anul 1995, la editura „Nemira”.



11. Raftul cărților - Aug 4, 2020 11:08:00 AM
Tratat despre obiceiurile, ceremoniile și infamia turcilor*GEORG CAPTIVUS SEPTEMCASTRENSIS („Anonimul din Sebeş“, „Studentul Romosan“, Georgius de Ungaria) s-­a născut în 1422, în satul transilvănean Romos. Pe la 15–­16 ani a plecat la studii la Sebeş, de unde, în 1438, când oraşul a fost asediat şi cucerit de oştile otomane, a fost luat prizonier împreună cu mulţi alţi locuitori ai cetăţii. A rămas în robie la turci vreme de două decenii. Spre maturitate, eliberat, a făcut parte din Ordinul călugărilor dominicani şi a locuit la Roma, unde a compus (fără să-­l semneze cu numele său adevărat) un tratat dedicat lumii musulmane, Tractatus de moribus, condictionibus et nequicia Turcorum, publicat prima oară în 1481. Stârnind un mare interes încă de la apariţie, lucrarea a fost, în deceniile următoare, republicată, tradusă şi retradusă în germană, iar printre editorii săi celebri se numără Martin Luther, care a şi prefaţat ediţia alcătuită de el în 1530. Georg Captivus a murit la Roma, în iulie 1502, la vârsta de 80 de ani.*„Literatura română de expresie latină cunoaște, în chip surprinzător, două lucrări dedicate în exclusivitate lumii turcești, din două perspective opuse, scrise în epoci așezate de o parte și de cealaltă a momentului de akme, de maximă înflorire a Imperiului otoman. Georg Captivus este reversul Principelui Cantemir, aflat la Înalta Poartă într-o epocă ce-i permite să scrie nu doar despre «mărirea», ci și despre «decăderea» ei. Georg este rob la Adrianopole, pe când încă mai era capitală imperiului; Cantemir trăiește la Constantinopole, că ostatic princiar, din 1687 până în 1710, cu scurte întreruperi.Cele două decenii turcești ale lui Cantemir par să aibă puține în comun cu ale lui Georg. Scopul lucrării e diferit, așa cum vădit diferite sunt instrumentele cercetării, sursele bibliografice și martorii nemijlociți cu care intră în contact, abordarea și anvergura științifică, publicul căruia i se adresează, curiozitatea cărturarului, stilul scriiturii și componenta teologică. Imensa lucrare a lui Cantemir, cunoscută și elogiată, «Istoria măririi și decăderii Curții otomane...», poate fi citită însă în paralel cu acest Tratat despre obiceiurile, ceremoniile și infamia turcilor: amândouă au de câștigat în nuanțări și în profunzime, conturând deopotrivă portretul unui neam și portretele celor doi autori, trăitori vreme de douăzeci de ani printre turci, despărțiți de două veacuri și jumătate de istorie, încheindu-și viața departe de lumea pe care o descriseseră, dar și de ținuturile natale.“Ioana CostaCartea lui Georg Captivus Septemcastrensis a fost publicată la Roma în 1481. Data este relevantă, pentru că i-a conferit, cumva, titlul de „prim incunabul românesc“, într-un sens lax, de vreme ce „românesc“ se referă, cu aproximație, la autor, nu la limba ori la locul unde a fost tipărită.*„Așadar, planul meu în acest tratat este să încredințez amintirii și scrisului cele pe care experiența mi le-a dat ca învățătură asupra faptelor, ceremoniilor, obiceiurilor și infamiilor turcilor, pentru că, dacă aș cădea a doua oară în mîinile lor, la bătrânețe – să mă ferească Dumnezeu, cu toate că eu mă tem îndeajuns de asta – să mă pot păzi de greșelile lor mai bine decât am făcut-o în tinerețe. Și cred că poate aduce mult folos ca, în vremurile acestea, fiecare credincios să se străduiască să le asculte, să le cerceteze, să le citească, pentru că, după cum este vădit, mulți – ba chiar nenumărați – creștini își tăgăduiesc credința în Christus neștiind, chiar necrezînd cele ce se spun despre șiretenia acelora, până ce, prinși în laț, află din propria lor experiență ce nu au voit mai înainte să înțeleagă.”**Georg Captivus Septemcastrensis* Editura Humanitas, București, 2017 (traducere din limba latină de Ioana Costa, cu un studiu introductiv de Constantin Erbiceanu)** Din prefața volumului „Tratat despre obiceiurile, ceremoniile și infamia turcilor”, p. 36
12. Jurnal de-a bușilea... - Aug 3, 2020 12:32:00 PM

MESERIA DE A TRĂI. Mi-am cumpărat din nou cărțulia conținînd jurnalul lui Pavese, „Il mestiere di vivere” pentru că pe aceea de demult, luată în timpul studenţiei, o împrumutasem cuiva (uitînd, evident, cui!) şi nu am mai recăpătat-o (ştiu cîteva asemenea persoane „respectabile” care, de-a lungul timpului, şi-au alcătuit biblioteci serioase, devalizîndu-le pe ale altora în acest mod, pe cît de simplu, pe atît de eficace: împrumutînd şi „uitînd” să înapoieze). O citisem de cîteva ori, la creion, îmi scosesem şi notițe, o ştiam aproape pe de rost. Îmi plăcea enorm scrisul tipului ăstuia despre care atunci, în acei ani tineri ai studenției mele, ştiam extrem de puţine lucruri. Printre care şi acela că sfîrşise tragic, luîndu-şi zilele, într-o cameră sordidă a unui hotel de mîna a treia din localitatea italiană Turin. Chestie de opţiune, îmi spuseseam io atunci… Mult mai tîrziu, peste ani, cînd eu însumi aveam să traversez o perioadă întunecată, grea, ca de plumb, bîntuit fiind de acutul sentiment al propriei mele inutilităţi pe această lume, am realizat, abrupt, că nu înţelesesem mai deloc gestul lui. Mi-am citit din nou însemnările. Îmi doream cu ardoare volumul, care însă era de negăsit... În urmă cu ceva timp l-am văzut într-un anticariat şi l-am cumpărat. Însă, ciudat, nu l-am mai putut parcurge nicidecum da capo al fine. Cînd şi cînd, îl deschid întîmplător, la o pagină oarecare şi citesc puţin. Cam aşa precum fac, de altfel, cu Biblia…

Zice Cesare Pavese undeva în „Meseria de a trăi” (jurnal 1935-1950, ediţia a treia, ed. Allfa, Bucureşti, 2005): ,,Unicul mod de a păstra o femeie – dacă ţii la asta – este s-o aduci într-o asemenea situaţie încît lumea, respectul oamenilor, interesul etc. s-o împiedice să plece. Cine încearcă să-şi păstreze o femeie doar prin simpla putere a dăruirii sau a sinceriăţii e un naiv. A avea legitimitatea de partea ta este modul prin care se stabilizează revoluţiile şi se păstrează femeile. Trebuie să te liberezi de orice gust nobil şi să accepţi să fii a righteous citizen (cu sensul de cetătean onorabil – n.m.), un mare burghez. Priveşte cît de regeşte s-au aranjat cunoscuţii tăi. Să faci dragoste bine şi să mănînci şi mai bine; ne place tuturor. Sunt oameni care s-ar mira foarte dacă te-ai îndoi că se sacrifică pentru idealuri. Viaţă practică e abilitate, nimic altceva…” Şi încheie implacabil: „Totul se reduce la sacramentala abilitate a logodnicei care nu trebuie să se dea iubitului, altfel el o lasă.”

Cesare Pavese cu Doris Dowling

Îmi vin ca o mănuşă cuvintele maestrului. Îndeosebi cele privind păstratul unei femei... Cred că sînt foarte puţini bărbaţi care izbutesc să păstreze o femeie doar prin puterea dăruirii şi a sincerităţii... În lumea asta a noastră mustind de pragmatism, de interese de tot felul... Lipsit fiind de abilitate privind viaţa practică (în general) şi mizînd exclusiv pe dăruire şi sinceritate şi io am pierdut. Și după cîteva asemenea pierderi (unele dintre ele chiar grele), am trecut în tabăra adversă (fără să am nici o clipă sentimentul că aş fi dezertor!) şi mi-am zis: „Ia să mă las şi io păstrat!” Ceea ce am şi făcut. Cine a vrut să mă păstreze, m-a păstrat. Cine nu, nu. Anii au trecut, pierderile au continuat însă cu o frecvenţă mai mică, parcă. Pînă la un moment dat cînd cineva a dorit realmente să mă păstreze. Și m-a păstrat...

N-a fost uşor, nu e uşor, pe bune...

În finalul paginii dumisale de jurnal, pare că maestrul se amuză ușor pe seama noastră, a cetitorilor dumisale... Oare „sacramentala abilitate a logodnicei” nu este o armă cu două tăişuri? Nu se dă iubitului, acesta o lasă; se dă iubitului, el tot o lasă (după)... Dincolo de tenta evident ludică a spunerii, rămîne paradoxul, pecum spuma mării pe nisipul plajei, după retragerea valului...

În ceea ce mă privește, încă un lucru e foarte clar. Și anume faptul că nici pînă în ziua de azi nu am dobîndit însuşirea, dibăcia, perspicacitatea, talentul, naiba știe cum s-or numi, de-a fi un „om practic”, adică de-a trata latura practică a vieţii mele precum un sumum de abilități care să mă umple de „foloase”, indiferent de natura lor. Îmi lipseşte cu desăvîrșire funcţia care să creeze „organul” generator al unor astfel de priceperi... Drept pentru care mă rezum la a-i privi pe aceia din juru-mi care „s-au aranjat regeşte”, fără nici o urmă de pizmă și cu un soi de admirație sinceră, însă cu o detaşare suficientă care să-mi permită a-i înţelege...




13. Texte cu elice - Aug 3, 2020 12:26:00 PM

„Toţi bărbăţii adevăraţi sunt tandri. Fără tandreţe, un bărbat devine neinteresant.

Gîndiți-vă doar la faptul că mîinile lui vă explorează locuri sensibile.”

Marlene Dietrich


 
14. Muzicoteca de dinamită - Aug 3, 2020 12:17:00 PM
Hipgnosis (1968-1983, http://www.hipgnosiscovers.com/) a fost un grup de design britanic specializat în crearea coperților unor albume ale muzicienilor și trupelor rock, celebrități (care nu mai au nevoie de nici o prezentare), printre care pot fi amintite: Pink Floyd, T. Rex, The Pretty Things, UFO, 10cc, Bad Company, Led Zeppelin, AC/DC, Scorpions, Yes, The Alan Parsons Project, Genesis, Peter Gabriel sau ELO & XTC. A fost înființat în 1968 de studenții (pe atunci, la London School of Film Technique și The Royal College of Art) Storm Thorgerson (n.1944) și Aubrey Powell (n. 1946, a.k.a. Po). „Creierele” Hipgnosis din anul 1974 au devnit... trei, cînd celor deja pomeniți li s-a alăturat și Peter Christopherson (n.1955 – m. 2010). Grupul s-a dizolvat în 1983. Thorgerson a continuat să lucreze în domeniul designului de albume iar Aubrey Powell s-a reorientat către videoproducții, notabile rămînînd cele realizate legendarului grup britanic The Who.În fotografie, prima coperta a L.P. – ului „Circus” (1975), cel de-al șaselea album de studio al grupului britanic de prog-rock „Argent”.

Full Album:

15. Fototeca de dinamită - Aug 3, 2020 12:05:00 PM
Debussy & Stravinsky (1911)


16. Vise & amintiri („Iʼm Old, But I'm Happy!”) - Aug 3, 2020 11:57:00 AM
Cu Vlad, undeva, cîndva, în Lumea Nouă, într-un octombrie al anului 2015... Father and Son Cat Stevens

17. Altițe & bibiluri - Aug 3, 2020 11:17:00 AM
„Toţi bărbăţii adevăraţi sunt tandri.
Fără tandreţe, un bărbat devine neinteresant.
Gîndiți-vă doar la faptul că mîinile lui vă explorează locuri sensibile.”
Marie Magdalene Dietrich



18. Remember - Jul 31, 2020 9:33:00 AM
Richard Wright(28 iulie 1943 – 15 septembrie 2008)

Wearing The Inside Out


19. Muzicoteca de dinamită - Jul 31, 2020 9:24:00 AM
Sergiu Celibidache(1912 - 1996)
„Să trăiești, înseamnă să trăiești evoluția sunetului, evoluția stărilor afective, nu să le înțelegi.”
„(...) mi-am dat seama ce însemna să treci peste sunet; aici, ceea ce rămîne greu de explicat, ce înseamnă să treci peste sunet? Cînd treci peste sunet, unde ajungi ? - întreabă mîrlanul. Ca și cum transcendența s-ar putea explica intelectual! Și există enorm de multă lume care încearcă asta și după noile experiențe asiatice, (să) vrea să capteze starea asta de spirit. Ca și cum transcendența ar <fi> ceva. Nevoia asta de a crea obiecte de gîndire, de a crea gîndire, este o nevoie a gîndirii. De altfel, cînd se spune în contemplație sau în meditație: să nu gîndești...; a nu gîndi, pusă așa, este o altă gîndire. Eu nu gîndesc, este o gîndire. Or, procesul de a nu gîndi există! Acest vid nedefinibil, în nici într-un fel materializabil pentru conștiința omenească... Or, asta este o realitate! Or, muzica nu se poate explica, muzica se poate trăi!”** ** Fragment dintr-un interviu luat lui Sergiu Celibidache de V. Eskenasy, în 9 martie 1995
În urmă cu 108 ani se năștea celebrul dirijor român, cu origini grecești (Celibidaki, după tată), personalitate complexă a artei muzicale și dirijorale românești (și universale), unanim recunoscut drept unul dintre iluștrii șefi de orchestră ai secolului trecut.„Sergiu Celibidache a fost un mare interpret al muzicii post-romantice, fiind recunoscut ca dirijor neîntrecut al simfoniilor lui Anton Bruckner, precum și al impresioniștilor francezi, de la Claude Debussy la Maurice Ravel. Stilul său dirijoral era foarte original, fiind cunoscut în special pentru varietatea tempo-urilor: astfel, cu cît pasajul muzical era mai bogat și mai complex, cu atît tempo-ul devenea mai lent. Din acest motiv, Celibidache a refuzat înregistrările pe discuri. Numai după moartea sa și cu acordul familiei, EMI Classics și Deutsche Grammophon, au putut face disponibile publicului o parte dintre cele mai faimoase înregistrari live.” (sursa: http://www.fundatia-celibidache.com/)

Printre numeroasele și importantele distincții obținute de-a lungul întinsei sale cariere muzicale, care vin să consfințească excepționalele dumisale calități și prestații artistice, se pot aminti, printre altele, titlul de Membru de Onoare al Academiei Române, Doctor Honoris Causa al Academiei de Artă din Iași, Marele Ordin German de Artă „Maximilian”, precum și pe cel de Comandor al Artelor și Literelor, conferit de către Guvernul Francez.Anton BruknerSimfonia nr. 8 în do minorDirijor: Sergiu CelibidacheFilarmonica din München


20. Raftul revistelor - Jul 31, 2020 9:16:00 AM
LUCEAFĂRULLa 1 iulie 1902 apare la Budapesta primul număr al revistei „Luceafărul” („Luceafĕrul”, cu ĕ scurt, ă din e) cu subtitlul „Revistă literară”, editat de către studenții români aflați la studii acolo, membri ai unei organizații pe care ei și-o numiseră „Societatea academică «Petru Maior»”. Comitetul de redacție era format din Al. Ciura (studentul la teologie și publicist), redactor-șef, Aurel P. Bănuț, editor și redactor responsabil iar ca membri, Octavian Goga, Ion Lupaș, Ion Montani, Dionisie Stoica, Ion Lapedatu, Vasile E. Moldovan, Sebastian Stanca și George Zaria. Apărea în zilele de 1 și 15 ale lunii. Din 1904, proprietarul și editorul publicației devine scriitorul și omul politic Octavian C. Tăslăuanu și, începînd cu anul 1906, avea să fie tipărită și editată la Sibiu, cu subtitlul „Revistă ilustrată pentru literatură și artă” pînă pe16 iunie 1914, cînd a apărut ultimul număr în această formulă. Publicația își reia aparițiile lunar, între 1 ianuarie 1919 și august-septembrie 1920, la București și apoi din nou la Sibiu (ianuarie-februarie-martie 1934 – septembrie 1939).În 1945, Mircea Eliade și Virgil Ierunca au editat revista „Luceafărul” la Paris (fiind prima publicație strict literară a exilului românesc), apărînd doar două numere (în mai 1948 și în noiembrie 1949).În 15 iulie 1958, la București, revista apare ca bilunar al Uniunii Scriitorilor din România, drept o continuatoare a publicației „Tânărul scriitor” cu scopul declarat de formare instituționalizată și de promovare a unei generații de tineri scriitori, necontaminați de „ideologia burgheză”. Din 1965 apare săptămînal. A fost condusă de o serie de scriitori precum Mihai Beniuc, Dan Deșliu, Eugen Barbu, Virgil Teodorescu, Ștefan Bănulescu, Nicolae Dragoș, Nicolae Dan Fruntelată, Laurențiu Ulici (din 1990), Marius Tupan și Dan Cristea.„Aici îşi vor publica marile lor poeme Ion Gheorghe, Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, precum şi o serie de tineri poeţi şi prozatori, de la Dumitru M. Ion la Horia Pătraşcu. Povestiri apte pentru controverse vor fi «În treacăt» de Nicolae Velea, «Leul Albastru» (1965) de D. R. Popescu. Îşi vor face şcoala reportajului sau şi-o vor perfecţiona, printre alţii: Romulus Zaharia, Sânziana Pop, Gica Iuteş, Mihai Stoian etc. Cronica literară este susţinută de-a lungul timpului de I. D. Bălan, Al. Oprea, Dan Hăulică, Eugen Barbu, Aurel Martin, Gheorghe Achiţei, Dragoş Vrânceanu, M. N. Rusu. Cronica plastică impune pe Mihai Negulescu, după ce o vreme M. R. Paraschivescu semnase rubrica «Civilizaţia ochiului». În cadrul aceleiaşi rubrici s-au purtat polemici, dintre care cea mai notorie este aceea în jurul monumentului lui Eminescu ratat de C. Baraschi. Cronica teatrală este ţinută cu regularitate, energie şi talent de Dinu Săraru. Inedit în contextul presei româneşti a fost „Dicţionar de literatură română contemporană» şi «Addenda la Dicţionar», pregătite de iniţiative anterioare de prezentare prin «Fişe» (1959), «Profiluri literare» (1961), «Scriitori pentru copii» şi «Medalioane» dedicate unor autori contemporani. Prin Eugen Barbu «Luceafărul» devine mai puţin o revistă de informare şi îndrumare a tinerilor, cât un periodic de atitudine şi polemică. «Atitudini», «Accente», «Vitraliu» îşi îndreaptă atenţia către aspectele precare ale vieţii literare, uneori atacurile fiind nedrepte şi fără semnătură.”*În momentul de față, revista apare lunar și poartă titulatura „Luceafărul de dimineață”, apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România și este concepută de o valoroasă echipă redacțională coordonată de criticii literari Dan Cristea (director) și Alex. Ștefănescu (redactor-șef), secondați de scriitorul Aurel Maria Baros (secretar general de redacție).* Marian Popa, „Dicţionar de literatură română contemporană”, ed. a II-a, editura Albatros, București, 1977
CONTEMPORANUL

La 1 iulie 1881 lua ființă, la Iași, revista Contemporanul.În paginile publicației, înființate la inițiativa cercurilor socialiste de la Iași, erau abordate teme circumscrise culturii, științei și politicii.Încă de la început, „Contemporanul” a continuat linia trasată de generaţia paşoptistă, militând pentru ideea de reformă, susţinând emanciparea femeii, încercând să ia iniţiative în direcţia modernizării învăţământului românesc sau popularizând operele valoroase din literatura universală. Până la încetarea apariției sale în anul 1891, în paginile revistei vor semna Constantin Dobrogeanu-Gherea, frații Nădejde, Sofia Nădejde, Constantin Mille, N. Beldiceanu, I. Păun-Pincio, T.D. Speranția, O. Carp, A. Stavri, D. A. Teodoru, St. Basarabeanu, Ion Creangă, Dimitrie Anghel. De la apariția primului număr la 1 iulie 1881, la Iași, sub egida Cercului socialist din localitate, „Contemporanul” își fixa scopul „de a face cunoscut publicului român cum privește știința contemporană lumea”. (Corneliu Şenchea)Sufletul revistei era Constantin Dobrogeanu-Gherea, care promova ideea că dezvoltarea criticii trebuie să urmeze dezvoltării societăţii, literaturii şi a artistului.„Contemporanul” şi-a încetat apariţia în anul 1891, dar linia sa ideologică a fost continuată de alte publicaţii ca „Evenimentul literar”, „Viaţa Românească” sau „Literatură şi ştiinţă”, ultima condusă tot de Gherea, dar cu o viaţă mai scurtă decât a surorii sale ieşene: 1893-1894.Din 1990 și până în prezent, revista continuă să apară, în forma nouă, sub numele „Contemporanul. Ideea Europeană”, revistă europeană de cultură. Funcţia de redactor şef o deţin prozatorul Florin Sicoie (1990-1998), prozatorul Cătălin Ţârlea (1998-2001), iar din decembrie 2001, Aura Christi, poet, romancier, eseist. În paginile publicaţiei semnează curent, unii dintre ei având rubrici permanente, Nicolae Breban, Aura Christi, Nicolae Balotă, Ştefan Borbely, Irina Petraş, Răzvan Voncu, Călin Căliman, Dana Duma, Maria-Ana Tupan, Doina Ruşti, Bogdan Mihai Dascălu, Iosif Sava, Solomon Marcus, Henri Zalis, Gheorghe Schwartz, Geo Vasile, Ion Ianoşi, Janina Ianoşi, Doina Dascălu, Crişu Dascălu.
21. Poemoteca - Jul 31, 2020 9:01:00 AM
Letiția Ilea
adolescența meao cosmetică a cuvintelor mari adevăr singurătateJanis Joplin și romane sud-americaneNietzsche și Kirkegaard înlocuind prietenii neînțeleșifoarte greu când rămâneai tu și cu tinetrebuia să lepezi atunci frazele rumegate îndelungcu gust de chewing-gum pentru care se spunea că ești inteligentse năruia totul tu voiai să înțelegio arhitectură de „de ce”-urimoartea era mai aproape decât dragosteapână într-o zi te-ai acomodat cu realitateați-au spus că ai devenit „om mare”și adolescența ta cu miros de plante otrăvitoare și vipereca o iubită părăsită fără pricină*ce metaforăsă găsesc pentru lacrimile mele de copilpentru lacrimile de la moartea tatălui meupentru lacrimile mele de acumcare pot fi zăritedoar după un lung antrenamentar trebui poate să vorbescdespre râuri, fluvii, mări, șampaniedar atunci copilular râde oaretata ar trăipoemul meu ar fi adevăratca durerea ce mă sfâșieîn fiecare clipă?**

Schiță de portretS-a născut la Cluj unde a și absolvit Facultatea de Filologie a Universității Babeș-Bolyai, secţia franceză-română. A debutat cu poeme în revista Steaua, în 1984 și apoi, în volum, în 1997 (Eufemisme, ed. Idea). A continuat să publice, în special versuri dar și cronici literare, interviuri sau traduceri (din și în limba franceză), în cele mai importante reviste literare și culturale ale țării.Pînă astăzi i-au apărut nouă volume de versuri la edituri din România și Franța, fiind prezentă cu versuri în antologii din cele două țări. Cel mai recent volum al său este Blues pentru caii verzi („Cartea Românească”, 2010), tradus și în limba franceză, în anul 2012 (Blues pour chevaux verts).Din anul 2002 este membră a Uniunii Scriitorilor din România (filiala Cluj). A fost invitată la festivaluri de poezie și colocvii ale traducătorilor francofoni.A primit opt premii literare în România și unul în Franța (pentru poezie și traduceri).Despre poezia Letiției Ilea au scris nume importante ale criticii literare românești (Marian Papahagi, Al. Cistelecan, Ion Pop) dar și poeți extrem de valoroși precum Constanța Buzea, Octavian Soviany sau Ion Mureșan.În prezent, predă limba franceză, în calitate de conferențiar universitar, la Centrul „Lingua” al Facultății de Științe Economice și Gestiunea Afacerilor a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj.Cum zilele acestea, poeta a mai adaugat un an vîrstei deplinei sale maturități, nu-mi rămîne altceva de făcut, decît, ca alături de cele mai bune gînduri, să-îi urez, din inimă, la mulți ani!*„… printre pereţii discursului, chiar bine conturaţi în limpezime, bântuie tristeţea şi amărăciunea unui veşnic inadaptat. Poemele îţi lasă sentimentul de strigăt mut, poezia părând a fi o nobilă terapeutică a dezamăgitului.”(Ion Mureşan, în „Tribuna”, nr. 38, 1991, p.6)*„Dacă sunt, azi, poeți bacovieni, Letiția Ilea e primul dintre ei. Și primul pentru că ajunge la neantul bacovian existențial, fără recurs la intertextualisme.” (Al. Cistelecan, în prezentarea volumului „Blues pentru caii verzi”)
* din volumul „Eufemisme” ** din volumul „Blues pentru caii verzi”
22. MEMENTO - Jul 31, 2020 8:48:00 AM
Gustav Mahler(7 iulie 1860 – 18 mai 1911)
„Dacă un compozitor ar putea spune prin cuvinte ce are de spus, nu s-ar mai deranja încercând să o spună prin muzică.”„Trebuie să ai partitura în cap, nu capul tău în partitură.”„Nu mă las dus de valul propriilor mele idei. Abandonez 19 din 20 dintre ele în fiecare zi.”„Chiar dacă lumea mă cenzurează, ar trebui să o facă cu pălăria în mână (în semn de respect).”
Pe 7 iulie s-au împlinit 160 de ani de la nașterea unuia dintre cei mai importanți muzicieni ai sfîrșitului de secol XIX, unanim recunoscut drept un genial compozitor și desăvîrșit șef de orchestră, creator de simfonii în tradiție bethoveniană, a cărui creație a făcut în cel mai fericit chip cu putință trecerea de la romantismul tîrziu la modernismul secolului al XX-lea. Așadar, un ultim mare romantic și, deopotrivă, un avangardist avant la lettre, un om al paradoxurilor și al extremelor, care în întreaga sa creație și-a manifestat cu o intuiție cvasi-psihanalitică și o trăire profundă și intensă, experiențele de viață, nevrozele, anxietățile și obsesiile sale vizavi de viață și de moarte, toate acestea și multe altele găsindu-și loc cu asupra de măsură în arta sa sonoră, îndeosebi în simfoniile sale, despre care el spunea deseori că sînt „cât o întreagă lume”. Iată doar cîteva motive pentru care muzica sa a fost, pe de o parte, adulată cu frenezie și, deopotrivă, a provocat repulsie, ba chiar atrăgîndu-i critici severe, atît din partea specialiștilor dar și a marelui public. Lucru care l-a determinat să afirme, nu o sigură dată, cu amărăciune: „Vremea mea încă nu a venit!”.Tip incomod și inadaptat („Sunt condamnat să fiu de trei ori fără casă: ca unul din Boemia printre austrieci, ca austriac printre germani, și ca evreu în toată lumea”), cu o viață mai degrabă retrasă, ascetică de multe ori (așa cum reiese din memoriile soției sale), cu un temperament autoritar și impulsiv, după absolvirea Conservatorului din Viena s-a dedicat aproape în totalitate artei dirijorale, devenind rapid – în ciuda faptului că era considerat un fanatic al perfecțiunii – unul dintre cei mai apreciați șefi de orchestră ai vremii sale, compoziției dedicîndu-i doar vacanțele de vară, pe care, invariabil, și le petrecea într-o căbănuță de lemn pe malul lacului Wörthersee din Alpii austrieci, într-un decor montan pictural, despre care spunea că este transpus în întregime în muzica sa. Acest evreu care credea în Hristos era îndrăgostit de natura alpină, plăcîndu-i să cutreiere munții dar să și înoate ore-n șir, mărturisind că apa îl inspiră în clipele în care compune.La doar 27 de ani devenea director al Operei din Viena – după o perioadă de doi ani în care a condus Opera din Budapesta – unde, în ciuda tuturor controverselor și conflictelor avute, datorate în mare parte temperamentului său vulcanic și stilului tiranic de lucru cu orchestra, a rămas un deceniu, timp în care s-a ocupat de 52 de producții din repertoriul existent și de nu mai puțin de alte 32 de noi spectacole. Celor care se plîngeau de modul său autocratic de lucru, le răspundea fără echivoc: „Când standardele unei mari opere au decăzut la un nivel atât de rușinos precum aici, tirania este singurul remediu. Vă rog nu puneți vreo bază pe aceste plîngeri meschine, decît dacă provoc cel puțin două scandaluri pe săptămână.” Nu întîmplător perioada directoratului său aici a fost supranumită „Epoca de Aur” a operei vieneze...
L-a avut prieten și sfătuitor pe marele compozitor Johannes Brahms (după ce acesta-l ascultase dirijînd opera „Don Giovanni” de Mozart și care l-a făcut să exclame: „A fost cel mai bun Don Giovanni pe care l-am auzit vreodată! ”) dar și pe celebrul compozitor și dirijor Richard Strauss, despre care a spus: „Strauss și cu mine creăm tunele din părți opuse ale muntelui. Într-o zi ne vom întâlni.”Ultimii săi trei ani de viață aveau să se petreacă la New York, unde va dirija „Tristan și Isolda” a lui Richard Wagner și „Don Giovanni” de Mozart (la Metropolitan Opera), apoi a devenit director muzical la „New York Philarmonic”, presigioasa instituție care și astăzi este, în bună măsură, rod al manageriatului artistic al lui Mahler, care a reorganizat-o, a angajat noi și valoroși muzicieni, pe care i-a obișnuit cu un program intensiv de repetiții și a mărit numărul concertelor susținute în fiecare stagiune.Opera sa, redusă ca dimensiuni, cuprinde 18 opusuri, dintre care zece simfonii, ultima neterminată. Celelalte sînt lucrări vocale (lieduri), dintre care cele mai interpretate sînt „Kindertotenlieder” („Cîntecele copiilor morți”) și „Das Lied von der Erde” („Liedul despre pământ”)A fost căsătorit cu Alma Schindler, cu care a avut două fiice.Despre viața compozitorului s-au făcut două filme artistice de lung metraj („Mahler”, 1974, în regia Ken Russel, biografic, SUA) și „Mahler on the Couch / Mahler auf der Couch” („Maler pe canapea”, 2010, regia Percy & Felix Adlon, Germania) precum și un film documentar despre Simfonia a III-a, „What The Universe Tells Me / Ce-mi spune Universul” (regia: Jason Starr https://www.youtube.com/watch?v=bArhdP88dGE)

23. Remember - Jul 30, 2020 11:07:00 AM

Păstorel Teodoreanu(30 iulie 1894 – 17 martie 1964)
Pe numele său de botez, Alexandru Oswald Teodoreanu.A fost fratele mai mare al prozatorului de mare succes, Ionel Teodoreanu.Avocat, oenolog, gastronom, publicist, scriitor.

A devenit celebru cu volumul de epigrame Strofe cu pelin de mai pentru Iorga Nicolai (1931). Romanul său cel mai cunoscut este „Hronicul măscăriciului Vălătuc”, asemuit de criticul și istoricul literar George Călinescu cu A scris și un Tratat despre vinuri, coniacuri și tehnica degustării acestora. Volumul a rămas în manuscris, astăzi fiind considerat pierdut. În colaborare cu Jean Grosu, a făcut una dintre cele mai bune traduceri în limba română a capodoperei lui Jaroslav Hašek, romanul

Fire boemă și un remarcabil causeur, a fost un epigramist redutabil, chiar de temut pentru mulți. Și, deopotrivă, un excelent autor de calambururi și de aforisme.A murit de cancer pulmonar la 70 de ani, fiind înmormîntat în cavoul familiei Delavrancea (cu care se înrudea) de la cimitirul Bellu din București, nu înainte de a-și concepe epitaful: Oratorul. Frazele domnului Nicolae Iorga sunt lungiFraza asta nefireascăPentru public e un bine,Findcă, până s-o termine,Poate sala s-o golească.***La venirea ruşilor, în 1945Pe drumeagul din cătunVenea ieri un rus şi-un tun;Tunul rusŞi rusul tun!*Armistiţiul ne-a impusSă dăm boii pentru rus!Ca să completam noi doza,L-am trimis pe Petru Groza!***Despre demnitarii Republicii Populare RomâneCine-i mare, dă din mână şi-are 4 la română?Cine-i la academie şi-are 4 la chimie?Cine-n ţară este tare şi-are 4 la purtare?Toate trei de le ghiceşti, 20 de ani primeşti.***„O rețetă de mâncare e ca și o partitură: trebuie interpretată. Menuetul lui Beethoven e același pentru toate privirile. Dar una e pe vioara maestrului George Enescu și alta pe dibla lăutarului de la Moara Văduvă.”„Unii oameni își închipuie că pentru a mânca bine e suficient să ai stomac și bani. Se înșală, trebuie să ai și cap.”„Gastronomia nu e lăcomie și animalitate, ci numai un prilej de punere în valoare a spiritualității. Dacă nu e asta, nu mai e nimic.”„Este o datorie elementară să plăteşti ce ai băut. Dar nu eşti obligat să bei tot ce ai plătit.”
24. Muzicoteca de dinamită - Jul 30, 2020 9:15:00 AM
Cat Stevens(aka Yusuf)

25. Another Brick In A Covid World - Jul 30, 2020 8:35:00 AM
Waters. Roger. (Floyd. Pink.)