Blogs Home » Arte » Arta » Cuvinte-Sunete-Imagini

Cuvinte-Sunete-Imagini

Blog de scriitor conţinînd articole personale (şi nu numai!) din cele trei domenii sugerate chiar de titlul blogului: literatură, muzică, arte vizuale.



Articole Blog

01. Memento - Nov 19, 2019 11:40:00 AM
Radu Tudoran(8 martie 1910–18 noiembrie 1992)
Născut în urmă cu 109 ani în imediata vecinătate a Ploieștiului (în comuna prahoveană Blejoi), Radu Tudoran a fost, de departe, ca scriitor și nu numai, cu un cap peste celălalt frate al său (Geo Bogza, scriitor și el, a cărui prezență, infinit mai vizibilă în spațiul public, îi conferise o anume notorietate), deși multe voci consideră superior talentul literar al lui Geo Bogza. Însă lucrurile, cel puțin pentru mine unul, nu stau deloc așa.
Absolvent al Liceului Militar de pe lîngă Mănăstirea Dealu (1930) și, apoi, al Școlii Militare de Ofițeri de la Sibiu (1932), Nicolae Bogza a fost, pînă în 1938, ofițer al Armatei Române, an în care abandonează cariera militară, își ia pseudonimul Radu Tudoran, cu care avea să se impună defintiv în istoria literaturii române, pe de o parte iar pe de alta, în memoria afectivă al celor care l-au citit și admirat și se dedică scrisului, debutînd cu un reportaj în revista „Lumea românească”, diriguită de Zaharia Stancu. În 1940 i-a apărut volumul de nuvele „Orașul cu fete sărace”, iar în 1941, romanul „Un port la răsărit”, remarcat de critica literară, dar cu oarecare întîrziere.
N-a agreat și nu s-a adaptat sub nici o formă noului regim instalat de puterea sovietică după al doilea război mondial și, fiindcă scrisese articole în care critica, deopotrivă, extremismul de dreapta, dar și politica Uniunii Sovietice (dar mai cu seamă pentru romanul Un port la răsărit), spre sfîrșitul anului 1947 i s-a luat dreptul de semnătură, singura sa sursă de venituri reprezentînd-o traducerile (în special din scriitori ruși și sovietici dar și din literatura franceză). După 1947 am fost înmormântat, nimeni n-a mai pomenit de mine decît dacă își mai aducea cineva aminte să-mi vîre o suliță în coaste, mărturisea cu amărăciune scriitorul, într-un interviu din 1992.
Se stabilește la Brăila unde intenționa să-și construiască o goeletă, cu care să călătorească pe oceanul planetar dar restricțiile noului regim de sorginte comunistă i-au dejucat planurile, proiectul său rămînînd neîncheiat. Corabia a rămas doar undeva, în visurile sale și, sub numele de „Speranța”, ea a căpătat înfățișare în romanul Toate pînzele sus!, călătorind pe mările lumii și trecînd prin întîmplări neobișnuite, rod al imaginației Ediția princeps a romanului
Toate pînzele sus!
(1954)debordante a strălucitului scriitor. Tîrziu, peste ani, goeleta „Speranța” va căpăta și formă fizică, fiind efectiv construită (în anul 1968), la comanda studioului cinematografic „București”, la șantierele navale din Tulcea și Brăila, pentru producția peliculei Toate pînzele sus! în regia lui Mircea Mureșan. Ulterior, în 1976, filmul a fost ecranizat și pentru televiziune. Într-un fel, visul scriitorului se împlinise...Dragostea pentru călătorii a lui Radu Tudoran nu se va stinge niciodată, ea avînd să-i poarte pașii, de-a lungul întregii sale vieți, prin multe locuri mai mult sau mai puțin umblate ale planetei, pe uscat, prin aer sau pe ape, peripluri care, rapid, vor deveni romane solide (precum Oglinda retrovizoare, Frumoasa adormită ori La nord de noi înșine), în care ficțiunea se împletește cu realitatea într-o scriitură elegantă, firească, dezinhibată de orice urmă de convenționalism, depășind copios tiparele a ceea ce, cu un termen generic, am putea numi aceste opusuri simple „jurnale de călătorie”.Radu Tudoaran și Geo BogzaÎn anul 1978 îi apare primul volum din ciclul Sfîrșit de mileniu (alcătuit din șapte romane), care se va închide în anul 1994, cu volumul apărut postum, Sub zero grade, reprezentînd o complexă panoramă a societății românești a secolului XX, căruia scriitorul i-a dedicat ultimii douăzeci de ani ai vieții sale.
A trăit retras pînă la final, fiind o prezență extrem de discretă în public, parcimonios la culme cu furnizarea de informații legate de propria biografie, motiv pentru care, despre viața sa se știu relativ puține lucruri, marea majoritate e elementelor autobiografice fiind inserate, dar și acestea cu zgîrcenie, în cărțile sale.
Radu Tudoran a încetat din viață în 18 noiembrie 1992, în urma unei severe afecțiuni cardiace. Pe masa de lucru avea abia încheiat volumul al șaptelea al ciclului „Sfîrșit de mileniu”, pe care, din nefericire, nu avea să-l mai vadă tipărit...
*
„Pe 18 noiembrie 1992 murea la București, în urma unei operații nefericite pe cord, Nicolae Bogza, fratele lui Geo Bogza, devenit celebru sub numele de scriitor Radu Tudoran (n. 8 martie 1910, Blejoi, Prahova).
Ofițer de formație, cu un trecut interbelic aventuros, debutat editorial în 1939 cu o broșură (nehitleristă, dar care i-a creat mai tîrziu probleme) despre Germania contemporană, autorul celui mai frumos roman de aventuri din întreaga literatură română (Toate pînzele sus!, 1954), a publicat cîteva zeci de volume de proză (preferatele mele: Un port la răsărit, Flăcări, Casa domnului Alcibiade). A fost un romancier pur sînge, care a făcut să viseze generații întregi de cititori tineri (nu doar biologic). De redescoperit și de revalorizat.” Paul Cernat

02. Poemoteca - Nov 18, 2019 10:18:00 AM

„Așteptîndu-te să vii, mîine, mă aflu spunîndu-mi: «Te iubesc»; apoi, vine gîndul: «Mi-ar plăcea să scriu un poem, care ar exprima exact ceea ce-aș vrea să spun cînd mă gîndesc la aceste cuvinte.»”Wystan Hugh Auden
(„Dichtung und Wahrheit. An Unwritten Poem”)


03. Cuvîntul de azi - Nov 15, 2019 8:42:00 AM
Regina Maria a RomânieiBIBÍL, bibiluri, s. n. Broderie realizată din fire (colorate sau albe) sau dantelă lucrată cu acul; cusătură cu colțișori (aplicată la guler, la mîneci sau la poalele cămășii, bluzei sau altor obiecte de vestimentație); (în expr.) a vorbi cu bibiluri – a vorbi folosind cuvinte alese, cu înflorituri, la figurat; a o da pe bibiluri – a face gesturi de atragere a bărbaților; vorbe sau gesturi de atragere a clienților. [Din ngr. bibíla.]
04. Cuvinte de folos - Nov 15, 2019 8:38:00 AM

Altfel despre iubire*
Dragostea este adevărată atunci cînd încalcă și destramă legile! Dumnezeu nu stă să vadă cat de păcătos este un om…
Mitropolitul Ignatie al Dimitriadei: Ați spus că Biserica este eros? Ce înseamnă acest lucru?
Ieromonah Varnava Iankos: Cred că, în zilele noastre, din acest motiv, Biserica nu îi atrage pe oameni, pentru că propune o Biserică lipsită de eros, împămîntenită în canoanele și convingerile ei, netrăind relația vie cu Dumnezeu. Relația vie înseamnă viața prin Sfintele Taine, care reprezintă jertfa lui Dumnezeu adusă lumii. Consider că aceasta este problema noastră: nu trăim, în esență, aceste realități și îi îngrădim pe oameni, fără să le dăm această posibilitate. Să spunem lucrurile mai simplu. Scrie undeva Sfântul Ioan Hrisostom, referindu-se la Hristos, că este iubitul care a venit în lume, s-a logodit cu desfrînată, s-a unit cu ea și a făcut din ea fecioară. Desfrînată este firea noastră. Fecioria se restaurează nu pentru virtutea noastră, ci datorită iubirii lui Dumnezeu.Ce este, în esență, erosul? Este atunci cînd mă simt atras de cineva, cînd mă entuziasmez, cînd mă simt important. Cînd îmi trăiesc neputințele și patimile, iar Dumnezeu nu mă judecă, ci mă iubește, mă entuziasmez și mă simt atras de iubirea Lui, pentru că El ne-a iubit Cel dintîi. Se pare că oamenii, nu din răutate, ci pentru că se tem și au sentimentul nesiguranței, consideră erosul ca pe o capacitate de a-ți stăpâni aproapele iar în acest fel, erosul se îndepărtează, se transformă și se înstrăinează, devenind prin contact trupesc, diferit de relația interpersonală, astfel încît pot să-l controlez, să îl stăpânesc și să îl cuceresc pe celalalt.
Mitropolitul Ignatie al Dimitriadei: V-ați referit la un Părinte al Bisericii. Înainte să intrăm mai adînc în subiect, vreau să vă întreb dacă Părinții Bisericii au vorbit deschis despre aceste lucruri, așa cum vorbim noi în acest moment.
Ieromonah Varnava Iankos: Au vorbit atît de deschis, încît astăzi, noi nu mai putem face același lucru. Au vorbit întotdeauna despre eros. Acest cuvînt îi surprinde pe oameni. Din răspunsurile tinerilor reiese că Biserica este ceva străin erosului sau relațiilor trupești. Oare acestea nu sunt daruri de la Dumnezeu? Biserica trebuie să îi învețe pe oameni cum să trăiască această relație, pentru a nu fi înțeleasă ca un produs de consum, ci să fie de durată, să fie veșnică.
Mitropolitul Ignatie al DimitriaderiMitropolitul Ignatie al Dimitriadei: Ati vorbit despre duhul de stăpânire. Să revenim la acest subiect! Exista pericolul ca erosul să conducă la o relație de dominație, în locul unei relații de dragoste?
Ieromonah Varnava Iankos: Desigur! În mod lumesc îmi socotesc valoarea în măsura în care îl domin pe celalalt. Cît de mult îl exploatez, cît de mult devine „al meu”… Și nu în ce măsură mă voi putea dărui celuilalt.Acest lucru ni-l sugerează lucrarea principală a erosului dumnezeiesc, care este, prin excelență, Sfînta Liturghie. Pentru că vocea lumii, în incapacitatea, în lipsa și nesiguranța ei existențială, vrea să fie stăpînă pe situație, pentru a-l domina pe celalalt, spunînd: Îl voi stăpîni pe celalălt pentru a trăi, îl voi mînca pentru a trăi!”. Sfînta Liturghie spune altceva: Vino să Mă mănînci, ca să trăiești… Luați, mîncați, acesta este Trupul Meu…”. Considerăm că omul care merge la biserică în mod regulat și se împărtășește, trăiește erosul dumnezeiesc în cea mai mare măsură. De ce spunem acest lucru? Pentru că dobîndește un simț și înțelege nevoia celuilalt, vrînd să-l slujească, să-l odihnească. Nu pentru că este puternic, ci pentru că este neputincios. Neputința devine putere în cadrul bogăției iubirii lui Dumnezeu. Cel mai frumos fapt care există în Biserică, este să ne simțim neputincioși și zdrobiți cu inima. Cel mai puternic om este acela care alege să aibă inima zdrobită. Numai cel care are inima zdrobită se poate pune în locul celuilalt și poate să pătimească împreună cu el. Dacă nu Îl gustăm pe Hristos, ce sens are să spunem ce este păcatul?
Mitropolitul Ignatie al Dimitriadei: Ați vorbit despre Sfînta Împărtășanie ca fiind lucrarea erosului dumnezeiesc prin excelentă. Ce se întîmplă atunci cînd sînt convins că nu sînt vrednic să mă împărtășesc? Să merg la biserică, să urmăresc și să ascult slujba iar atunci cînd se rostește: Luați, mâncați…, să stau pe loc și să nu înaintez. Acest lucru se întîmplă credincioșilor noștri.
Ieromonah Varnava Iankos: Să stau pe loc și să nu înaintez pentru a mă împărtăși? Se întâmplă acest lucru, deoarece modul de gîndire și de trăire pe care l-am moștenit ne face să credem că sîntem vrednici, dar înaintea lui Dumnezeu nimeni nu este vrednic! Prin urmare, în cazul în care considerăm, prin prisma abordării noastre morale și psihologice, că sîntem vrednici de a primi un dar și el ni se oferă, atunci relația noastră este una de competiție și de comparație. Nu mă dăruiesc într-o relație și nu învăț îngăduința, alegînd dreptatea în locul dragostei. Însă Dumnezeu a zdrobit dreptatea, aducînd iubirea ca pe o nouă dreptate. În realitate, iubirea Lui este o nedreptate! Așadar, Dumnezeu este „nedrept” pentru că ne iubește! Vrea să fie „nedrept”, căci altfel nu am putea exista. Însă El vrea să dăinuim!
Mitropolitul Ignatie al Dimitriadei: Revenind la faptul că trebuie să practicăm dragostea ca mod de viață, se pare că aceasta trebuie să pecetluiască toată viața noastră. Știti, uneori separăm lucrurile: astăzi este duminica, voi merge la biserica; mâine este luni pot face alte lucruri. Atunci cînd am o relație cu un om, acesta este un fapt cu totul aparte. În această relație voi domina și mă voi supune, vom aparține doar unul altuia și așa începe denaturarea lucrurilor.
Ieromonah Varnava Iankos: Frumusețea Bisericii este că ne asumă pe viață! Hristos este pîinea și vinul care ne reprezintă pe tot parcursul vieții noastre. Întrebarea care se pune este: cum se va putea hristifica toată viața mea? Se va pătrunde de Hristos, nu doar prin rugăciunea mea în biserică, ci toată viața mea trebuie să fie o stare de rugăciune. Prin urmare, trebuie să aflam modul prin care erosul va fi pus în relație directă cu Hristos și cu Biserica. Lumea consideră că găsești un om pentru a avea un sprijin. Biserica susține că afli un om pentru a învața să îi iubești pe toți oamenii. Iubitul meu, partenerul meu, este dascălul meu, cel care mă învață să mă bucur de viață. Sensul libertății, al bucuriei și al relaționării își au bazele în Biserică. Pentru ca omul să le poată trăi, mai înainte trebuie să le vadă în Biserică. Biserica trebuie să îl elibereze pe om! Noi vrem să știm ce este păcat și ce nu este păcat. Această întrebare nu îl ajută pe om să înainteze și să-L afle pe Dumnezeu. Dilema noastră nu ține de morală: sunt bun sau rău, moral sau imoral.  Biserica pune problema în felul acesta: Sînt viu sau mort sufletește? Pe Dumnezeu nu-l interesează păcatul nostru, pe El îl interesează să trăim! De multe ori îl blocăm pe celalalt invocînd păcatul. Lume are nevoie de altceva. Să simtă viața și iubirea lui Dumnezeu, iar atunci va înțelege! Va spune: acest lucru este o comoară, de ce sa o pierd. Aleg, însă, alt mod de viață, fără condițiile prealabile ale experienței iubirii lui Dumnezeu… Dragostea este adevărată atunci cînd încalcă și destramă legile! Dumnezeu nu stă să vadă cat de păcătos este un om… Vom vedea, în experiența Bisericii noastre, că Dumnezeu este surprinzător. Vedem oameni în ultimul hal, se tîrăsc în noroi, devenind Sfinți. Pe de altă parte, observăm oameni care sunt așa cum trebuie, dar care nu Îl pot gusta pe Dumnezeu! Așadar, trebuie să se destrame toate aceste idei preconcepute, astfel încît omul să se elibereze! Este cu adevărat dureros să vezi cum ne rabdă pe noi Dumnezeu și să spui cuiva: Lucrul acesta este păcat!. Îți va răspunde: De ce este păcat? Vei spune: Pentru că Îl superi pe Dumnezeu. Unde este Dumnezeu? Arata-mi-L pe Dumnezeu!, va spune. Noi L-am aflat, oare pe Dumnezeu? Consider că oamenii Îl vor afla pe Dumnezeu dacă vor vedea că avem bucuria adevărată! Să-L văd în cel mai păcătos om pe Dumnezeu, care se ascunde înlăuntrul lui!
Mitropolitul Ignatie al Dimitriadei: De ce există în rîndul tinerilor o părere atât de denaturată asupra Bisericii, în special în ceea ce privește erosul și iubirea?
Ieromonah Varnava Iankos: Înaltpreasfințite, în primul rînd, iertați-mă pe mine pentru ceea ce voi spune! Sîntem blocați! Și pentru că nu avem o relație vie cu Dumnezeu, ci ne creăm o relație mincinoasă, care ne îndreptățește. Nu am învățat să îngenunchem, să ne deschidem către Dumnezeu! Un semn lăuntric al inimii noastre, care arată că a început să lucreze ceva, este că vrem ca toți oamenii să se mântuiască. Pentru că nu trăim erosul dumnezeiesc și avem frustrările noastre, trăim în mod justițiar. Vrem ca unii oameni să meargă în iad, considerând că noi trăim raiul. Dar nu îl trăim!
Mitropolitul Ignatie al Dimitriadei: În acest fel îi și judecam pe oameni!
Ieromonah Varnava IankosIeromonah Varnava Iankos: Exact! Biserica se adresează tuturor oamenilor. Nu există vreun lucru mai plin de dragoste decît acesta! Să vină cineva și să ne spună ca Sfinții Părinți au afirmat alte lucruri! Prin urmare, această gîndire se datorează faptului că avem o tendință spre sadism și răzbunare, deoarece simțim că viața pe care o trăim nu ne îndreptățește! Dar pentru asta este de vină celălalt, care păcătuiește! Eu sunt vinovat, deoarece mă prefac că Îl trăiesc pe Dumnezeu și nu o fac! Dacă L-aș trăi pe Dumnezeu cu adevărat, atunci aș deveni lumină pentru fiecare om! În ce sens aș deveni lumină? Prin acest lucru care vindecă: să dăruiești celui mai păcătos om comoara pe care o ascunde în el! Îi judecăm cu ușurință pe tineri: Acesta nu știe ce este Biserica! Acesta ia în ras Biserica! Dacă ar privi cineva cu ochii dragostei, ai iubirii lui Dumnezeu, am vedea cîtă iubire au acești tineri în inima lor și cîtă nevoie au de ea! Dacă luăm de la tinerii care ignoră Biserica ceea ce numim noi păcat – și este păcat ceea ce nu se trăiește în cadrul tainei –, ce le va rămâne? Cum vor trăi? Izolați, în indiferență și cu inima de gheață? Pînă se va trezi Dumnezeu în ei, au măcar un motiv de bucurie. Pînă când vor fi dezamăgiți. Pentru că doar omul dezamăgit de toate lucrurile lumii poate să fie atras de Dumnezeu și să vadă lumea cu alți ochi. Cu care ochi? Cu aceia care îmbrățișează pe toți oamenii!
*Convorbire între Mitropolitul Ignatie al Dimitriadei și preotul ieromonah Varnava Iankos

05. - Nov 12, 2019 12:23:00 PM

Unora ne place jazz-ul*(50 de ani de jazz la Ploiești)




Domnului Alexandru „Puiu” Comănescu, 
in memoriamÎn 14 aprilie 1968, avea loc un eveniment a cărui tainică semnificaţie întrecea orice aparenţă: deschiderea oficială a Clubului de Jazz al Palatului Culturii din Ploiești, înfiinţat în 18 martie, același an.
Părea un eveniment muzical obişnuit, care fusese gîndit și care s-a desfăşurat aidoma unui concert de jazz, susţinut de combourile conduse de Jancsi Körössy și Guido Manusardi (muzicieni care, pe atunci, locuiau şi activau în București), precedat de alocuţiunile organizatorilor și prezentat de legendarul Cornel Chiriac, un adevărat „Willis Conover” al României. Deși muzicienii care evoluau pe scenă erau jazzmani a căror reputaţie era indiscutabilă, concertul nu putea egala evoluţia unor giganţi ai genului pe scenele româneşti, precum Louis Armstrong ori Woody Herman, acesta din urmă concertînd și la Ploiești.
Din punct de vedere muzical, a fost o manifestare de excepţie. Numele muzicienilor – care s-au întrecut pe ei înșiși – înseamnă la fel de mult ca acum mai bine de 50 de ani, chiar dacă unii dintre ei nu mai sunt azi în viaţă: Jancsi Körössy, Guido Manusardi, Johnny Răducanu, Dan Mândrilă, Nicolae „Coca” Moraru ori Adrian Ciceu… Dintre invitaţi n-au lipsit regretaţii Mihai Berindei (decanul de vîrstă și autoaritatea cea mai reprezentativă a jazz-ului românesc al vremii, teoretician şi critic muzical, pedagog și trompetist) şi Ion „Lulu” Tanoviceanu, un adevărat „maestru de ceremonii” al viitoarelor festivaluri. Un panou realizat de pictorul ploieştean Vladimir „Mirel” Zamfirescu, invita publicul într-un mod original – pentru acele vremuri – să participe la concert. De la stînga: Puiu Comănescu, Puiu Mancaș, Nelu Stan și Lucian Sabados
„Clubul” nu reprezenta o instituţie oficială propriu-zisă pentru activităţi cultural-educative, dotată cu local propriu, personal angajat și finanţată de la buget  (cum erau, de exemplu, „Clubul CFR” sau cel al uzinelor „1 Mai”), ci era vorba doar despre un grup de iubitori ai jazz-ului (14 membri fondatori), care-și propunea să activeze în sensul promovării, popularizării și dezvoltării acestui important gen muzical la Ploiești, în mod special și în România, în general. Dintre membrii clubului sînt de amintit cunoscutul pianist ploieștean de swing,inginerul Robert „Lulu” Movsesian, capabil să binedispună, printr-un farmec personal nepereche și cu un umor nativ, de cea mai bună calitate, orice fel de asistenţă; bateristul Constantin „Gigi” Alecu, un contabil cu suflet de artist; Alexandru Budișteanu („nea’ Sandu – YO9IB”), electronist de clasă și radioamator împătimit, un excelent cunoscător al curentului swing (și nu numai!); arbitrul internaţional de handbal Dan Dobrescu, întotdeauna săritor și un camarad desăvîrșit; biologul Șerban Ionescu-Homorâceanu (în timpul liber pictor, basist și multe, multe altele, secretar al Clubului, dupǎ plecarea temporară a lui Paul „Puiu” Mancaș – basist, compozitor, profesor de chitară – la Constanţa); excelentul pianist Robert Kovacs – pe atunci, profesor de fizică la Liceul „I. L. Caragiale” din Ploiești; inginerul Dumitru „Mitty” Olteanu, un factotum, dispus în orice clipă, zi și noapte, la orice efort; un alt inginer, Mihai „Katzu” Mezincescu, binecunoscut multi-campion de motociclism, un subtil cunoscător al jazz-ului dar şi dedulcit la alte muzici rafinate; bateristul Alfred „Freddy” Goldberger (tehnician dentar de profesie), deţinător al unor mustăţi de… lord englez și cu o ţinută realmente aristocratică și, nu în ultimul rînd, regretaţii George „Gigel” Nicodimescu, o mină inepuizabilă de bună dispoziţie, talentat decorator și un mare cunoscător de muzică de calitate, profesorul Zoltan „Zoli” Petcu, o inteligenţă strălucită, o minte enciclopedică și un prieten de nădejde și basistul Viorel Popescu, un metalo-plastician de mare talent. Reușita muzicală, apreciată de toţi era, însă, dublată de o semnificaţie extramuzicală bine disimulată și, deci, greu detectabilă de oricine.Jazz Club Ploiești era, practic, o asociaţie cultural-muzicală care, pentru a putea activa în mod public, se „aciuase” în Palatul Culturii și nu era iniţiată, organizată și condusă de stat, de partid sau de sindicatele oficiale ale regimului comunist, fiind rodul iniţiativei membrilor ei, avînd statut elaborat și adaptat fără nici un amestec din afară, cu o conducere aleasă în mod democratic, în deplină libertate. Președintele de atunci al „Jazz Club Ploiești” – profesorul de limba și literatura română Alexandru „Puiu” Comănescu, iniţiatorul și sufletul acestei temerare întreprinderi, un excelent pianist, un împătimit de jazz, permanent la curent cu tot ceea ce însemna acest adevărat fenomen muzical la nivel naţional și internaţional, un sentimental incorigibil, cu un rarisim cult al prieteniei  – era, în acele vitrege vremuri, singurul președinte din ţară ales cu adevărat și nu conform „indicăţiilor” și „orientărilor” venite de la partid. Astfel, Jazz Club Ploiești era o „insulă”, un „paradis” – e adevărat, minuscule și extrem de fragile – de democraţie, pierdute undeva în „oceanul” dictaturii comuniste. 
Scopul declarat al acestei asociaţii era promovarea jazz-ului românesc, ridicarea nivelului general de cultură muzicală și întărirea prestigiului internaţional al ţării. Idei generoase, desigur și conforme cu convingerile de atunci și dintotdeauna ale membrilor clubului. Scopul nedeclarat era, însă, acela de a se practica o breșă în obscurantismul cultural și ideologic al vremii (jazz-ul fiind considerat o „muzică decadentă a imperialismului american”), de a se deschide o fereastră spre Occident, de a se exprima liber – muzical dar și sub alte forme –, a se organiza și a acţiona cît mai bine.
Aceste lucruri, care atunci nu puteau fi spuse pe faţă, au fost înţelese de unii, chiar dacă nu de toţi. Ele au fost, însă, cu siguranţă înţelese atât de partid dar mai ales de „ochii, urechile și braţul înarmat” al acestuia, Securitatea – și, deci, atent supravegheate – considerîndu-se, probabil, că foloasele propagandistice, cel puţin în conjunctura „Primăverii de Praga” sînt cu mult mai mari decît pericolul real.
Bref, era un lucru mai mult decît evident (și recunoscut de toţi, fără reticenţă) și anume că acest club reprezenta o premieră absolută în viaţa culturală românească, nu numai postbelică dar și antebelică, el fiind primul club de jazz din România.Însă, fără diligenţele susţinute ale lui Puiu Mancaș, primul secretar al Clubului (un adevărat „uomo universale”, priceput la toate, de la tîmplărie și acustică elctronică, la grafică și fotografie artistică) și fără bunăvoinţa directorului de atunci al Palatului Culturii, profesorul Ion „Nelu” Stan, ca și a regretatului Sandu Anastasescu, autor dramatic, pe atunci director al Casei Creaţiei Populare, acest prim club de jazz românesc nu ar fi putut exista.
Apoi s-au înfiinţat Jazz Club Pitești (septembrie 1968) și Jazz Club Timișoara (1 octombrie 1968), la a căror inaugurare au fost invitaţi și ploieștenii, care în acest fel au putut intra în contact cu mulţi oameni de o înaltă ţinută muzicală, intelectuală și morală – cum ar fi saxofonistul Marcel Jivănescu, basistul Ștefan Pethö, organizatorii celor două cluburi, apoi pianistul Paul Weiner și bateristului Eugen Gondi –, după care au apărut și restul cluburilor din principalele orașe din ţară.
Punctul culminant al acestui „Sturm und Drang” jazz-istic de la sfîrșitul anilor ’60, l-a constituit Festivalul Naţional de Jazz „Ploiești ’69” (4-6 aprilie 1969), primul de acest gen din istoria cultural și muzicală românească, organizat de Clubul de Jazz din Ploiești cu sprijinul legal și logistic al Palatului Culturii.În stînga, Puiu Comănescu, la vernisajul unei expoziții de artă,
alături de Anca și  Bogdan StoicescuDe amintit, în acest context, ca o pat, de culoare, sprijinul moral – și nu numai! – acordat organizatorilor de soţiile și prietenele acestora dar și de către metodiștii Palatului Culturii.
Greutăţile, însă, n-au întîrziat să apară și, pe măsura trecerii timpului, în loc să se diminueze, continuau să se acumuleze: lipsa fondurilor, a instrumentelor muzicale şi a logisticii sine qua non au fost principalele motive care au determinat, printre altele, retragerea multora dintre membri.
În aceste condiţii, al doilea Festival de Jazz, „Ploiești ’70” (aprilie 1970) s-a organizat cu și mai mare dificultate iar la cel de-al treilea (mai 1971), obstrucţiile oficialităţilor, disimulate sub diverse pretexte, au devenit, practic, insurmontabile. Se apropia cu pași repezi „minirevoluţia culturală” din 1971, care a însemnat, mai întîi, sfîrșitul Festivalului de Jazz de la Ploiești și apoi al Clubului care-l înfiinţase și organizase.
Proiectata ediţie a IV-a, „Ploiești ‘72” , nu a mai primit aprobarea. Cît despre Club, el nu a fost interzis, însă s-a stins lent, lipsit de sprijin și fonduri. Cea de-a IV-a ediţie a Festivalului Naţional de Jazz avea sǎ fie organizată abia în anul 1974, la Sibiu, sub controlul financiar al CC al UTC, sub egida TVR.
Capitolul se încheiase, însă el fusese, deja, scris: în 1968, la Ploiești, fusese înfiinţat primul club românesc de jazz, prima asociaţie liberă (chiar dacă numai culturală), organizată pe criterii democratice, deschizându-se – atâta cît o permitea conjunctura – o fereastră, pînă atunci închisă, prin care, în România, aservită și comunistă, pătrunsese acel „wind of change” dinspre Occident.Bogdan-Lucian Stoicescu
* Text inedit, alcătuit pe baza documentelor din arhiva personală şi a mărturiilor regretatului profesor Alexandru Comănescu (de a cărui prietenie, autorul a avut privilegiul şi onoarea să se bucure în ultimii ani ai vieţii acestuia și în preajma căruia să se afle), precum și a cercetărilor și arhivei personale. În preambulul documentarului din arhiva TVR preluat aici (mulțumiri prietenului Liviu Antonesei pentru semnalare), apar cu scurte intervenții, în plan apropiat, Puiu Comănescu și Nelu Stan. 

06. Memeto - Nov 12, 2019 11:39:00 AM
Mircea Nedelciu(12 noiembrie 1950–12 iulie 1999)„(…) bolile copilăriei scriitorului sînt două: dorinţa de a teoretiza şi barocul. Care vor fi fiind bolile de bătrîneţe? Nu ştiu. Probabil monumentalitatea, clasicizarea!”(în prefața la „Tratament fabulatoriu”)
„Mircea Nedelciu este considerat de mulţi critici literari, precum şi de majoritatea confraţilor săi, o figură emblematică a generaţiei ʼ80 (avînd, nu mai puţin, o componentă de lider care îşi asumă cauzele comune şi pledează pentru ele) atît prin scrisul său, cît şi prin modul său de existenţă. Ca şi congenerii, scriitorul a decis să-şi prezerve, într-un regim totalitar din ce în ce mai siluitor, o anume formă de libertate, optînd pentru condiţia de marginal. Nereuşind să se întreţină din scris sau să ocupe un post într-o redacţie, Mircea Nedelciu a trăit o vreme din slujbe provizorii (cea de ghid turistic a fost cea mai constantă), iar începînd din 1982 a lucrat ca librar la Editura Cartea Românească, un loc – devenit legendar – de întîlnire a scriitorilor tineri şi provinciali. Din 1990, cînd, asemenea colegilor săi de generaţie, s-a trezit „cu o poftă nebună la o altă viaţă”, a condus o asociaţie româno-franceză de difuzare editorială şi a susţinut cîteva proiecte menite să primenească şi să dinamizeze viaţa profesională a scriitorilor autohtoni. Nu toate vor fi duse la bun sfîrşit. Boala de care suferă încă din 1988 (sindromul Hodgkin) şi cu care luptă (e cuvîntul pe care scriitorul îl foloseşte adesea) mai bine de un deceniu îl răpune la 12 iulie 1999, cu patru luni înainte de a fi împlinit 49 de ani.” (Sanda Cordoș)*
Mircea Nedelciu a publicat volumele de proză scurtă „Aventuri într-o curte interioară” (Editura „Cartea Românească”, București, 1979), „Efectul de ecou controlat” (Editura „Cartea Românească”, București, 1981), „Amendament la instinctul proprietăţii” (Editura „Eminescu”, București, 1983), „Şi ieri va fi o zi” (Editura „Cartea Românească”, București, 1989), „Povestea poveştilor generaţiei ʼ80” (Editura „Nemira”, București, 1998 şi romanele „Zmeura de cîmpie” (Editura „Militară”, București, 1984), „Tratament fabulatoriu” (Editura „Cartea Românească”, București, 1986) şi „Femeia în roşu” (scris în colaborare cu Adriana Babeţi şi Mircea Mihăieş, Editura „Cartea Românească”, București, 1990). Postum, a apărut la editura bucureșteană „Compania”, în anul 2000, romanul „Zodia scafandrului” (rămas neîncheiat).
*
„(VAGON DE VITE) Poate s-a schimbat ceva între timp sau poate a citit el greşit în Mersul trenurilor. Zare a coborît din acceleratul de Constanţa în Gara de Nord la ora unu şi jumătate după miezul nopţii. S-a dus spre tabela cu orarul trenurilor şi a avut surpriza să constate că primul tren cursă care trece prin G. pleacă abia peste patru ore. A trecut pe la Informaţii şi a obţinut acelaşi răspuns. Acum stă ghem pe o bancă de pe peron şi tremură de frig. Adoarme din cînd în cînd preţ de cîteva secunde şi i se pare că a dormit ore lungi într-un frig cu gust de cărbune şi de apă cu mult clor. Tresare crezînd că a pierdut legătura, îşi priveşte ceasul, se asigură că mai are timp şi trage adînc aerul rece în piept. Aerul nu este suficient de rece sau poate tocmai de aia se simte în el mirosul de W.C.-uri descărcate direct pe terasamentul căii ferate. Prin veghea şi visul lui mult prea amestecat mirosea ba a gudron, ba a praf încins, ba a tămîie, ba a frig pur şi simplu şi deodată... o capră traversează şinele căii ferate la două peroane mai în faţă.
Zare se ridică brusc în picioare şi face cîteva mişcări de gimnastică. Respiră, sare pe loc, se freacă la ochi şi priveşte din nou. Capra e acolo. Un ţăran cu pălărie cenuşie o trage de funie. Rămîne fascinat de imagine. Stă aşa holbat minute în şir pînă cînd omul cu capra traversează cu greu cele două peroane şi ajunge chiar pe peronul unde stă Zare. Îl vede aplecîndu-se şi legînd funia de cadrul metalic al băncii pe care se aşază. Nu sînt decît vreo 15 metri între banca lui Zare şi cea a ţăranului cu capra şi lumina este destul de puternică. Iluzia optică este exclusă şi, în general, Zare ştie despre el însuşi că nu-i un tip cu năzăriri, iluzii, vise cu ochii deschişi. Se aşează din nou pe bancă şi se decide să înţeleagă lucrurile după cum sînt, nu după cum ar putea el să le transforme prin lucrul propriei minţi. Se ridică într-un tîrziu şi dă să plece să-şi ia bilet. Ţăranul cu capra îl cheamă spre el şi-l roagă să-i scoată şi lui un bilet. El nu îndrăzneşte să treacă cu capra prin faţa caselor de bilete, riscă o amendă. Îl ajută, desigur. Apoi stă alături de omul care spune că se numeşte Vlad şi că e paznic de noapte la o uzină de mase plastice.
– Şi ce faci, bre, cu capra, – întreabă Zare – o paşti în curtea uzinei?”Mircea Nedelciu(fragment din romanul „Zmeura de cîmpie”, ed. Militară, București, 1984)
07. Mihail și Gvriil - Nov 8, 2019 7:46:00 AM
Constat că, deşi extrem de mediatizată pe canalele mirene (și nu numai!) ale mass-media naţionale, prăznuirea celor doi arhangheli este numită foarte rar corect, adică aşa cum apare ea cu titulatura completă în absolut toate calendarele creştin-ortodoxe (tipărite sau on-line) ori în lucrările de specialitate ţinînd de domeniul teologiei. Numele întreg al sărbătorii este „Soborul mai-marilor Arhistrategi Mihail şi Gavriil şi ale tuturor Puterilor cereşti celor fără de trupuri”. Cu alte cuvinte, în data de 8 noiembrie nu îi prăznuim doar pe Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, ci pe absolut toate cetele îngereşti, prin exponenţii lor cei mai de seamă. Aşa cum precizează părintele profesor dr. Ene Branişte (în lucrările sfinţiei sale „Liturgica specială” şi „Dogmatica ortodoxă”), sărbătoarea are o vechime de peste 1500 de ani, la origine ea fiind exclusiv o prăznuire a Sfântului Arhanghel Mihail. Ulterior, în secolul al V-lea d.C., fiind alăturat şi Sfîntul Arhanghel Gavriil, în final, sărbătoarea devenind o zi de prăznuire a tuturor îngerilor. Puţini cunosc numărul şi, cu siguranţă, mult mai puţini sunt aceia care le ştiu numele celorlalţi cinci arhangheli (în învățăturile creștine, evreiești și islamice, sînt căpetenii ale tuturor îngerilor, cu rol de mari apărători şi vestitori-propăvăduitori ai tainelor lui Dumnezeu) ai spiritualităţii creştin-ortodoxe, în afara mult mai cunoscuţilor Mihail (în ebraică numele însemnînd, sub forma unei întrebări retorice, evident, „cine este ca Dumnezeu”, simbol al umilinţei în faţa divinităţii, conducătorul oştilor cereşti şi, deci, primul din ceata sfinţilor arhangheli, purtătorul unei săbii de foc, apărător suprem al legii lui Dumnezeu şi perpetuu învigător al vrăjmaşilor) şi Gabriel, Gavril sau Gavriil (în Arhanghelul Gavriil, pictură de Jan Van Eickebraică  „Dumnezeu este puterea mea” şi arhanghel al bunelor vestiri care, aşa cum aminteşte Sf. Apostol Luca în evanghelia sa, este printre multe alte fapte memorabile, binevestitorul Naşterii Mîntuitorului şi a Sfîntului Ioan Botezatorul, fiind primul care a rostit numele de Iisus, descoperindu-le magilor taina întrupării Mîntuitorului). Ceilalţi cinci arhangheli sînt Rafail („Dumnezeu a vindecat”, tămăduitor al neputinţelor omeneşti), Uriil („Dumnezeu este lumina mea”,  luminător al celor întunecaţi), Salatiil („rugătorul”, cel care se roagă fierbinte pentru neamul omenesc), Gudiil („omul slavei”, îngerul care aduce veşnic slavă lui Dumnezeu şi celor ce se nevoiesc la fapte bune) şi, în sfîrşit, dar nu în ultimul rînd, Varahiil („cel ce binecuvîntează”, ultimul dar nu cel de pe urmă în ierarhia arhanghelilor, aducătorul de binecuvîntare dumnezeiască pe pămînt). *Interesant este şi faptul că numele arhanghelului Gavriil apare într-un moment cheie consemnat în cartea sfîntă a religiei musulmane, Coranul. Astfel, în timpul Ramadanului („Sawm Ramadan”) sau postului musulmanilor, unul dintre cei „cinci stîlpi” ai Islamului (care înseamnă supunere, „muslimii” fiind aceia care se supun, deoarece islamul nu este numai o credinţă ci, în egală măsură, un mod de viaţă căruia ei trebuie să i se supună necondiţionat), care este a noua lună a calendarului islamic (o lună cu dată mobilă care se calculează după calendarul musulman, fazele lunii şi poziţia astrelor), profetului Muhammad i-a fost transmis prin revelaţie divină Coranul de către acelaşi arhanghel Gavriil, în urmă cu 1426 de ani. Ceilaţi patru „stîlpi ai Islamului” sînt: „Mărturisirea de credinţă ” (Sehadah) sau afirmarea în public, cu toată ardoarea şi convingerea că „nu există altă divinitate în afară de Allah iar Muhammad este Trimisul Său”; „Rugăciunea” („Salah, namaz”), care se face de cinci ori pe zi: în zori, la prînz, după-amiaza, la apus şi seara, în grup şi obligatoriu cu faţa spre Mekkah (Mecca); „Dania” (Zakat), care se face în bani sau produse strînse peste an şi „Pelerinajul la Mekkah” (Hajj) locul sfînt al Islamului şi care trebuie făcut măcar o dată în viaţă de orice bun musulman. În această lună se posteşte (abţinerea de la mâncare, băutură, fumat, sex; nu se bea nici apă, nu se iau nici medicamente) de la răsăritul la apusul soarelui. Pentru cei bolnavi, femei gravide sau musulmanii aflaţi în călătorie, numărul de zile de post poate fi mutat ulterior trecerii lunii Ramadan. După apusul soarelui are loc masa numită „iftar”, la care se strîng familia şi prietenii. Cealaltă masă, Sohour, are loc înainte de răsărit. Ultimile 10 nopţi ale Ramadanului sînt numite „Laylat al- Qadr” („Noaptea Decretului” sau „a Sorţii”, noaptea mai bună decît 1000 de nopţi) şi, cum nu se ştie care dintre ele este aceasta, musulmanii le petrec pe toate în rugăciune.
Legenda spune că în această noapte, Allah a început să-i transmită primele versete din Coran profetului Muhammad (în vîrstă de 40 de ani pe atunci) prin intermediul arhanghelului Gavriil, drept pentru care credincioşii consideră că doar în această perioadă le este decisă soarta pentru următorul an, tocmai de aceea ea fiind petrecută în rugăciune. Ramadan-ul seMuhammad primind Coranul de la arhanghelul Gavriilîncheie cu o sărbătoare, „Eid ul-Fitr”, care ţine trei zile şi care la rîndul ei se încheie cu un praznic, „Seker bairam” („Bairamul Dulce”), care începe de îndată ce Luna Nouă apre pe cer. Musulmanii sărbătoresc îmbrăcîndu-se cu cele mai bune haine, participând la procesiuni impresionante, făcînd daruri, petrecînd împreună cu familiile şi prietenii apropiaţi, stînd la masă în timpul zilei, consumînd mîncăruri tradiţionale, dulciurile ocupînd un loc privilegiat (dintre care nu lipsesc baclavalele şi sarailiile), de unde şi denumirea petrecerii. De asemenea, credincioşii musulmani donează, fiecare după posibilităţi, sume de bani, alimente sau îmbrăcăminte nevoiaşilor, astfel încît şi aceştia să poată sărbători cum se cuvine, sfîrșitul postului. Bref, această lună de post a musulmanilor, are în primul rînd o profundă dimensiune spirituală, reprezentînd un timp al purificării trupeşti dar mai cu seamă sufleteşti, condiţii sine qua non pentru orice musulman, indiferent de condiţia sa socială, de a cinsti, aşa cum se cuvine, primirea Coranului de la Allah de către profetul Muhammad, prin revelaţie divină, prin mijlocirea directă a Arhanghelului Gavriil. 
N.B. Din acest colț de blog, le urez multă sănătate, tihnă sufletească, pace în inimi și spor în toate, dragilor mei prieteni, purtători de nume sfinte și tuturor acelora, care, astăzi, la Soborul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil și a tuturor Puterilor cerești ale celor fără de trupuri, își sărbătoresc onmastica! La mulți ani! Doamne ajută!


08. Haihui printre cuvinte - Nov 7, 2019 11:22:00 AM

„Duminica asta, damă bună, mi-a dat semn din vreme să mă uit bine la ea, că alta poate n-am să mai găsesc. Să tot fi fost 11 și ceva dimineața, cînd Iosif Sava puse la radio un Dinu Lipatti într-un Scarlatti. Îl văzui pe domnul Caragiale-père întrînd în casa domnului Delavrancea și rugînd-o pe fetița de la pian să-i înceapă ziua cu un „Scărlătescu al dumitale!” Așa-i zicea domnul Caragiale lui Scarlatti – Scărlătescu. Parolă sublimă, bună de pus pe limbă și pe cerul gurii, ca să-ți aducă aminte de diminețile duminicale, cînd, absolvit de pian, sorbeai cafeaua cu lapte, așteptînd ca domnul tată să-și țină promisiunea și să te ducă la un matineu cu Stan și Bran.”Radu Cosașu(„O viețuire cu Stan și Bran”)

09. Gînd în fuior - Nov 7, 2019 10:38:00 AM

„Nu căuta să calci pe urmele înaintaşilor. Caută ceea ce au căutat ei.”Matsuo Munefusa(a.k.a Matsuo Bashō)
(portret de Basho Katsushika Hokusai )


10. Poemoteca - Nov 7, 2019 10:12:00 AM


Creangă de merișor

Ţi-s anii mici, surîsul tău ezită
Între copilă și femeie:
Sub rotunzimea pielei, netezită,
Adolescenţa ta se-ncheie.
Timidă mîna, degetele tandre,
Pupilele – adînci și mate:
Dar părul scurt miroase a micsandre
Și-n gît un porumbel se zbate.

Genunchii – zgîriaţi, juliţi de joacă,Iar glesna – rece și subţire;
Și glasul ţi-a-nvăţat de ieri să tacă,
Și ochii să nu se mai mire.

Arbust cuminte, anii-n palme ţine-ţiȘi-n vîntul dragostei să-i fluturi:
Apropie-ţi de mine buze vineţi
Și gura așteptînd săruturi.
(„Arte & Meserie”, ed. Cartea Românească, 1979)
Domnului Bogdan Stoicescu,
omagiul afectuos
 (dar și invidia autorului
că posedă o ediție princeps)
Romulus Vulpescu
Ploiești, 19 septembrie 2003

N.B. Avea să fie ultima mea întîlnire cu maestrul,
care acceptase bucuros ideea unui rendez-vous
 cu cititorii săi de aici, de la Ploiești,
într-o mierie zi de toamnă... 
11. Amintiri răsucite... - Nov 7, 2019 9:20:00 AM

Nino (Stratan) lucra, în ultimile luni ale vieții, la un ciclu de poeme, al cărui titlu provizoriu era Deasupra de McDonald’s. Nu  știu în clipa aceasta dacă a mai apucat să-l definitiveze și să-l publice undeva... Înclin să cred că nu... 
În imaginea alăturată, sus, în stînga, chiar pe colț, se poate observa balconul de la dormitorul apartamentului în care el și-a trăit ultimii ani ai vieții, plasat în „celebra” aberație a urbanisticii ploieștene, numitul «Bloc 7 Etaje”. Dragul de el, dac-ar mai fi apucat zilele de acum, poate că s-ar fi crucit (ori poate că nu), și s-ar fi apucat să scrie, cu umoru-i-i debordant și sarcasmu-i cunoscut, un alt ciclu de poeme, „Deasupra de Mesopotamia”, așa cum se numește, la fel de zărghit, dar pe măsura hidosului imobil din centrul Urbei X, fast food-ul cu pricina... Imaginația românului, proverbială, e fără frontiere... Aștept cu interes deschiderea (chiar aici, în Urbea X, de ce nu, căreia pe vremuri i se mai spunea și „Orașul lui CeBei”) unor noi locante: berăria „Ninive”, bodega „La Tigru și Eufrat” ori, de ce nu, terasa cu specific vegetarian, „Grădina Semiramidei” (de vară)... Ce „La Pomul Verde”, „La Patică”, „Pisica Albă”, „La Trei iepuri”, „Berbec” ori alte asemenea bodegi pitorești dar căzute în desuetudine din vremuri revolute...  La timpuri noi, nume noi! Vai de capul creierului nostru, vorba lui Nichita Stănescu...

12. Filmoteca de dinamită - Nov 6, 2019 12:45:00 PM
The Story of God (Povestea despre Dumnezeu)
Cine este Dumnezeu? De unde venim? De ce există răul? Ce se întâmplă atunci când murim? Sînt doar cîteva dintre întrebările pe care cu siguranță mulți dintre noi ni le-am pus la un moment dat în viață și, cel mai probabil, fiecare a găsit un răspuns care să-l mulțumească.Serialul  Povestea lui Dumnezeu, narat, prezentat și co-produs de Morgan Freeman (alături de Lori McCreary și James Younger),  ne poartă într-o călătorie sui-generis în jurul lumii pentru a explora mari culturi și religii, în încercarea de a descoperi sensul vieții, pe Dumnezeu și răspunsurile măcar la unele dintre marile întrebări legate de acest sensibil și delicat subiect.The Story of God (Povestea despre Dumnezeu) este o incursiune în peste douăzeci de oraşe şi şapte ţări de pe întreaga planetă. De la Zidul Plîngerii din Ierusalim şi pînă la Copacul lui Buddha (Bodhi Tree) în India, trecînd pe la piramidele din Egipt şi Moscheea din Cairo, Morgan Freeman a făcut un înconjur al lumii spirituale, vizitînd marile situri religioase, pentru o înţelegere cît mai profundă a motivelor pentru care oamenii cred în divinitate.
Dincolo de moarte (ep. 1), https://ok.ru/video/1057214368481
Apocalipsa (ep. 2),https://ok.ru/video/1057214302945
 Cine e Dumnezeu ? (ep. 3),https://ok.ru/video/1057214434017
Creația (ep. 4),https://ok.ru/video/1057214499553
 De ce există răul? (ep. 5)https://ok.ru/video/1057214237409
și 
Puterea miracolelor (ep. 6)https://ok.ru/video/1057214565089


13. Paraponu’ zilii - Nov 6, 2019 10:30:00 AM

În Parlamentul Romanelei, s-au votat, în acești 30 de ani de democrație originală (scuzat fie-mi clișeul!), printre multe altele și demisiile unor ipochimeni mucegăiți, sudați de niște scaune de care nu se mai pot dezlipi. Inclusiv de cel de prim-ministru... Nu dau nume, că-s prea multe și mi-e silă să le pronunț. Și-apoi, le știe toată lumea... Dacă nu „vrea” (sic!) mușchii lui să se dea demis, pur și simplu nu „vrea” și cu asta, basta! Iar dacă se va întîmpla, totuși, să fie înlăturat, își va lua zborul în altă parte, la mai mare (ca să folosesc o expresie din barbut),  adică la coroclinci mai mulți! (vezi, totuși, cazul Grindeanu, că-i mai recent și mai de notorietate)... C-așa-i la noi! Ce aşteptări să mai avem de la creaturile astea îmbuibate, multe dintre ele degenerate biologic sau smintite de bani prea mulți, corupte pînă în măduva oaselor lor putrede, pe care continuăm să le numim pompos „politicieni”, „edili”, administratori”, „președinți”, „miniștri”, „antreprenori” etc., pline de titluri academice și doctorate, precum cîinii comunitari de păduchi, care după ce ne-au transformat țara într-un ghetou, ne extermină sistematic, de 30 de ani, prin tot felul de tertipuri şi maşinațiuni, care de care mai „subtile”, care de care mai abjecte? Să aibă onoare? Demnitate? Verticalitate? Morală? Prințipuri?A cere unor cimpanzei să fie verticali, e ca şi cum ai încerca să pui un arac unui copac crescut strîmb. Un copac bătrîn crescut strîmb, care pe deasupra mai e şi putred, îmi spunea bunică-miu, Dumnezeu să-l odihnească!, se mai poate îndrepta doar cu toporul. Cu alte cuvinte, răul se înlătură de la rădăcină. Pentru că ăştia trebuie dezrădăcinați – nu tăiați, că lăstăresc – fără milă, ca orice bălărie crescută anapoda. 

14. Clin d'oeil - Nov 6, 2019 10:15:00 AM
Pictură de Vasili Slonov
„E atît de ușor să faci un popor fericit! Îi iei totul și apoi îi dai jumătate înapoi.” (proverb rus)

15. Poemoteca - Nov 6, 2019 8:22:00 AM
Lewis Allan Lou Reed (feat. Velvet Underground)
După Yeats*
 parfumul de tămîie umple acum aerulîncîntare după încîntare,o cină liniștită în încăperea cu covoare,muzică șerpuind din Orient în urechea mea,toți prietenii tolăniți pe saltele strălucitoare,tablouri vechi pe pereți, poezie vechece pare nouă, rîzînd de o micăstatuetă mistică aurită, ceai pe masa albă.
Allen GinsbergNew York, 26 aprilie 1964
 (*în volumul Howl și alte poeme, antologie 1947 – 1997, trad. de Domnica Drumea, Polirom,  2010)
See that my grave is kept clean
Junior dad(feat. Metallica) 
Live(Lollopoalooza, Chicago, 2009)

16. Haihui printre cuvinte (...și sunete) - Nov 6, 2019 7:42:00 AM
„(...) Cînd mi-am întors spre tine chipulvăzui doar un schelet ce-l lustruianisipul.O, draga mea, iubita mea,femeia mea,bine-ai venit dintotdeauna.Ți-am sărutat arcada, sternul,osul suav ce-mpodobește mîna,scheletul clipei străbătînd eternul...”
Nichita Stănescu(1969)


17. Haihui printre imagini (...și sunete) - Nov 5, 2019 12:29:00 PM
Floyd. Pink



18. Haihui printre cuvinte - Nov 5, 2019 10:33:00 AM

„Astăzi, stând la iarbă și citind, am observat corpul unei femei întins ceva mai încolo de mine și m-a încercat, cu o mare acuitate un sentiment de adîncă contemplare, sentiment care, în ultimii ani, n-aș putea să zic că m-a vizitat prea des. Ah, e un sentiment major, de adevărată iubire, cu care m-am purtat adesea cu cinism. E vorba de contemplarea frumuseții femeiești, în care dorința de posesiune apare cea mai de pe urmă. Se zice că numai oamenii împliniți și armonioși sunt capabili de astfel de sentimente.”Marin Preda („Jurnal intim”)


19. Paraponu’ zilii - Nov 5, 2019 10:30:00 AM

Un idiot bogat este considerat, în primul rînd, bogat. Un idiot sărac este considerat, în primul rînd, idiot.

20. Gînd în fuior - Nov 5, 2019 10:21:00 AM

„Nu am nici o obiecţie de făcut despre viaţa sexuală a nimănui, atîta timp cît nu o practică pe stradă şi nu sperie caii.” Oscar Wilde 

21. Cuvîntul de azi - Nov 5, 2019 10:17:00 AM

furlandisi vr (Înv; fam) a se făli, a se fuduli, a se grozăvi, a se infatua, a se împăuna, înfumura, îngâmfa, a se lăuda, a se mîndri, a se semeți,  a se umfla în pene, a se rățoi.

22. Vise și amintiri... - Nov 1, 2019 9:12:00 AM

„...singur sîngelui de-acum”Nichita Stănescu
Dor f
Ea ascultă Bach,ea ascultă Bach în dimineaţa albă
printre fotografii chiar în mijlocul tristeţii
ea îşi bea ceaiul cuminte.
În jur multe obiecte cu care nu-i nimic de făcut
un pic de durere ca o lumină,
un pic de avânt,
multă renunţare…
Oraşul depune crepusculul.
În timp ce sunetul urlă,
în timp ce ultimul vis sfîşie culoarea
cineva la uşi şi la geamuri.
Poate un zeu gri,
poate iarna aburind din ceaşca de ceai,
poate…


(din volumul „Vârsta politică”, © ed. Du Style, Bucureşti, 1994)Călin Barbu Angelescu (1957-2002) se naște și își va petrece copilăria, adolescența și tinerețile la Ploiești (precum Tolstoi, pe care-l iubea nespus, la Iasnaia Poliana), unde și absolvă școala primară, gimnaziul și liceul („C. D. Gherea”). Urmează studii la Universitatea Politehnică din București, nefinalizate. Temperament vulcanic, nonconformist, nesupus, naiv și visător, participă la evenimentele din decembrie 1989 din București. Scrie versuri încă din perioada liceului dar va debuta editorial peste ani, cu volumul Natură moartă cu accesorii (ed. cartea Românească, București, 1990). Un an mai tîrziu, împreună cu soția și cele două fetițe, se stabilește în Olanda.În 1994 i se tipărește, la editura Du Syle, volumul „Vârsta politică”, în care „sunt depășite ingenuitățile debutului și se face simțită vocea unui poet matur, deopotrivă tandră și angajată.” 
(Claudiu Komartin http://unanotimpinberceni.blogspot.com/2016/05/poemul-saptamanii-42-calin-angelescu.html). 
Reîntors în țară, își cumpără o modestă căsuță în localitatea Cârlibaba (Suceava), unde se retrage într-un anonimat bine lucrător și unde-și va petrece ultimile zile pămîntene, înconjurat de cei apropiați. Și unde, în micul țintirim, repauzează, obosit înainte de vreme, de prea agitata-i viață... 
Îi va mai apărea, postum, un ultim volum de poezie, „Bătrânețe fără tinerețe și moarte fără de viață”, la Editura Muzeului Literaturii Române (în 2002). 
Tot în anul 2002, un grup de prieteni muzicieni, reuniți în trupa de rock progresiv „Calandrinon”, va scoate pe CD, albumul „Galeria de vise”, întru memoria lui Călin (https://www.discogs.com/it/Calandrinon-Galeria-De-Vise/release/3803992), conținînd 10 piese pe versurile sale. Una dintre acestea („Pisica neagră”), este compusă de însuși Călin, care era un chitarist autodidact și un rafinat cunoscător de muzici cu ștaif... 
Prietenii știu despre ce e vorba...



23. Memento - Oct 31, 2019 11:53:00 AM

Eugen Lovinescu
(31 octombrie 1881, Fălticeni - 16 iulie 1943, București)

Important critic și istoric literar, teoretician al literaturii și sociolog al culturii, memorialist, dramaturg, romancier și nuvelist, considerat cel mai de seamă critic român de după Titu Maiorescu. Este autorul teoriei Sincronismului și al Mutației valorilor estetice.
Când pornești la o acțiune
 trebuie să ai în vedere și riscurile ei.* Urmează gimnaziul la Fălticeni, apoi cursurile liceului internat din Iași (1896-1899). Este licențiat al Facultății de limbi clasice a Universității din București, cu o lucrare despre sintaxa latină (1903). Activează ca profesor la liceul „Sf. Apostoli Petru și Pavel” din Ploiești (1904-1906) și apoi la București.
* Debutează publicistic în suplimentul literar al ziarului „Adevărul” (1903), cu un articol despre studiile sale clasice. În 1904 își începe colaborarea la „Epoca”, scriind despre Mihail Sadoveanu. A continuat, în 1905, cu articole despre scriitori sămănătoriști și poporaniști (Octavian Goga, Șt. O. Iosif, Alexandru Brătescu-Voinești, Popovici-Bănățeanu, I. Gorun, Sandu-Aldea, Ion Agârbiceanu, Emil Gârleanu), fără să devină adeptul doctrinelor respective, toate acestea constituind subiectele reunite în cele două volumul de debut „Pași pe nisip” (I-II, 1906). În această perioadă a activității sale, preocupat fiind de mișcarea literară de la „Sămănătorul”, se prefigurează confruntările cu marii doctrinari Nicolae Iorga și Garabet Ibrăileanu.
* Între 1906-1909 se află la Paris pentru pregătirea doctoratului. Obține titlul de doctor în litere cu o lucrare despre Jean-Jacques Weiss și opera sa literară și ca lucrare suplimentară, „Les voyageurs français en Grèce au XIX-e siècle” (1909), ambele prezentate elogios de criticul Emile Faguet. * Colaborează la revista „Convorbiri literare” de sub conducerea lui Mihail Dragomirescu (între anii 1907-1909) și publică primele două volume de „Critice” (I, 1909; II, 1910). În această perioadă editează monografiile dedicate lui Gr. Alexandrescu (1910), C. Negruzzi (1913) și Gh. Asachi (1921). Încearcă, dar fără succes, să intre în învățământul universitar, la Iași (unde, în iunie 1912, în urma unui concurs, îi este preferat Garabet Ibrăileanu) sau la București (unde, în 1913, criticul îl suplinește pe Pompiliu Eliade, cu un curs despre romantism).
* În anii Primului Război Mondial a scris numeroase articole politice, apărute în periodicele „Flacăra”, „Lectura pentru toți”, „Naționalul”, „Românul”, grupate apoi în volumele „Pagini de război” (1918) și „În cumpăna vremii” (1919). A editat magazinul ilustrat „Lectura pentru toți” (1918-1920) și a fost fondatorul revistei care va impune o nouă direcție în literatura postbelică – „Sburătorul” (1919-1922; serie nouă, 1926-1927), patronînd, pînă la sfîrșitul vieții și cenaclul literar omonim.
* A colaborat la diverse publicații ale vremii: „Convorbiri literare”, „Viața românească”, mai ales la „Convorbiri critice”, „Falanga”, „Flacăra”, „Noua revistă română”, „Rampa”, „Viața literară”. Toate aceste articole și foiletoane publicate în presă, vor apărea în „Critice” (I-X, 1909-1923).
* În foiletoanele apărute în „Sburătorul”, criticul și-a sistematizat ideile, fixând o nouă doctrină, pe care a numit-o „modernism”. Această nouă teorie este expusă în prima și cea mai controversată lucrare a sa de sinteză: „Istoria civilizației române moderne” (I-III, 1924-1925). O altă sinteză o constituie „Istoria literaturii române contemporane” (I-VI, 1926-1929), în care a formulat o nouă teorie — „Mutația valorilor estetice” (în volumul VI). Autorii și portretele din „Critice”, precum și acelea din „Istoria civilizației române moderne” și „Istoria literaturii române contemporane” sînt reluate și îmbogățite, sub latura morală, în „Memorii” (I-III, 1930-1937) și „Aqua Forte” (1941).
* Ca istoric literar, a lăsat multe lucrări valoroase, pe lîngă monografiile dedicate lui Gr. Alexandrescu (1910), C. Negruzzi (1913) sau Gh. Asachi (1921), cele mai importante fiind: „Titu Maiorescu” (I-II, 1940), „Petre Carp” (1941), „Titu Maiorescu și posteritatea lui critică” (1943), „Titu Maiorescu și contemporanii lui” (I-II, apărute postum, în 1943-1944), precum și „Antologia ideologiei junimiste” (1942). Opera sa mai cuprinde și două romane despre Mihai Eminescu („Mite”, 1934 și „Bălăuca”, 1935), nuvele, scenete, fantezii, romane reluate sub diferite titluri („Aripa morții”, „Comedia dragostei”, „Lulu”, „Viață dublă”), teatru (drama în trei acte „De peste prag”, 1906), traduceri din operele lui Homer, Tacit, și Vergiliu.

* Unica sa fiică, regretata scriitoare, memorialistă și eseistă Monica Lovinescu, stabilită la Paris după 1947, o binecunoscută specialistă în domeniul literaturii române contemporane (și una dintre cele mai cunoscute voci, alături de soțul său, scriitorul Virgil Ierunca, ale postului de radio, „Europa Liberă”, unde a realizat ani buni emisiunea „Teze și antiteze la Paris”), a fost și o acerbă opozantă a regimului totalitar comunist din România. Prozatorul Anton Holban, dramaturgul Horia Lovinescu și criticul literar și esoteristul Vasile Lovinescu i-au fost nepoți.
* După moartea sa (survenită la 16 iulie 1943, la București), soția sa, profesoara Ecaterina Lovinescu Bălăcioiu este arestată (deși se afla la o vîrstă înaintată, peste 70 de ani), fiind condamnată politic, ea găsindu-și sfîrșitul în închisorile staliniste. A reușit in extremis să salveze de la percheziții unul dintre manuscrisele volumelor de „Memorii”, publicat postum. Aceste întîmplări se regăsesc în volumul alcătuit de Doina Jela, „Această dragoste care ne leagă” (non fiction), dar și în cartea autobiografică „La apa Vavilonului” a Monicăi Lovinescu, sau sînt inserate în „Jurnalele” acesteia.
Biblioteca lui Eugen Lovinescu a fost confiscată și cărțile au fost arse într-o casă conspirativă a Securității Statului din centrul Bucureștiului.
* La 10 septembrie 1991 a devenit membru titular, post-mortem, al Academiei Române.
***
Puțini au avut de la început și într-o măsură atît de hotarîtoare, ca E. Lovinescu, conștiința vocației critice. Avînd despre sine și, în genere, despre critică o altă înțelegere și prețuire, respingînd de la început prejudecățile unei activități facile care parazitează pe marginea textelor. Convingerea lui sigură a fost că un critic se naște, nu se face. Cultura desăvîrșește ceea ce natura însămînțase de mult, și între poet și critic nu e o diferență esențială din moment ce în orice rînd scris intră cu necesitate un accent muzical. Privind expresia, critica are, iarăși, posibilitățile oricărui alt gen: talentul individual dă, singur, măsura originalității cu observația că, spre deosebire de poet, criticul operează cu simboluri intelectuale, aduse la înțelegerea cititorului prin alegorii spirituale, disocieri și comparații edificatoare ușor de prins.***
„Prin Concert din muzică de Bach (1927), o nouă literatură română începe printr-o afirmaţie definitivă; sub ochii noştri se înfăptuieşte o mare frescă a vieţii orăşeneşti, unde toate straturile sociale sunt reprezentate, de la acel Lică Trubadurul, crai de mahala, în care germinează virtualităţile ascensiunilor fulgerătoare, şi până la prinţul Maxenţiu, floarea de seră a unei rase istovite, între care nimic nu-i lăsat la o parte, nici intelectualitatea, nici senzualitatea, nici arta (cu gravele emoţii ale concertului), nici forţele instinctuale, nici patologia, nici virtuţile burgheze, nici feminismul, într-un cuvânt, nimic din tot ce constituie complexitatea unei vieţi chinuite de atîtea nevoi şi aspiraţii. În faţa unei opere de artă, problema situării păşeşte în primul plan. Concertul înseamnă o deschidere de drum, iar prin viaţa intensă, puterea de analiză, intelectualitatea şi chiar ordonanţa compoziţiei, literatura română n-are ce-i pune deasupra.”(despre Hortensia Papadat-Bengescu în „Istoria literaturii române contemporane”)


24. Haihui printre imagini - Oct 30, 2019 10:48:00 AM
Corneliu Baba(1906-1997)„Cei doi ani care au urmat după plecarea mea din Iaşi (1950-1952) au fost cei mai grei. N-aveam unde locui; nu întotdeauna aveam ce mînca. Din cînd în cînd eram invitat la dejun de vreunul dintre noii mei prieteni. Cînd foamea mi-o cerea, mă invitam… eu singur. (…) Mă întîlneam cu Pallady, Dărăscu, Ressu. Vorbeam despre pictură şi despre timpul care trece. (…) Criticam opresiunea care sufoca arta şi desenam proiecte...”
George Enescu închipuit de Corneliu Baba„Eram în transă, învăluit de un fel de exaltare, cu inima bătându-mi tare. Obsesia acestei siluete m-a însoţit apoi întreaga viaţă şi a condiţionat studiile mele ulterioare, consacrate portretului său”. 





25. Vagabondul genial... - Oct 30, 2019 10:05:00 AM
„Nu rareori ni se întîmplă să vedem pe drum cîte-un bărbat cu chipul palid și cu privirile rătăcite, ori cîte-o femeie plîngînd. Dacă am fi – în adevăr – niște ființe superioare, ar trebui să oprim pe bărbatul sau pe femeia aceea și să le oferim pe dată ajutorul nostru. Aici ar sta toată superioritatea pe care aș fi dispus să i-o atribui omului asupra animalelor! Și, cu toate acestea, niciodată nu se întîmplă așa ceva”.Panait Istrati1884-1889 – copilărește la Baldovinești (Brăila), aflându-se în grija unchilor săi Anghel și Dumitru, care vor fi figuri foarte importante în opera scriitorului.
1897 – absolvă clasele primare și intră băiat de prăvălie la un grec, Kir Leondia, unde învață grecește.1898 – părăsește cârciuma lui Kir Leonida, după moartea prietenului său recuperat literar sub numele de Căpitan Mavromati, începe să citească Dostoievski, se angajează la plăcintăria Kir Nicola unde îl cunoaște, în jurul anului 1900, pe misteriosul emigrant rus Mihail, următorul său mare prieten, alături de care va colinda lumea mediteraneană.1901 – pleacă în vagabondaj la Giurgiu, muncind ca hamal, leagă prietenie cu un salahor armean, Sarkiss, care îl ajută să se întoarcă la Brăila și se deprindă tainele artei de a zugrăvi case de oameni.1904 – pleacă la București cu Mihail Kazanski, lucrează agenți la biroul de plasare al lui Gheorghe Cristescu (important în mișcarea de stânga a acelor timpuri). Mai activează ca fecior de casă, garçon la un hotel și servitor la spital, se anturează cu socialiștii, în 1905 fiind prezent la mișcarea de solidaritate cu revoluția rusă și împotriva masacrului de la Sankt Petersburg și a arestării lui Maxim Gorki. În timpul ciocnirilor de stradă, este arestat fiind condamnat ulterior la închisoare cu suspendare.1906 – debutează ca gazetar în România muncitoare, cu un articol în care relatează un episod revoltător de exploatare a unui chelner (Apostolescu) de către patronul hotelului Regina din Constanța; la data la care scrie articolul, Istrati era încă angajat și el la Regina, acest comportament de om revoltat fiind definitoriu pentru toată cariera lui publicistică și literară. În anii următori vagabondează și mai mult prin porturile Mediteraniei (călătorește adeseori clandestin), un moment de cumpănă îl constituie vara lui 1909 când prietenul său Mihail (bolnav de tuberculoză, boală care îl va răpune și pe Istrati) pleacă să se trateze la Odessa, de unde nu se mai întoarce niciodată.1915 – se căsătorește pentru prima dată (va avea trei soții), cu Janette Gheorghiu, născută Maltus, văduva lui Ștefan Gheorghiu (important lider al mișcării socialiste și bun prieten cu Panait Istrati, au călătorit împreună la Egipt). Căsătoria este una de formă, dar chiar și așa scriitorul o resimte drept infernală.Împreună cu prietenul său, scriitorul grec Nikos Kazantzakis

1916 – pe fondul intrării României în Primul Război Mondial, grav bolnav de tuberculoză, Istrati se decide să emigreze în Elveția (stat neutru). Avea o crescătorie de porci la Brăila (deschisă cu bani împrumutați de la Constantin Dobrogeanu-Gherea), o lichidează și pleacă la sanatoriul de la Leysin, unde începe să studieze temeinic franceza, citind din clasicii literaturii.1919 – este internat de Crucea Roșie Americană într-un sanatoriu (Sylvanne-sur-Lausanne), unde se împrietenește cu un ziarist J. Jéhouda, care îi dă să citească Romain Rolland. Lectura din umanistul francez îi schimbă viața. Stăpânește deja franceza cât să publice în iunie 1919 într-o gazetă din Geneva un articol (în fond, o adeziune la bolșevism). În august îi trimite o scrisoare lui Rolland, la un hotel din Interlaken, care i se întoarce cu mențiunea Plecat fără adresă. Epistola n-a ajuns atunci la Rolland – era scrisoarea unui om disperat, care se descria ca aflat în fața morții. În definitiv, o spovedanie. Deznădejdea se instalase în Panait Istrati încă din aprilie, când moare, la Brăila, mama sa, Joița.1920 – părăsește Elveția pentru Paris, unde muncește ca zugrav, apoi se stabilește pe Coasta de Azur, își câștigă pâinea ca vânzător de ochelari, fotograf ambulant, ambalează cărți într-o librărie, trăiește în condiții foarte grele.1921 – în ianuarie îi scrie o nouă scrisoare (de adio!) lui Romain Rolland, dar nu i-o expediază, încuind-o într-un cufăr. Pe 4 ianuarie își taie beregata într-o grădină publică din Nisa, având asupra sa scrisoarea din august 1919. Este salvat miraculos, un ziarist află de epistolă, o publică în presă, Rolland află de existența lui Istrati și așa începe ceea ce avea să fie cea mai glorioasă carieră literară a unui român în prima jumătate a secolului XX (cel mai tradus și elogiat scriitor de origine română al acelor timpuri, Istrati și-a scris opera în franceză).1923 – la îndemnul lui Rolland de a scrie, reușește să dea una după alta povestiri excepționale, în august-septembrie i se publică Kira Kiralina, care are un succes formidabil de critică și de public. Rolland îl descrie drept un nou Gorki balcanic. Și în tot acest timp, Istrati continua să își câștige pâinea ca zugrav în Paris. Mai exact, când i se publica Kira, el trebăluia pe schele, spoind pereții Liceului Saint Louis, din Bulevardul Saint-Germain nr. 44, pentru 32 de franci și 50 de centime pe zi.1927-1929 (februarie) – călătorește șaisprezece luni (în două runde) în Uniunea Sovietică, de unde se întoarce total decepționat de ce înseamnă, pus în practică, comunismul, printre partenerii săi de călătorie s-a numărat scriitorul grec Nikos Kazantzakis; cât încă se afla în URSS a încercat în repetate rânduri să protesteze față de nedreptățile constatate în patria socialismului;1929 (octombrie) – e publicată cartea Spre o altă flacără, e primul mare scriitor european care demască de o asemenea manieră comunismul, este marginalizat de prietenii săi comuniști, în presa franceză se lansează o campanie de denigrare și calomniere, care va continua până la moartea sa în 1935 (fiind acuzat inclusiv că a fost agent al Siguranței, serviciul secret al României interbelice – acuzații dovedite ulterior false);1935 – Istrati moare în aprilie ’35, la 51 de ani, bolnav de tuberculoză, singur, sărac, fără prieteni, ultimele articole le scrie într-o revistă cu tentă legionaroidă, față de care nu semnează niciun fel de adeziune – încă din 1933 anunțase că rămâne un om revoltat care nu mai aderă la nimic în afară de suferința semenilor săi. (sursa: Panait Istrati, „Opere”, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003)