Blogs Home » Edu » Parinti si copii » Casuta cu povesti

Casuta cu povesti

O suita de povesti internationale audio si animate.

Articole Blog

01. Legenda Iepurasului de Paste - Apr 13, 2012 7:35:00 AM

legenda iepurasului de pasteCu multi, foarte multi ani in urma, intr-o poienita dintr-o frumoasa padure plina de animalute a aparut o pasare. Aceasta pasare era deosebit de frumoasa, cu penele in toate culorile curcubeului si cu triluri angelice, cum nu se auzisera mai frumoase. Glasul ei era atat de cristalin, incat pana si vantul se oprea, pentru a strange minunatele triluri, ca sa le poarte mai apoi printre frunze si flori prin toata padurea, cat mai departe in lume.Nimeni nu stia de unde a venit aceasta pasare si cat avea sa ramana in acea poienita, insa toate animalutele din padure o iubeau pentru ca le incanta in fiecare zi cu cantecele ei fermecatoare. Frumoasa faptura si-a facut cuib in mijlocul poienitei, in scorbura celui mai vechi copac. Acolo isi ducea ea traiul, cantand in fiecare zi, de dimineata pana seara, strangand in jurul copacului o multime de animale venite de departe sa o asculte. Animalele erau deosebit de incantate de trilurile pasarii. Asa decurgea fiecare zi in padurice de cand se instalase pasarea maiastra. Iarna tocmai trecuse si zilele cu soare erau tot mai dese, prilej de bucurie pentru intreaga padure si de cantec pentru misterioasa pasare. Insa, intr-o zi, nimeni nu stie cum si cand exact, animalele padurii au gasit pasarea frumos colorata cazuta langa batranul copac, ranita, scotand gemete de durere ... gata sa moara! Speriate ca s-ar putea intampla ce era mai rau, toate animalutele au dat fuga la templul Zeitei Lunii, Eostre, rugandu-se fiecare ca aceasta sa faca o minune si sa salveze maiastra pasare.Eostre le-a auzit ruga si a coborat sa vada ce poate face si tare s-a mai intristat zeita! Daca ar fi avut puteri tamaduitoare, ar fi vindecat-o pe loc. A ingrijit aceasta pasare cum s-a priceput ea mai bine. In fiecare zi ii spala ranile si ii dadea sa manance din mancarea zeilor. Si, minune, dupa un timp, pasarea a inceput sa prinda puteri. Zeita s-a bucurat nespus.Dupa alte cateva zile pasarea era complet refacuta. Atunci zeita a luat-o si a aruncat-o spre cer. Dar pasarea a cazut la picioarele zeitei, pentru ca nu mai putea sa zboare. Fusese salvata, dar o asteptau alte primejdii: animalele infometate ale padurii. Zeita a inteles acest lucru si a transformat pasarea in iepuroaica. Nu mai putea zbura, in schimb se putea salva alergand foarte repede. Iepuroaica si-a pastrat insa obiceiul de a face oua.Si astfel, de atunci, in semn de multumire, in fiecare primavara, cand are loc echinoctiul, Iepurasul ii duce Zeitei Lunii un dar constand in ouale sale pe care le picteaza in culorile curcubeului. Si pentru ca iepurasul este o fiinta iubitoare, s-a gandit sa imparta frumoasele sale oua si alte daruri celor necajiti si copiilor care au fost cuminti si care fac fapte bune.  Astfel, in fiecare an Iepurasul vine cu mici cadouri pentru copii, lasa ouale pe masa de Paste sau le ascunde in gradina printre flori ori le aseaza frumos in cuiburile ce sunt pregatite special pentru el. Si fiindca iubeste copiii, Iepurasul aduce special pentru acestia oua din ciocolata si alte surprize, sperand ca si in anul ce vine sa fie la fel de cuminti.Iepurasul anunta venirea vremurilor frumoase, calde, reinvierea naturii, aduce noroc, bucurie, bogatie si mesajul crestin al invierii lui Hristos. www.universdecopil.ro
02. Șoarecele de rând și șoarecele de oraș-Lev Tolstoi - Apr 5, 2012 1:47:00 PM
     Un șoarece înfumurat de la oraș veni în ospeție la un șoarece de rând.Acesta locuia în câmp și își ospătă musafirul cu ce-i era la îndemână-niște boabe de grâu și de mazăre.Șoarecele cel înfumurat ronțăi ce ronțăi la ele și spuse:

    -De asta și arăți atât de jigărit,fiindcă trăiești în sărăcie.Să vii pe la mine,ca să vezi cum trăim noi.
     Și șoarecele de rând veni la el.Așteptară amândoi sub dușumele până  căzu noaptea.Oamenii cinară și se retraseră.Șoarecele cel înfumurat își introduse oaspetele printr-o deschizătură din dușumea în sufragerie și amândoi se urcară pe masă.Șoarecele de rând nu văzuse de când se știa pe lume atâtea bunătăți și nu se hotăra de care să se apuce mai întâi.El spuse:
    -Ai dreptate,traiul nostru este sărăcăcios.Am să vin să locuiesc și eu la oraș.
     Abia rosti aceste cuvinte,că masa se cutremură-un om cu lumânare în mână dădu buzna în sufragerie și se porni să prindă șoarecii.Abia izbutiră cei doi să se facă nevăzuți în deschizătura din dușumea.
    -O, nu,spuse după asta șoarecele de rând,tot mai bun e traiul nostru.Deși n-am bucate alese,dar nici spaime dintr-astea nu cunosc.
03. Câinele,cocoșul și vulpea-Lev Tolstoi - Apr 5, 2012 1:25:00 PM

         Câinele și cocoșul plecară să cutreiere lumea.Pe seară,cocoșul adormi într-un copac,iar câinele își făcu culcuș la temelia copacului,printre rădăcinile acestuia.La ceasul sorocit,cocoșul prinse a cânta.Vulpea îl auzi,veni fuga sub copac și începu să-l îmbie să coboare până la ea,ca să-i dea cinstirea cuvenită pentru glasul său negrăit de frumos.Cocoșul îi spuse:
        -Mai întâi să trezești portarul,care doarme după zăbrelele porții.Să-mi deschidă el poarta,și atunci am să cobor.
         Vulpea îl căută pe portar,cercând să-l păcălească cu aceeași gogoriță.Dar câinele sări din culcușul său și-i făcu de petrecanie.
04. Sărăcuțul! ... - Feb 13, 2012 10:46:00 AM

de Emil Gârleanu


S-a iscat un vârtej ca din senin. S-a înșurubat în pământ, apoi a pornit-o, tehui, peste câmp, curți și livezi, luând cu el tot ce găsea mai ușor în cale. Și dacă de pe jos fura flori, pene și hârtii, de pe-o ramură luă un cărăbuș, un cărăbuș mititel, castaniu, cu aripile fragede, cu ochișorii ca două neghinițe. Cărăbuș de primăvară. Când l-a luat vârtejul pe sus, și-a strâns și el piciorușele și a văzut că poate zbura fără să dea din aripi.
Vârtejul și-a făcut gustul, și-n mijlocul unui drum de țară, lângă o curte, s-a înțepenit o clipă ca un sfredel, apoi, s-a topit deodată, lăsând tot ce luase, baltă, la pământ. Când s-a trezit, privi împrejur: un drum prăfuit. Și din capătul drumului, țanțoș, cu pieptul în platoșă, cu pintenii arcuiți, venea un cocoș. „Ia! Scap de unul și dau peste altul, își zise cărăbușul; ăsta mă-nghite!” Cocoșul s-a apropiat, s-a uitat cu un ochi la cărăbuș și a trecut mândru înainte. „Am scăpat!” gândi cu bucurie cărăbușul, și se întoarse să privească după cocoș. Atunci încremeni de spaimă. Din celălalt capăt al drumului sosea un curcan. Cărăbușul se făcu mai mic decât era, ținându-și sufletul: „Acuma chiar c-am pățit-o!” Când ajunse curcanul în dreptul cocoșului, se înroti, își roși mărgelele și își dădu capul peste spate; iar cocoșul scoase pieptul și mai în afară, se înălță în picioare și forfecă aripile de câteva ori în pământ: își dădeau binețe. Cocoșul s-a dus, curcanul se feri parcă să nu calce cărăbușul când îl ajunse, și acesta, bietul, răsuflă: „Bine c-am avut noroc!” Dar deodată, de după un gard, sări, mare, cu coada rotundă cât soarele la răsărit, un păun. Pasărea se legănă o clipă, apoi își strânse coada și zbură în drum. „De ăsta nu mai scap!” crezu cărăbușul. Păunul s-a apropiat, l-a răsturnat cu ciocul pe spate, apoi iar l-a întors cum îl găsise și, lăsându-l, își văzu de drum. Cărăbușului nu-i venea să-și credă ochilor că mai e în viață. Dar uite: colo e drumul, sub el — hârtia, pe dreapta — gardul, — trăiește. Ia să zboare acuma, cât putea mai repede, de-acolo, pe vreo creangă de copac. Să-și încerce aripile. Și le desfăcu. În clipa aceea un pui de sturz, mai mărișor ceva decât o nucă, zbură spre el. „Ei! De așa păsări mici, mai de seama mea, mi-i drag și mie”, gândi cărăbușul, pregătindu-se chiar să dea sturzului „ziua-bună”. Dar sturzul se lăsă lângă bucățica de hârtie, deschise pliscul, apucă, cu lăcomie, cărăbușul și: hap! hap! mai să se înece, îl înghiți.
Sărăcuțul cărăbuș!
De pe gard, o vrabie, care văzuse multe în viața ei, își așezase puișorii în rând, să privească, de cum zărise cărăbușul jos. Și acum își lua zborul într-alt loc, strigându-și după dânsa odraslele care duceau în minte o învățătură mai mult.
05. Puntea sufletelor - Jan 1, 2012 3:46:00 PM
O printesa care traia intr-un tinut bogat era intr-atat de frumoasa incat la varsta maritisului veneau sa o vada petitori, chiar si de la celalalt capat al pamantului, dorind sa o ceara de sotie.

Ea primise la nastere din partea unei moase un cuvant care pentru multi parea a fi un blestem. Spre dormitorul printesei, peste o apa, trecea o punte. Iar moasa aceea spusese la nasterea copilei ca numai cel care va putea trece peste aceasta punte subtire si fragila, va fi demn sa-i fie sot si va fi omul potrivit pentru ea. Puntea aceasta era veche de cateva sute de ani, ea ducea pana sub fereastra dormitorului printesei, dar nimeni nu stia de ce fusese construita, la ce folosea.

Mai multi petitori s-au incumetat sa faca lucrul acesta, adica au dorit sa traverseze puntea pentru a obtine mana printesei. Unii cazand si-au rupt mainile si picioarele. Altii s-au lovit la cap. Altii s-au umplut de bube si raie cazand in apa murdara de sub punte.

Pe printesa au petit-o astfel multi barbati, ani de zile, insa nici unul dintre ei nu reusi sa treaca puntea. Acestia ajungeau de obicei pana la jumatate, aici puntea se rupea cu ei, dar ca prin farmec puntea se refacea la loc in timpul noptii, de parca n-ar fi fost rupta vreodata.

Si trecura anii si dupa o lunga serie de petitori care tot cazura in apa nereusind sa treaca puntea, nimeni nu mai indrazni sa se aventureze spre fereastra de sub dormitorul printesei. De acum toata lumea se gandea ca printesa va ramane fata batrana. Astfel ca regele dadu sfoara in tara ca cine se va incumeta din nou pe punte, va capata si pe printesa de sotie, dar si jumatate din imparatie. Si venira iar petitori: filozofi, printi, negustori si chiar si oameni simpli si incercara sa mearga pe punte. Aceasta insa se rupea de fiecare data la jumatate si petitorii cadeau in apa.

Odata, pe la apusul soarelui, Atanasie, un simplu fiu de taran care crescuse insa de mic la curtea regelui se gandi ca ar fi bine sa-i duca niste flori printesei, fiindca tinea la ea ca la o sora. Tanarul Atanasie vedea de cai si se putea spune ca acesta copilarise impreuna cu printesa care indragea foarte mult caii. Tanarul nu-si batea mintea cu lucruri lumesti. El era credincios, citea Sfanta Evanghelie si tinea fara tagada posturile si randuielile bisericesti. Astfel ca el nu stia, desi se daduse sfoara in tara, de ce se chinuiau toti sa treaca puntea aceea.

Intr-o zi pasi si el pe punte, dar doar cu gandul sa o impodobeasca cu flori, astfel ca printesa sa aiba o priveliste frumoasa cand va privi de la fereastra. Merse fara probleme de la un capat la celalalt, puse flori in stanga si in dreapta si - sa vezi si sa nu crezi - puntea nu se rupse cu el. Nimeni nu l-a vazut pe tanar trecand puntea, dar dupa ce printesa vazu dimineata puntea impodobita cu flori isi dadu seama ca cineva trecuse pe acolo fara sa pice in apa. Si toti se mirau cum de acela nu revendicase mana printesei si nici jumatate din regat.

Atanasie al nostru dupa ce se ofilira florile, se mai duse o data pe punte si o impodobi din nou. Si nici de data asta nimeni nu-l vazu. Si facu treaba asta inca de doua ori, fara sa-l vada nimeni, pana regele hotari sa puna permanent de paza pe cineva, fiindca toti erau curiosi cine a cutezat sa treaca puntea...Cand Atanasie voi sa schimbe din nou florile, fu luat pe sus de omul de garda si dus la rege.

- Dar ce cauti tu mai copile, pe puntea care duce la dormitorul fiicei mele?

- Iaca, am vrut doar sa pun flori ca sa impodobesc puntea, nu am avut alte ganduri...

- Cum adica tu nu stii ce capata acela care traverseaza puntea?...

- Nu! Dumnezeu mi-e martor ca nu am trecut-o ca sa capat ceva...

- Dar tu n-ai vazut oameni, barbati de pretutindeni, incercand sa treaca puntea?...

- Ba da, dar am crezut ca e vreo distractie de a lor, caci mereu ii vedeam cum se arunca in apa cand ajungeau la jumatate.

Auzind acestea regele se mira foarte si chema moasa care pusese acel legamant privind viitorul printesei si casatoria ei.

Un pic manios regele o intreba pe moasa:

- Spune-mi de ce ai zis acestea? De ce ai zis ca legamantul tau este spre binele printesei. Iata! spuse aratand spre tanarul Atanasie, acesta a trecut puntea...Cum crezi tu ca-mi pot da fata, dupa un grajdar?

- Ei bine, rege si stapane al nostru...Afla ca mai intai am pus acest legamant din dragoste pentru printesa, caci nu am vrut sa o ia de sotie cineva cu inima de piatra, spuse moasa...Or Dumnezeu e sus si a vazut ca toti cei care au incercat sa treaca puntea nu au venit aici fiindca iti iubeau fiica, ci pentru ca doreau avere si rang...Puntea aceasta este o punte a sufletelor, construita in vechime de un print care o putea trece doar cu puterea dragostei... Daca acest tanar, Atanasie, a reusit sa treaca puntea inseamna ca a facut-o cu puterea iubirii si cunoscand sufletul fiicei tale... Pe cand pe ceilalti nu i-a interesat decat sa castige faima si jumatate din regat...

- Dar acest tanar e un om simplu, spuse regele.

- Este, dar nu e nimic de facut. Cand puntea dintre sufletele a doi oameni este cladita de Dumnezeu nu o darama nici vantul cel mai puternic si niciun cutremur...
Intelegand ca din dragoste pentru fata lui, Atanasie urcase acolo si impodobise puntea cu flori, se gandi sa respecte legamantul si sa i-o dea de sotie pe printesa. Se gandea regele ca Dumnezeu in bunatatea Sa va avea grija de cei doi tineri sa se cunoasca, sa se respecte si sa se iubeasca, la fel cum a avut grija ca toti cei cu inima rece, care au venit dupa avere si ranguri sa fie doborati de pe punte in apa. Si s-au cunoscut mai indeaproape cei doi tineri si s-au insotit spre a merge impreuna la bucuriile Imparatiei ceresti.

Povestire inclusa in cartea NESTEMATE DUHOVNICESTI vol. I,
06. Pantofii micului print - Jan 1, 2012 3:35:00 PM

Intr-un tinut indepartat traia un imparat bogat si foarte fericit pentru ca avea un copil dragalas, cuminte si ascultator. Dar bucuria imparatului nu tinu mult. Cand baiatul implini patru ani primi de la un batran pantofar prima lui pereche de pantofi. Erau o mandrete de pantofi, demni pentru un print asa ca el. Desi pantofii erau facuti cu multa maiestrie din cea mai buna piele, baiatul nu se putu bucura de ei. In clipa in care ii puse in picioare se simti obosit si-si simti picioarele arzand de parca statea pe carbuni aprinsi. Crezand ca pantofii sunt de vina, regele dadu ordin altui pantofar sa-i faca incaltari printului, dar nici de aceasta data micul print nu putu sa-i tina foarte mult in picioare. Era mereu la fel, de cate ori punea pantofii in picioare, simtea ca acestea ii iau foc. Necajit, regele ceru sa i se faca papuci din cel mai rezistent material, dar nici pe acestia nu putu micul print sa-i tina in picioare prea mult.

Astfel micul print fu nevoit sa-si inveleasca picioarele in carpe si-n piele de mistret ca sa poata merge. Dar dupa un timp pielea se tocea si printul ajungea sa mearga tot in picioarele goale. Mult timp se chinui printul asa, pana intr-o zi cand, la varsta de 15 ani, tanarul intalni o batrana care ii spuse o poveste.

Si ii povesti baba ca mai demult, in acel tinut, traia un barbat foarte mandru, caruia ii placea sa se laude cu incaltarile lui cele noi. Nu era saptamana in care barbatul sa nu-si etaleze frumoasele incaltari. Pe cand se plimba prin oras cu pantofii lui cei noi si incrustati cu nestemate, pentru ca toti sa ii observe si sa il laude, barbatul intalni un om sarman care ii ceru un banut. Barbatul se uita la el si vazu ca sarmanul purta o pereche de pantofi rupti in varf, cu talpa prinsa cu carpe si refuza sa-i dea bani, spunandu-i: "Banii nu te vor ajuta cu nimic, daca nu inveti sa-ti pretuiesti pantofii, asa ca mine!”

La auzul acestor vorbe, sarmanul om nu putu decat sa se intristeze si-i spuse barbatului, mai mult ca o avertizare: "De nu-ti vei schimba viata, cineva din familia ta pe care il vei iubi ca pe ochii din cap, va avea de suferit....Si ca mine va umbla pe strazi, descult, chiar de va fi sa fie vlastar regal!”.

Barbatul nu lua in seama aceste vorbe si crezu ca cersetorul pe langa faptul ca nu pretuieste pantofii, mai este si nebun.

Tanarul print, auzind aceasta poveste, o ruga pe batrana sa-i spuna cine este acel barbat care se mandrea atat de tare cu pantofii lui. Atunci batrana ii spuse ca acel barbat a fost chiar bunicul sau, regele, care, tanar fiind, mai inainte de a lua tronul, umbla prin targuri sa se laude cu incaltarile sale. Iar tanarul nostru isi dadu seama ca pentru pacatele bunicului, care intre timp trecuse la Domnul, sufera el acum si picioarele ii iau foc din cauza pantofilor.

Printul o ruga apoi pe batrana sa-i spuna cum sa scape de blestemul cersetorului. Femeia ii spuse ca doar 100 de pantofi noi l-ar putea salva.

"Vezi tu, zise baba, daca bunicul tau ar fi dat atunci un banut, n-ar mai fi fost nevoie de atatea incaltari! Cand ai, miluieste-l si pe cel care nu are, chiar daca este imbracat urat sau are haina murdara!”

Si ii mai spuse baba sa ceara pantofarului 100 de pantofi noi dintre care 99 sa-i dea oamenilor sarmani si dupa ce va fi facut aceasta, abia a o suta pereche sa o incalte el.

Auzind acestea tanarul ii multumi femeii, ii dadu un banut, fara ca baba sa i-l ceara, si se duse la tatal sau sa-i spuna ce a aflat. Regele marturisi ca auzise de un blestem, dar nu crezuse ca se va implini.

Fericit ca in sfarsit fiul lui se va putea incalta, regele ordona sa se faca cei 100 de pantofi noi si impreuna cu printul se duse sa ii imparta prin imparatie, bucurand inima multor sarmani din regat. Cand in sfarsit au dat si cea de-a 99-a pereche, printul lua perechea cu numarul 100 si o incalta. Si ce sa vezi!?...Pentru prima oara nu-si mai simti picioarele arzand, ci dimpotriva simti ca parca era incaltat in puf si parca cea mai fina matase ii mangaia picioarele. Pur si simplu ii venea sa zboare de bucurie.

Si tinu minte lectia aceasta a puterii milosteniei, astfel ca atunci cand ajunse rege, ori de cate ori voia sa-si schimbe o pereche de pantofi tociti, ordona pantofarului sa faca nu o pereche, ci o suta, din care el pastra numai una.

Povestire inclusa in cartea NESTEMATE DUHOVNICESTI vol. I,
07. Povestea Lui Moș Crăciun - Dec 4, 2011 4:37:00 PM



08. Povestea lui Moș Nicolae - Dec 4, 2011 4:23:00 PM


09. PUIUL - Oct 28, 2011 2:17:00 PM
PUIUL

Ion Alexandru Bratescu-Voinesti
Sandi, sa asculti pe mamica
Intr-o primavara, o prepelita aproape moarta de oboseala — ca
venea de departe, tocmai din Africa — s-a lasat din zbor intr-un lan
verde de grau, la marginea unui lastar. Dupa ce s-a odihnit vreo cateva
zile, a inceput sa adune betigase, foi uscate, paie si fire de fan si si-a
facut un cuib pe un mosoroi de pamant, mai sus, ca sa nu i-l inece
ploile; pe urma, sapte zile de-a randul a ouat cate un ou, in tot sapte
oua mici ca niste cofeturi si a inceput sa le cloceasca. Ai vazut cum
sta gaina pe oua? Asa sta si ea, doar ca ea in loc sa stea in cotet, sta
afara in grau; si ploua, ploua de varsa si ea nu se misca, ca nu cumva
sa patrunza o picatura de ploaie la oua. Dupa trei saptamani i-au iesit
niste pui draguti, nu goi ca puii de vrabie, imbracati cu puf galben ca
puii de gaina, dar mici, parca erau sapte gogosi de matase, si au inceput
sa umble prin grau dupa mancare. Prepelita prindea cate o furnica,
ori cate o lacusta, le-o firimitea in bucatele mici, si ei, pic! pic! pic! cu
cioculetele lor, o mancau numaidecat. Si erau frumosi, cuminti si
ascultatori; se plimbau primprejurul mamei lor si cand ii striga:
“Pitpalac!” repede veneau langa ea. Odata, prin iunie, cand au venit
taranii sa secere graul, al mai mare dintre pui n-a alergat repede la
chemarea ma-sii, si cum nu stia sa zboare, hat! l-a prins un flacau sub
caciula. Ce frica a patit cand s-a simtit strans in palma flacaului, numai
el a stiut; ii batea inima ca ceasornicul meu din buzunar; dar a avut
noroc de un taran batran, care s-a rugat pentru el:
— Lasa-l jos, ma Marine, ca e pacat de el, moare. Nu-l vezi ca de-
abia e cat luleaua?!
Cand s-a vazut scapat, fuga speriat la prepelita sa-i spuie ce-a patit.
Ea l-a luat, l-a mangaiat si i-a spus:
— Vezi ce va sa zica sa nu ma asculti? Cand te-i face mare, o sa
faci cum ai vrea tu, dar acum, ca esti mic, sa nu iesi niciodata din vorba
mea, ca poti sa patesti si mai rau.
Si asa traiau acolo linistiti si fericiti. Din seceratul graului si din
ridicarea snopilor se scuturasera pe miriste o groaza de boabe cu care
se hraneau si, macar ca nu era vreo apa prin apropiere, nu sufereau
de sete, ca beau dimineata picaturi de roua de pe firele de iarba. Ziua,
cand era caldura mare, stau la umbra in lastar; dupa-amiaza, cand se
potolea vipia, ieseau cu totii pe miriste; iar in noptile racoroase se
adunau gramada, ca sub un cort, sub aripile ocrotitoare ale prepelitei.
Incet-incet puful de pe ei s-a schimbat in fulgi si in pene, si cu ajutorul
mamei lor au inceput sa zboare. Lectiile de zbor se faceau dimineata
spre rasaritul soarelui, cand se ingana ziua cu noaptea, si seara in
amurg, caci ziua era primejdios din pricina heretilor, care dadeau
tarcoale pe deasupra miristii.
Mama lor ii aseza la rand si ii intreba: “Gata?” “Da”, raspundeau
ei. “Una, doua, trei!” Si cand zicea “trei”, frrr! zburau cu totii de la
marginea lastarului tocmai colo langa cantonul de pe sosea si tot asa
indarat. Si mama lor le spunea ca-i invata sa zboare pentru o calatorie
lunga, pe care trebuiau s-o faca in curand, cand o trece vara. “Si o sa
zburam pe sus de tot, zile si nopti, si o sa vedem dedesubtul nostru
orase mari si rauri, si marea.”
Intr-o dupa-amiaza pe la sfarsitul lui august, pe cand puii se jucau
frumos in miriste imprejurul prepelitei, aud o caruta venind si oprindu-
se in drumeagul de pe marginea lastarului. Au ridicat toti in sus
capetele cu ochisorii ca niste margele negre si ascultau.
“Nero! inapoi!” s-a auzit un glas strigand. Puii n-au priceput; dar
mama lor, care intelesese ca e un vanator, a ramas incremenita.
Scaparea lor era lastarul, dar tocmai dintr-acolo venea vanatorul. Dupa
o clipa de socoteala, le-a poruncit sa se pituleasca jos, lipiti cu paman-
tul, si cu nici un pret sa nu se miste.
— Eu o sa zbor; voi sa ramaneti nemiscati; care zboara, e pierdut.
Ati inteles?
Puii au clipit din ochi c-au inteles si au ramas asteptand in tacere.
Se auzea fasaitul unui caine care alerga prin miriste si din cand in
cand glasul omului:
— Unde fugi? inapoi, Nero!
Fasaitul se apropie — uite cainele: a ramas impietrit cu o laba in
sus, cu ochii tinta inspre ei.
— Nu va miscati, le sopteste prepelita si se strecoara binisor mai
departe. Cainele paseste incet dupa ea. Se apropie grabit si vanatorul.
Uite-l: piciorul lui e acum asa de aproape de ei, incat vad cum i se urca
o furnica pe carambul cizmei. Vai! cum le bate inima. Dupa cateva clipe
prepelita zboara ras cu pamantul, la doi pasi de la botul cainelui, care
o urmareste; vanatorul se departeaza strigand: “Inapoi! inapoi!” Nu
poate trage, de frica sa nu-si impuste cainele; dar prepelita se preface
asa de bine ca e ranita, incat cainele vrea cu orice pret s-o prinda; iar
cand socoteste ea ca e in afara de bataia pustii, zboara repede spre
lastar.
In vremea asta puiul al mai mare, in loc sa stea nemiscat ca fratii
lui, dupa cum le poruncise ma-sa, zboara; vanatorul ii aude paraitul
zborului, se intoarce si trage. Era cam departe. O singura alica l-a ajuns
la aripa. N-a picat, a putut zbura pana in lastar; dar acolo, de miscarea
aripii, osul — la inceput numai plesnit — s-a crapat de tot, si puiul a
cazut cu o aripa moarta. Vanatorul, cunoscand desimea lastarului si
vazand ca trasese intr-un pui, nu s-a luat dupa dansul, socotind ca nu
face truda de a-l cauta prin lastar.
Ailalti pui nu s-au miscat din locul unde-i lasase prepelita. Ascultau
in tacere. Din cand in cand se auzeau pocnete de pusca si glasul
vanatorului strigand “Apporte!” Mai tarziu caruta s-a indepartat inspre
vanator pe drumeagul lastarului; incet-incet pocnetele si strigatele s-au
pierdut, s-au stins, si in tacerea serii care se lasa nu se mai auzea decat
cantecul greierilor; iar cand s-a innoptat si rasarea luna dinspre
Cornatel, au auzit deslusit glasul mamei lor chemandu-i din capul
miristii: “Pitpalac! pitpalac!”
Repede au zburat inspre ea si au gasit-o. Ea i-a numarat: lipsea
unul.
— Unde e nenea?
— Nu stim, a zburat.
Atunci prepelita disperata a inceput sa-l strige tare, mai tare,
ascultand din toate partile. Din lastar i-a raspuns un glas stins: “Piu!
piu!”...
Cand l-a gasit, cand i-a vazut aripa rupta, a inteles ca era pierdut;
dar si-a ascuns durerea, ca sa nu-l deznadajduiasca pe el...
D-atunci au inceput zile triste pentru bietul pui; se uita cu ochii
plansi cum fratii lui se invatau la zbor dimineata si seara; iar noaptea,
cand ailalti adormeau sub aripa mamei, el o intreba cu spaima:
— Mama, nu e asa ca o sa ma fac bine? Nu e asa c-o sa merg si eu
sa-mi arati cetati mari si rauri, si marea?
— Da, mama, raspundea prepelita, silindu-se sa nu planga.
Si a trecut vara. Au venit taranii cu plugurile de au arat miristea;
prepelita s-a mutat cu puii intr-un lan de porumb de alaturi; dar peste
catava vreme au venit oamenii de au cules porumbul, au taiat cocenii
si au intors locul; atunci s-a mutat in niste parloage din marginea
lastarului.
In locul zilelor mari si frumoase au venit zile mici si posomorate,
a inceput sa cada bruma si sa se rareasca frunza lastarului. Pe inserate
se vedeau randunici intarziate zburand in rasul pamantului, ori palcuri
de alte pasari calatoare, iar in tacerea noptilor friguroase se auzeau
strigatele cocorilor, mergand toate in aceeasi parte, catre miazazi.
In inima bietei prepelite era o lupta sfasietoare. Ar fi vrut sa se rupa
in doua: jumatate sa plece cu copiii sanatosi, care sufereau de frigul
toamnei inaintate, iar jumatate sa ramaie cu puiul schilod, care se
agata de ea cu disperare. Suflarea dusmanoasa a crivatului, pornita
fara veste intr-o zi, a hotarat-o. Decat sa-i moara toti puii, mai bine
numai unul — si fara sa se uite inapoi, ca sa nu-i slabeasca hotararea,
a zburat cu puii zdraveni, pe cand al ranit striga cu deznadejde:
— Nu ma lasati! Nu ma lasati!
A incercat sa se tarasca dupa ei, dar n-a putut, si a ramas in loc,
urmarindu-i cu ochii pana au pierit in zarea dinspre miazazi.
Peste trei zile, toata preajma era imbracata in haina alba si rece a
iernii. Dupa o ninsoare cu viscol, urma un senin ca sticla, aducand cu
dansul un ger aprig.
*
La marginea lastarului, un pui de prepelita, cu aripa rupta, sta
zgribulit de frig.
Dupa durerile grozave de pana adineaori, urmeaza acum o piro-
teala placuta. Prin mintea lui fulgera crampeie de vedenii... miriste...
un caramb de cizma pe care se urca o furnica... aripa calda a mamei.
Se clatina intr-o parte si intr-alta, si pica mort, cu degetele ghearei
impreunate ca pentru inchinaciune.
10. Povestea turtiței-Poveste populară - Sep 6, 2011 1:45:00 PM
Erau odată un moş şi o baba foarte săraci. Moşneagul a rugat-o, intr-o zi, pe babă să-i facă o turtiţă.
- Moşnege, zice baba, dar nu cred că mai avem făină.
- Hai du-te babo şi mai caută, poate totuşi găseşti ceva, zice moşul.
Baba se pune să adune făina de prin lada din cămară, face turtiţă şi o pune pe farfurie în faţa moşneagului. Moşneagul când o vede, vrea să o mănânce, dar turtiţa îi spune:
- Nu mă mânca moşule că sunt prea fierbinte. Baba ia turtiţa şi o pune la răcit, pe fereastră. Atât i-a trebuit Turtiţei. Printr-o săritură s-a rostogolit în curte, de aici spre poartă şi a luat-o la sănătoasa prin pădure. La un moment dat s-a întâlnit cu iepuraşul. Văzând turtiţa, acesta i-a spus:
- Stai turtiţă să te mănânc.
- Nu mă mânca iepuraşule că am să-ţi cânt un cântecel.
- Ia să auzim.

Eu sunt turtiţa umflată,
De prin lada adunată,
Din cămara măturată,
In cuptor sunt rumenită
Pe fereastra sunt răcită
Pe bunic l-am păcălit
De bunică am fugit
Si de tine fug îndat'
Iepuraşe urecheat!".

Si a fugit chiar de sub nasul iepuraşului. Şi cum mergea ea prin pădure, deodată îi apare în faţă un lup, mare şi fioros, care strigă:
- Stai turtiţă să te mănânc.
- Nu mă mânca lupule că am să-ţi cânt un cântecel.
- Ia să auzim.

Eu sunt turtiţa umflată,
De prin lada adunată
Din cămara maturata
In cuptor sunt rumenită
Pe fereastra sunt răcită
Pe bunic l-am păcălit
De bunică am fugit,
Şi în urmă am lăsat
Iepuraşul urecheat
Geaba lupul cască gura,
Fug de el, mă dau de-a dura!".

Şi s-a rostogolit de sub nasul lupului. Si cum se rostogolea ea prin pădure, bucuroasă că a scăpat şi de iepuraş, dar şi de lup s-a întâlnit şi cu Moş Martin, care era flamand rău! Turtiţei nici ca i-a păsat când ursul i-a spus:
- Stai turtiţă să te mănânc.
- Nu mă mânca ursule că am să-ţi cânt un cântecel.
- Ia să auzim.

Eu sunt turtiţa umflată,
De prin lada adunată,
Din cămara măturată,
In cuptor sunt rumenită,
Pe fereastra sunt răcită,
Pe bunic l-am păcălit,
De bunică am fugit,
Şi în urmă am lăsat,
Iepuraşul urecheat.
Geaba lupul căsca gura,
Am fugit, m-am dus de-a dura.
Nu mă tem cat de puţin,
Fug eu si de Moş Martin!.Si l-a lăsat şi pe urs cu gura căscată. Tot mergând ea, veselă prin pădure, deodată s-a întâlnit cu vulpea. Cumătra vulpe, vicleană cum o ştim a sărit repede să o mănânce pe turtiţă, dar turtiţa i-a spus:

- Nu mă mânca cumătră vulpe, că am să-ţi cânt un cântecel.
- Nu s-a mai auzit în pădurea asta mare ca o biată turtiţă să ştie a cânta, zice vulpea.
- Dar eu ştiu.
- Ia să auzim.

Eu sunt turtiţa umflată,
De prin lada adunată,
Din cămara măturată,
In cuptor sunt rumenită,
Pe fereastra sunt răcită,
Pe bunic l-am păcălit,
De bunică am fugit,
Şi în urmă am lăsat
Iepuraşul urecheat.
Geaba lupul căsca gura,
Am fugit, m-am dus de-a dura.
Nu mă tem cât de puţin,
Am fugit de Moş Martin,
Nu mă tem nici de astă dată,
Fug eu şi de vulpe îndată.

- Vai dar ce frumos ştii să cânţi turtiţă dragă, tare mult mi-a plăcut cântecelul tău şi mi-ar plăcea să mi-l mai cânţi odată, dar fiindcă eu sunt aşa bătrână, fii bună şi aşează-te aici pe nasul meu casă aud mai bine.
Turtiţa, care nu bănuia ce vicleană e vulpea, s-a aşezat pe nasul acesteia şi a început să îi mai cânte o dată cântecelul său.


Eu sunt turtiţa umflată,
De prin lada adunată
Din cămara măturată
In cuptor sunt rumenită
Pe fereastra sunt răcită
Pe bunic l-am păcălit
De bunică am fugit,
Şi în urmă am lăsat
Iepuraşul urecheat
Geaba lupul căsca gura,
Am fugit, m-am dus de-a dura.
Nu mă tem cât de puţin,
Am fugit de Moş Martin,
Nu mă tem nici de astă dată,
Fug eu şi de vulpe îndată.

Dar cum a terminat de cântat, vulpea….HAŢ a întins botul şi a înghiţi-o pe turtiţă.
Ei de acum, turtiţa noastră şi-a găsit beleaua cu vicleana vulpe, după ce i-a păcălit pe moş pe babă, pe iepuraş, pe lup şi pe urs.


11. Dumbrava Minunată de Mihail Sadoveanu - Aug 5, 2011 12:46:00 PM


12. Poveste de demult - Jul 22, 2011 3:02:00 PM
De zile-ntregi îşi perie cosiţa,
regina în oglinda fermecată,
priveşte lung şi-o roagă înc-odată
- Ştii cine mi-a răpit mironosiţa ?Răspunsu-i doar o simplă tulburare
de ape, spus cu voce tremurată:
- Nicicând nu vei afla pe mândra fată
de stăruieşti cu-o astfel de-ntrebare !Zăpadă-Albă, mândra ta copilă,
pierdută-i pe vecie de când Zmeul,
o ispiti, ţesându-i curcubeul
ca nadă. Şi-a răpit-o fără milă.O ţine în castel în vârf de munte,
cu porţile în fiare ferecate
şi paznici doar dihănii blestemate,
pe nepoftiţi degrabă să-i înfrunte.S-a juruit hidoasa creatură
balaurul şi veste-a dat în ţară,
ca peste ani să-i fie soţioară,
Zăpadă-Albă, frageda făptură.Acum e un copil, dar o aşteaptă
păzind-o pân-o fi să crească mare,
fecioara cea mai mândră de sub soare,
de dragul ei s-ar prinde-n luptă dreaptă.Ăst-timp, împărăteasa dă de veste,
voinicilor din zarea luminată,
că cel ce-o va salva pe scumpa-i fată,
se va-nsoţi cu ea ca în poveste.Cercat-au mulţi s-ajungă în tărie,
dar monştri puşi de pază îi alungă;
niciunul nu răzbeşte să-i înfrângă
şi viaţa li se pierde pe vecie.Trecut-au ani şi clipa hărăzită,
pentru vestita mai demult nuntire
soseşte şi copila din privire
lacrimi varsă, de lume părăsită.Deodat' un trăznet vine din tărie,
un buzdugan ce-n drumul lui striveşte,
năpârcile de pază când loveşte
şi fetei îi vesteşte bucurie.- Eu sunt voinicul Dordesprinsdinsoare,
Zăpadă-Albă, nu-ţi mai fie teamă !
Ridică buzduganul de aramă,
prinzându-se cu zmeu-n încleştare.În luptă dreaptă, paloşe sau ghioagă,
cu buzdugane aprig s-au luptat,
din zori până aproape de-nserat,
cel ce învinge, floarea să aleagă.Şi tot ca în poveste zmeul piere.
Iar Dordesprinsdinsoare se închină,
Culege floarea albă din grădină,
ducând-o mamei frânte de durere.Ce a urmat ? O nuntă-mpărătească,
cu oaspeţi dragi din şaptezeci de sate,
au petrecut trei zile numărate,
pe mirii fericiţi să îi cinstească.Apoi, când soţii pleacă spre iatacuri,
truditul bard cântarea isprăveşte.
Umblând prin lume basmu'şi povesteşte
la şezători, pe prispe sau cerdacuri.poezie de Ovidiu Oană
13. Omul-de-flori-cu-barba-de-mătasă sau povestea lui Făt-Frumos - Jul 9, 2011 2:41:00 PM
de Nicolae Filimon

A fost odată ca niciodată, daca n-ar fi, nici că s-ar mai povesti, cînd lupii beau tutun și urșii făceau săpun, de-și ungeau femeile fețele și uncheșii bărbile.
A fost odată un împărat mare și tare. După ce bătu pre toți împărații pămîntului și le luă împărățiele, se însură și făcu trei fete: una cu soarele-n frunte, alta cu luna în spate, iar cea mai mică cu luceafărul de dimineață iarăși în frunte; și toate erau mai frumoase decît zînele munților și ale pădurilor.
Aceste fete se duseră la scăldat și intrară într-o baie de marmură; dar deodată se ridică o furtună pe cer și le răpi pe cîtetrele. Ajungînd la urechile împăratului această întîmplare, i se tăie inima și muri, lăsînd pe împărăteasa văduvă.
Într-o zi, împărăteasa se apucă să măture pîn casă, dar pe cînd mătura, îi sări un bob de piper în poală; ea luă bobul și-l puse pe sobă, dar el sări și de acolo iar în poala împărătesei. Văzînd că nu poate scăpa de dînsul, îl înghiți; și așa rămase grea și născu un copil cu părul de aur.
Acest copil creștea în trei zile cît cresc alți copii în treizeci de ani și se făcu voinic ca brazii munților. Împărăteasa îl dete la dascăl de învăță toate măestriile lumei și, temîndu-se ca să nu-l piarză, îi făcu o colivie de aur și-l închise într-însa, dîndu-i jucării copilărești ca să-i treacă de urît.
Într-o zi trecu p-acolo o babă cu două tivdi cu apă; feciorul de împărat o văzu și, trăgînd cu arcul îi sparse amîndouă tivdiile. Baba se uită în sus și, văzîndu-l, îi zise:
— Lua-te-ar mama Vîntului turbat, care a luat pe cîtetrele surorile tale.
Feciorul de împărat, cum auzi blestemul babei, chemă pe mumă-sa și-i zise:
— Ian spune-mi, mamă, am avut eu surori ori nu?
— N-ai avut, dragul mamei, nici o soră, răspunse împărăteasa.
— Spune-mi drept, mamă, că daca nu, mă vei pierde.
Văzînd însă că mumă-sa nu voia să-i spună adevărul, se făcu bolnav și-i zise că, daca nu-i va da țîță de subt talpa casei, el va muri. Împărăteasa făgădui ca-i va împlini această cerere. Atunci el se sculă din pat și rădică talpa casei și mă-sa puse țîța subt talpă, dar el lăsă talpa cam greu peste țîță, zicînd iarăși mă-sii:
— Spune-mi, mamă, am avut eu alți frați sau surori?
Deocamdată mumă-sa nu voi să-i spuie, dar el lăsă talpa și mai mult; atunci mumă-sa, nemaiputînd să rabde, zise:
— Să știi, fătul meu, că ai avut trei surori mai frumoase decît zînele rîurilor și ale pădurilor, dar le-au răpit cei trei zmei care lăcuiesc pe tărîmul cellalt.
— Spune-mi acum ce fel de om a fost tată-meu, care sunt armele care purta și pe ce cal încălica?
— Tată-tău a fost un mare viteaz și s-a bătut nouă ani cu zmeul Răchită-înflorită, ca să ia pe soră-sa de nevastă; armele lui sunt îngropate la rădăcina unui plop în grădină, iar calul paște iarbă verde prin livede.
Atunci el, încredințîndu-se despre toate, i-a dat drumul și, ducîndu-se la un vrăjitor, i-a spus tot ce aflase de la dînsa.
— Ei bine — zise vrăjitorul — acum du-te și ie frîul și-l sună în trei părți ale livezei.
El luă frîul și-l sună la cele trei părți ale livezei și îndată veni la dînsul o mîrțoagă de cal șchiop și plin de bube. Făt-Frumos îi dete un picior în piept și se duse d-a berbeleacul cale de nouă zile și nouă nopți. Sună frîul de al doilea și de al treilea, dar tot acel cal veni. Văzînd aceasta, scoase paloșul să-l înfigă în pieptul calului. Dar calul îi zise:
— Făt-Frumos, Făt-Frumos, nu mă omorî, ci du-te de taie trei sute de viței de la trei sute de vaci și dă-mi laptele să-l beau. Făt-Frumos făcu precum îi zisese calul, iar peste trei zile sună iarăși frîul; dar d-astă dată veni un cal ca un zmeu și-i zise:
— Ian încalecă acum pe mine și atinge-mă de trei ori cu scările.
Făt-Frumos împlini voia calului și, după ce se plimbă puțin cu dînsul, îl atinse de trei ori cu scările; atunci calul deschise douăsprezece aripi și zbură cu dînsul pînă la Vîntul turbat apoi, coborîndu-se tot pe locul de unde plecase, zise:
— Făt-Frumos, dacă vrei să te slujesc cum se cade, să mai tai șase sute de viței de la șase sute de vaci și să-mi dai laptele să-l beau.
Făt-Frumos împlini și această poruncă a calului; iar peste trei zile veni împlătoșat și încoifat și sună frîul. Calul veni și el numaidecît, înșelat și înfrînat, apoi zise:
— Iată-mă, stăpîne, gata la poruncile tale.
Făt-Frumos încălecă pe cal și se duse și iar se duse cale lungă și nătîngă ca Dumnezeu să ne-ajungă, iar cînd soarele ajunsese pe la chindii, intră într-o pădure neagră și întunecoasă. După ce călători cîtva timp pîn acea pădure, calul se opri în loc și-i zise:
— Stăpîne, uită-te bine înainte și-mi spune ce vezi?
Făt-Frumos se uită, dar nu văzu nimic. Calul iar îi zise să se uite; atunci el se uită cum se cade și văzu o mulțime de șerpi cu capetele rădicate pînă la cer și vărsînd flăcăre de foc din guri; el spuse calului ce văzuse, dar calul îi zise:
— Stăpîne, noi trebuie să trecem prin mijlocul acelor balauri; bagă dar mîna în urechea mea cea dreaptă și scoate un arc de săgeți și, cînd vom fi aproape de dînșii, să slobozi o săgeată și ei ne vor face loc să trecem.
Făt-Frumos făcu cum îi zise calul; iar cînd ajunse aproape de balauri, trase o săgeată, și ei de frică plecară capetile la pămînt și-i lăsară să treacă. De aci plecă iar înainte și dete peste o cîmpie cu păduri frumoase de chiparos, cu iarbă verde ca mătasea și o mulțime de fîntîni cu apa limpede ca vioreaua și rece ca gheața; iar la căpătîiul acei cîmpii era un palat cu totul și cu totul de argint.
Cum ajunse la palat, bătu în poartă și ieși înainte o fată frumoasă; el îi arată un ineluș de aur, pe care, cum îl văzu, fata cunoscu că Făt-Frumos îi este frate și-l strînse în brațe, apoi îi zise:
— Fugi, frate, că de te va găsi zmeul aici, te va omorî.
— Ian spune-mi — întrebă Făt-Frumos — ce semne are zmeul cînd vine?
— El își trimite buzduganul înainte, răspunse fata.
Nu trecu mult și buzduganul veni; și după ce bătu de trei ori în poartă, se puse în cui. Făt-Frumos luă buzduganul și, învîrtindu-l de trei ori, îl azvîrli înapoi la zmeu; apoi încălicînd pe cal, se duse de se ascunse subt podul de argint. Zmeul veni numaidecît, dar cum ajunse la capul podului, calul începu a sforăi și a se trage înapoi. Zmeul îi dete cu scările și-i zise:
— Hi! cal de zmeu, de paraleu, mergi nainte! că nu mi-e frică de nimeni, decît de Făt-Frumos, dar el este pe tărîmul cellalt și nu crez să-i fi adus corbul osciorul și vîntul perișorul.
— Ba poate l-o fi adus, zise Făt-Frumos ieșind de subt pod. Zmeul se repezi la dînsul și-i zise:
— Cum vrei să ne batem? În săbii să ne tăiem sau în luptă să ne luptăm?
— Ba în luptă, că-i mai dreaptă, zise Făt-Frumos.
Apoi după aceea amîndoi voinicii se luară la luptă: zmeul aduse pe Făt-Frumos și îl băgă în pămînt pînă la genunche. Făt-Frumos învîrti pe zmeu și, băgîndu-l în pămînt pînă la gît, îi tăie capul pe cînd calul lui omora pe al zmeului. Făt-Frumos scoase un bici și, plesnind de trei ori, făcu palatul zmeului o nucă, o băgă în buzunar și plecă înainte.
După ce călători cîtva timp, dete peste un palat cu totul și cu totul de aur; bătu în poartă și ieși înainte-i o fată foarte frumoasă. Îi arătă și ei inelul cel de aur, pe care, cum îl văzu, cunoscu pe Făt-Frumos de frate și, strîngîndu-l în brațe, îi zise:
— Fugi, frățiorul meu, căci de va veni zmeul, te va face mici fărîme.
— Ian spune — întrebă Făt-Frumos — ce semne face zmeul cînd vine?
— El își trimite buzduganul înainte, răspunse fata.
Nu trecu mult timp și buzduganul veni; apoi, după ce bătu de trei ori în poartă, se puse în cui. Făt-Frumos îl luă din cui și-l azvîrli înapoi la zmeu, iar după aceea încălică calul și se ascunse subt podul de aur al palatului. Zmeul veni, c-o falcă-n cer și cu alta-n pămînt, dar cînd ajunse la capul podului, calul lui începu să se tragă înapoi; zmeul îi dete cu scările și-i zise:
— Hi! cal de zmeu, de paraleu, mișcă înainte! că nu mi-e frică de nimeni decît de Făt-Frumos, dar el este pe tărîmul cellalt și nu crez să-i fi adus corbul osciorul și vîntul perișorul.
— Ba poate i l-o fi adus, zise Făt-Frumos ieșind de subt pod. Atunci zmeul zise:
— Cum vrei, în luptă să ne luptăm sau în săbii să ne tăiem?
— Ba în luptă, că-i mai dreaptă, răspunse Făt-Frumos. Apoi se luară la luptă și se luptară zi de vară pînă seara; iar cînd ajunse soarele la chindii, Făt-Frumos trînti pe zmeu și-i tăie capul; iar după aceea plesni din bici de trei ori și tot palatul se făcu o nucă, pe care o băgă în sîn, și plecă înainte.
Se duse și iar se mai duse, pînă ce dete peste un palat de topaz, care strălucea atît de mult, încît la soare te puteai uita, iar la dînsul, ba. După ce se cunoscu și cu soră-sa cea mai mică, ce lăcuia în acel palat, se ascunse iar subt pod și, venind zmeul, se luă cu dînsul la luptă și se luptară toată ziua, dar nu putură să se trîntească unul pe altul. Văzînd aceasta, zmeul se făcu flacără galbenă, iar Făt-Frumos se făcu și el flacără roșie și iar se luptară, dar nu putură să se biruiască. Zmeul se uită în sus și, văzînd un corb, îi zise:
— Corbule, corbulețule! du-te la zaana și-ți moaie o aripă în seu și una în apă și cu seul să mă stropești pe mine, iar cu apa să stropești pe Făt-Frumos, că ți-l dau împreună cu calul lui să-l mănînci.
Făt-Frumos rădică și el capul în sus și zise:
— Corbule, corbulețule! du-te la zaana și moaie-ți o aripă în seu și alta în apă și cu seul să mă uzi pe mine, iar cu apa să uzi pe zmeu, că-ți dau să mănînci trei zmei împreună cu caii lor.
Corbul plecă și, întorcîndu-se peste puțin, udă pe Făt- Frumos cu seu, iar pe zmeu cu apă. Făt-Frumos sări dasupra zmeului și-i tăie capul, apoi plesni din bici și, făcînd și palatul acestuia nucă, o băgă în sîn și se duse înainte, pînă ce ajunse la o grădină cu poame foarte frumoase. El întinse mîna să ia o pară, dar calul se opri în loc și-i zise:
— Stăpîne, să nu mănînci din aceste poame, că vei muri; că este sora cea mare a zmeului prefăcută în grădină; dar daca ai poftă mare, dă mai întîi cu sabia în trei părți ale pomului ș-apoi mănîncă cît vei voi.
Făt-Frumos tăie pomul în trei părți și începu să curgă sînge, apoi culese pere și mîncă. Nu trecu mult și văzu o fîntînă cu apă rece; dar cînd voi să bea, calul iarăși îi zise să facă tot ce făcuse la grădină. Făt-Frumos lovi fîntîna de trei ori cu sabia și, după ce curse sînge, bău apă și se răcori. Iar după aceea merse înainte, pînă ce dete peste o vie cu struguri dulci ca zahărul și mirositori ca chihlimbarul. El voi să rupă un strugure, dar calul iarăși îi zise:
— Stăpîne, nu rupe struguri, căci via aceasta este sora cea mică a zmeilor și de vei mînca numai o broboană, vei muri; dar daca ai poftă de struguri, taie o viță cu sabia și apoi mănîncă cîți struguri îți plac.
Făt-Frumos tăie o viță și, după ce curse un pîrîu de sînge, luă struguri și mîncă.
Plecă și se duse, măre, cale lungă și nătîngă, ca Dumnezeu să ne-ajungă, căci cuvîntul din poveste mai înainte mai lung și mai frumos este, dar cînd rămase soarele de o suliță, calul zise lui Făt-Frumos:
— Stăpîne, ian uită-te îndărăt și spune-mi, vezi ceva? Făt-Frumos se uită, dar nu văzu nimic. Uită-te mai bine, îi zise calul. Atunci Făt-Frumos se uită bine și văzu o flacără cît gămălia acului de mică. Să știi, stăpîne, că acea flacără este muma zmeilor și a zmeoaicelor și nu știu cum vom scăpa de dînsa. Ține-te bine de coamă, ca am să ocolesc lumea cît te ștergi la ochi ca să ajungem la cetatea Omului-de-flori-cu- barba-de-mătasă, căci numai acolo e scăpare pentru noi.
Făt-Frumos ascultă povața calului, carele deschise toate aripile și începu să zboare mai iute decît vîntul și mai încet decît gîndul, dar flacăra din ce în ce se mărea și începu să arză pe Făt-Frumos în spate. Calul, văzînd că nu-i nădejde de scăpare, se înălță pînă la Vîntul turbat și intră în cetatea Omului-de-flori. Atunci zmeoaica, rămîind afară de cetate, zise cu amărăciune:
— Făt-Frumos, Făt-Frumos, fă-mi o gaură în zid, să văz cine ești tu care mi-ai omorît trei copii și trei fete.
Făt-Frumos porunci să facă gaura, dar cînd zmeoaica băgă capul și voi să-l soarbă, el îi aruncă în gură un buzdugan de fier ars în foc, pe care sorbindu-l, se umflă și plesni.
Omul-de-flori-cu-barba-de-mătasă, auzind că Făt-Frumos se află în împărăția lui, trimise ciohodari și ideclii de îl chemă la împărăție și îl puse în fruntea mesei; dar văzînd pe fata Omului-de-flori, rămase încremenit de frumusețile ei și o ceru de la tată-său de soție. Omul îi zise că i-o dă dacă-i va aduce apă vie și apă moartă de unde se bat munții în capete.
Făt-Frumos încălecă calul și se duse spre soare-apune și dete peste un om care bea apă de la nouă scocuri de mori și se văieta că n-are ce bea. Făt-Frumos stătu în loc și se mira de dînsul; iar el îi zise:
— Nu te mira de mine, ci te miră mai bine de Făt-Frumos, care a omorît trei zmei, trei zmeoaice și pe muma zmeilor.
— Eu sînt acela, răspunse Făt-Frumos.
— Daca ești tu, ia-mă cu tine, că mult bine îți voi prinde.
Făt-Frumos luă pe omul ce nu se sătura de apă și plecă înainte. Pe drum întîlni un alt om, care mînca pînea de la nouă cuptoare și se văieta că moare de foame. Făt-Frumos se uită la dînsul și începu să se mire, dar el îi zise:
— Nu te mira de mine, ci te miră de Făt-Frumos, care a omorît trei zmei, trei zmeoaice și pe muma zmeilor.
— Eu sunt acela, zise Făt-Frumos.
— Daca ești tu, apoi ia-mă cu tine, că mult bine ți-oi prinde.
Făt-Frumos îl luă și pe acest și plecă înainte. Merse ce merse și dete peste un om, care sărea din munte în munte cu nouă pietre de moară legate de picior și se plîngea că n-are ce sări.
După ce-l luă și pe acesta cu dînsul, merse înainte ca cuvîntul din poveste, că-nainte mult mai este, și ajunse într-o cîmpie de unde se auzea zgomot mare. Atunci calul zise lui Făt-Frumos:
— Stăpîne, cată spre soare-apune și spune-mi, vezi ceva?
Făt-Frumos se uită și văzu doi munți bătîndu-se în capete.
— Pintre acești doi munți avem să trecem ca să luăm apă vie și apă moartă, zise calul; să mergem încetișor și, cînd om fi aproape de munți, să-mi dai de trei ori cu pintenii și să te ții bine de coamă cu o mînă și cu cealaltă să iei apă.
Cum ajunse Făt-Frumos dinaintea munților, dete pinteni calului, care zbură mai iute decît gîndul, trecu pe la fîntînă, luă apă și ieși dintre munți mai nainte de a se lovi în capete.
Făt-Frumos aduse apă la Omul-de-flori-cu-barba-de mătasă și ceru să-i dea pe fie-sa de nevastă. Dar Omul-de-flori îi zise:
— Eu ți-oi da-o, daca mi-i găsi un om care să mănînce pînea de la nouă cuptoare, altul să beie apa de la nouă scocuri de mori.
Făt-Frumos zise împăratului:
— Gătește cele nouă cuptoare și arată-mi cele nouă scocuri de moară, că am oameni să-ți mănînce pînea și să-ți beie apa. Omul de flori porunci vizirului să gătească pînea și să arate scocurile; și după ce le găti, veni împăratul să privească. Atunci Făt-Frumos făcu semne oamenilor săi și, cît te ștergi la ochi, mîncară pînea și băură apa. Dar Omul- de-flori nu voi: să-i dea fata nici după aceasta, ci îi zise:
— Daca voiești să aibi pe fie-mea de soție, să-mi aduci garoafa care miroase cale de nouă ani și apoi ți-oi da negreșit pe fie-mea.
Făt-Frumos plecă să caute garoafa și se duse cale lungă ca Dumnezeu să ne-ajungă, pînă ce simți mirosul garoafei. Atunci calul îi zise:
— Stăpîne, bagă mîna în urechea mea cea dreaptă și scoate din ea o bucată de săpun, o perie și o gresie și mergi înainte fără frică. De ce mergea și mergea, mirosul mai tare se făcea, pînă ce ajunse la un palat de sticlă; trase la poartă, bătu în ea și nime nu-i răspunse. Atunci el intră înlăuntru, văzu garoafa și o luă. Apoi încălecă pe cal și plecă înspre Omul-de-flori. Nu făcu multă cale și simți că vine după dînsul zmeul palatului de sticlă, cu o falcă în cer și cu una în pămînt. Dar tocmai cînd era să-i ajungă, calul îi zise:
— Stăpîne, aruncă săpunul.
El îl aruncă și numaidecît se făcu un alunecuș care împiedică pe zmeu de a-l ajunge. Zmeul însă făcu ce făcu și trecu cum putu alunecușul; și cînd era să ajungă iar pe Făt-Frumos, calul îi zise să arunce peria. Cum o aruncă, se făcu o pădure deasă, de nu putea nime să răzbată printr-însa; dar zmeul făcu ce făcu ș-o trecu. Apoi luă pe Făt-Frumos iarăși în goană și, cînd era să-l prinză, aruncă gresia, care se făcu un munte mare și nalt pînă la cer. Zmeul roase piatra cu dinții și trecu prin ea. Atunci calul zise:
— Stăpîne, nu e bine de noi, o să pierim; dar mai avem o scăpare: să-ți tragi sufletul de nouă ori, că am să mă rădic și să trec de nori ș-apoi de acolo să cad peste zmeu și să-l strivesc.
Făt-Frumos se luă după povața calului, se ridică pînă la nori, apoi se lăsă peste zmeu și-l strivi, iar după aceea se duse și dete garoafa Omului-de-flori, care, nemaiavînd ce-i cere, îi dete pe fie-sa. Dar cînd veni vremea să se culce cu dînsa, veni omul cel cu nouă pietre de picioare și ceru să se culce și el în cămară cu dînșii. Făt-Frumos îl lăsă, căci făcuse jurămînt să nu-i calce niciodată vorba. Peste noapte tocmai cînd Făt-Frumos dormea mai bine, ieși un balaur din gura fetei și cînd se întinse să muște pe Făt-Frumos, omul cu pietrele de picere scoase paloșul și-l tăie în mici fărîmele. Mai ieși unul și-l tăie și pe acela și cînd ieși și cel de al treilea, îi zdrobi capul cu o piatră de moară. Apoi după ce-i puse la o parte pe tustrei balaurii ce-i omorî, se culcă și dormi.
A doua zi de dimineață palatul împărătesei era plin de vlădici și de popi ce venisă să îngroape pe Făt-Frumos, crezîndu-l mort, ca și pe ceilalți gineri ai împăratului. Dar cînd îl văzură viu, se minunară și i se închinară. Omul-de-flori veni și el ca să se încredințeze de este viu sau mort Făt-Frumos, dar cînd văzu pe balaurii cei morți, se sperie și întrebă. Dar omul cu pietrele de moară îi spuse că ei au ieșit din fie-sa; cînd era să-l muște pe Făt-Frumos și să-l omoare, ca pe ceilalți gineri, el i-a ucis.
Atunci Omul-de-flori începu nunta și o ținu trei zile și trei nopți; iar după aceea Făt-Frumos își luă ziuă bună și plecă cu nevasta sa acasă, la împărăția lui. Și făcu toate avuțiile zmeilor în trei părți și le dete celor trei oameni care-l ajutase. Omul cu pietrele de moară nu se mulțumi și ceru să împartă și nevasta cu dînsul. Făt-Frumos se împotrivi: dar el scoase paloșul și, cînd era gata să taie pe împărăteasa, atunci ieși din gura ei încă un balaur, pe care omul cu pietrele de moară îl făcu fărîme și zise:
— Făt-Frumos, Făt-Frumos! ie-ți avuțiile, ie-ți nevasta și trăiți sănătoși, că am scos acum dintr-însa patru balauri și i-am mai lăsat numai unul, că nu e bine să rămîie femeia fără nici un drac. Făt-Frumos se prinse frate de cruce cu omul cu pietrele de moară și-l rugă să nu se prea depărteze de pe locurile acestea, ca nu cumva dracul ce a rămas în femeie să-i răpuie zilele.
Apoi a ajuns acasă și, după ce a văzut pe mumă-sa, a plesnit de trei ori cu biciul, și cele trei nuci s-au desfăcut în trei palate frumoase și cu cele trei surori ale lui într-însele, pe care, dupe ce le-au dat munca înapoi, le-au măritat și s-a făcut mare bucurie și veselie în toata împărăția.
Încălicai pe-o șa și v-o spusei dumneavoastră așa.

14. POVESTE - Jun 28, 2011 4:53:00 PM
A fost odata, o insula unde locuia Fericirea Tristetea Cunostinta si multe altele printre care si Dragostea Intr-o zi s-a anuntat ca insula se va scufunda, asa ca toti au inceput sa-si repare barcile si au plecat cit mai repede. Dragostea a ramas ultima, ea a perseverat pina in ultimul moment cind insula era aproape de a se scufunda, Dragostea a decis sa ceara ajutorul. Bogatia a trecut pe linga Dragoste intr-un vapor imens si Dragostea i-a spus: Bogatie, ma poti lua cu tine? Bogatia a raspuns: nu, nu pot am atita aur si argint de transportat, incit nu mai este loc si pentru tine. Dragostea s-a decis sa intrebe care tocmai trecea pe acolo intr-o frumoasa barca Vanitate te rog ajuta-ma!…nu te pot ajuta dragoste, esti toata uda si mi-ai strica barca, a raspuns Vanitatea. Tristetea trecea si ea pe acolo, asa ca Dragostea ii cere si ei ajutorul: Tristete, ia-ma cu tine, te rog! O?Dragoste, sunt atit de trista, incit vreau sa fiu singura! Fericirea a trecut si ea pe acolo, dar era atit de vesela incit nici nu a auzit cind dragostea i-a cerut ajutorul. Dintr-o data s-a auzit o voce: Dragoste te i-au eu. Era un batrinel, Dragostea s-a simtit atit de binecuvintata si atit dde fericita incit a uitat sa-l intrebe cum il cheama. Cind au ajuns pe uscat, batrinelul a plecat urmindu-si calea lui. Dragostea realizind cit ii este de datoare batrinelului, a intrebat Cunostiinta, un alt batrinel: Cine m-a ajutat, cine a fost cel care m-a ajutat? Era Timpul a raspuns Cunostinta. Timpul? A raspuns Dragostea mirata. Dar de ce sa ma ajute pe mine Timpul? Cunostiinta a zimbit si a raspuns cu intelepciune: este capabil sa inteleaga cit de mare si minunata este Dragostea

15. Legenda curcubeului - Jun 28, 2011 2:58:00 PM
Legenda culorilor lumii
Cu mult timp în urmă, la începutul timpurilor, culorile lumii s-au certat. Fiecare dintre ele pretindea că era cea mai bună, cea mai frumoasă, cea mai importantă, cea mai folositoare si cea mai iubită de oameni.
VERDELE spuse: "Uitaţi-vă la iarbă, frunze şi copaci. În mod evident vedeţi şi voi că sunt cea mai importantă culoare. Sunt culoarea vieţii şi a speranţei. Uitaţi-vă în jur şi o să vedeţi că sunt peste tot".
ALBASTRUL exclamă: "Gândiţi-vă la cer şi la mare. Apa stă la baza vieţii şi fără mine nu ar exista cerul albastru. Fără mine nu ar exista nimic!”
GALBENUL râse: "Eu sunt luminos şi cald, iar tu eşti atât de serios. De fiecare dată cand te uiţi la o narcisă galbenă sau la o floarea-soarelui zambeşti. Soarele, luna şi stelele sunt galbene, frumuseţea mea este atât de evedentă încât oricine mă vede rămâne de-a dreptul uimit!
PORTOCALIUL începu si el să se laude: " Eu sunt culoarea mâncărurilor sănătoase ce dau putere. Morcovul, portocala şi dovleacul au multe vitamine. Şi atunci când portocaliul umple cerul, la răsărit sau la apus, frumuseţea mea este atât de evidentă încât toţi cei ce mă văd se opresc să mă privească cu admiraţie şi uimire.“
Ei bine, ROSUL începu să strige: "Eu sunt conducătorul întregii vieţi. Sângele este roşu şi sângele înseamnă viaţă. Eu sunt culoarea pasiunii şi a iubirii."
VIOLETUL se ridică în picioare si vorbi dând foarte multă importanţă spuselor sale: "Eu sunt culoarea imperială a culoarea regilor. Oamenii puternici întotdeauna m-au ales pe mine deoarece eu sunt culoarea puterii şi a înţelepciunii."
La sfârşit, cu o voce joasă şi timidă, INDIGOUL spuse: "Cu greu mă observaţi, însă, deşi sunt tăcut, fără mine nu aţi fi nimic. Aveţi nevoie de mine pentru echilibru, contrast şi pentru linişte interioară."
Argumentările culorilor lumii au continuat, fiecare culoare în parte lăudându-se, ridicându-se în slăvi şi certându-se. Fiecare în parte, considera că este perfecţiunea întruchipată.
În timp ce se certau din ce în ce mai tare, un fulger puternic lumină cerul. Începu să tune şi să ploua cu găleata. Culorile tremurară de frică şi se strânseră în braţe pentru a se linişti şi a se proteja una pe alta.
Apoi ploaia începu să vorbească: “Voi, culorilor, sunteţi atât de nesăbuite. Vă certaţi care este cea mai bună, fiecare încercând să fie deasupra celorlate. Nu întelegeţi că fiecare în parte aţi fost făcută cu un scop special, fiecare este unică şi diferită? Luaţi-vă de mâini şi urmaţi-mă! ”
Făcând ce le spuse ploaia, culorile se apropiară şi se luară de mâini. ‘‘De acum încolo, zise ploaia, când plouă, fiecare dintre voi se va întinde de-a lungul cerului într-un superb semicerc colorat. Curcubeul va fi un semn al păcii şi al speranţei.

Astfel, oameni buni, de fiecare dată când ploaia curaţă pământul, căutaţi un curcubeu pe întinsul cerului. Când apare, tineţi minte că fiecare dintre voi este special. Lăsaţi culorile curcubeului să vă reamintească să vă apreciaţi pe voi înşivă şi pe cei din jur.


16. Degetica - Jun 13, 2011 1:42:00 PM
A fost odata o femeie care voia si ea sa aiba un copilas, dar nu stia de unde sa-l ia. Atunci s-a dus la o baba vrajitoare si i-a spus:
- Uite, as vrea si eu sa am un copilas, nu poti sa-mi spui cum fac ca sa-l gasesc?
- Cum sa nu! A raspuns baba. Uite aici un bob de orz; dar sa stii ca nu-i orz de-acela care creste pe ogoare si pe care-l dai la gaini de mancare; ia-l si pune-l intr-un vas de flori si ai sa vezi ce iese.
- Multumesc, matusa - a spus femeia si i-a dat babei cinci banuti; apoi s-a dus acasa, a sadit bobul de orz si indata a rasarit o floare mare si frumoasa. Ai fi zis ca-i o lalea, dar petalele stateau stranse parca ar fi fost numai imbobocita.

- Ce floare dragalasa - a spus femeia si a sarutat petalele rosii si galbele, si cum le-a sarutat, floarea s-a deschis pocnind. Era chiar o lalea ca toate lalelele, numai ca drept la mijloc sedea pe pistilul verde o fetita mititica de tot, gingasa si dragalasa, si nu era mai mare decat un deget si de aceea i-au spus Degetica.
I-au facut leagan dintr-o coaja de aluna, saltea din petale albastre de toporasi, iar plapuma era o petala de trandafir. Aici sedea noaptea, dar ziua se juca pe masa. Femeia pusese o farfurie plina de apa si de jur imprejur, pe marginea farfuriei, asezase flori cu lujerele in apa. Pe apa plutea o petala mare de lalea pe care sedea Degetica si umbla de la o margine la alta a farfuriei; avea drept vasle doua fire de par de cal. Era o placere s-o vezi. Stia sa cante, si canta asa de subtire si de dulce, cum nimeni n-a mai cantat vreodata.
intr-o noapte, pe cand sedea frumusel in patucul ei, pe un ochi de fereastra care era spart a intrat o broasca. Broasca era urata, mare si jilava. A sarit drept pe masa, acolo unde sedea Degetica si dormea acoperita cu petale rosii de trandafir.
- Ar fi tocmai buna de nevasta pentru baiatul meu - s-a gandit broasca si a luat coaja de aluna in care dormea Degetica si a sarit cu ea in gradina, pe geamul cel spart.
Pe la marginea gradinii curgea un rau mare si lat; malul raului era mlastinos si malos; aici locuia broasca cu fecioru-su. Brr! Urat mai era si acesta si semana leit cu mama-sa. "Cuac-cuac-cuac!" Asta-i tot ce-a putut el sa spuna cand a vazut pe fetita cea dragalasa in coaja ei de aluna.
- Nu vorbi asa de tare ca se trezeste! Spuse broasca cea batrana. Te pomenesti ca fuge, ca-i usoara ca un puf de lebada! S-o punem pe o frunza de nufar; pentru ea, asa mica si usoara cum este, are sa fie ca o insula; de-acolo n-are sa poata fugi, iar noi, in vremea asta, avem sa pregatim odaia cea frumoasa de mal si dupa aceea aveti sa va mutati si sa stati acolo.
in rau erau o multime de nuferi cu frunze late si verzi, care parca pluteau pe deasupra apei. Frunza care era cea mai departe de tarm, era si cea mai mare din toate. Broasca s-a dus inot pana acolo si a pus pe frunza coaja de aluna cu Degetica in ea.
Fetita s-a trezit a doua zi dimineata si cand a vazut unde era a inceput sa planga amar; de jur imprejurul frunzei celei mari si verzi era numai apa, asa ca la mal nu avea cum s-ajunga.
Broasca cea batrana statea in mal si isi impodobea odaia cu papura si cu flori galbene, ca sa fie frumos si sa-i placa nora-si. Dupa aceea a luat pe uratul de feciora-su si s-a dus cu el la frunza pe care sedea Degetica. Voiau sa-i ia patucul si sa-l duca in odaia in care aveau sa stea insurateii; dupa aceea aveau s-o ia si pe dansa. Broasca s-a inchinat adanc in apa inaintea ei si i-a spus:
- Uite pe feciora-meu! Ai sa te mariti cu el si aveti sa traiti amandoi acolo jos, in mal, intr-o locuinta strasnica.
- Cuac! Cuac! Cuac! Atata a spus feciorul broastei
Au luat patucul si au plecat cu el; si Degetica a ramas singurica pe frunza cea verde si a inceput sa planga iar si mai tare, pentru ca nu-i placea sa stea in mal la broasca aceea urata si nici sa se marite cu uratul de feicora-su. Pestisorii care inotau prin apa, o vazusera pe broasca si auzisera ce spusee, de aceea scoasera acum cu totii capul din apa sa vada si ei pe fetita. Au vazut cat e de dragalasa si le-a parut rau ca trebuie sa se duca cu broasca jos in mal. Nu! Asta nu trebuie sa se intample. S-au strans cu totii in apa, langa lujerul cel verde al frunzei, l-au ros cu dintii si frunza s-a desprins sin a inceput sa mearga pe apa in jos cu Degetica pe ea, departe, departe, acolo unde broasca nu putea s-o mai ajunga.
Degetica a trecut asa pe langa o multime de orase si pasarelele sedeau in copaci, pe mal, o vedeau si cantau:
- Ce fetita dragalasa!
Frunza mergea cu ea pe apa tot mai departe si mai departe, pana a iesit din hotarele tarii aceleia.
Un fluture frumusel si alb tot zbura pe langa ea si de la o vreme s-a lasat pe frunza pentru ca Degetica il placea. Fetita era foarte vesela. Acum broasca nu mai putea s-o ajunga si era asa de frumos pe unde mergea; soarele batea in apa si apa stralucea parca de aur. Degetica si-a desprins cingatoarea, cu un capat a legat fluturele si celalalt l-a legat de frunza; acum frunza mergea si mai repede, si ea la fel, ca doar sedea pe frunza.
Si cum mergea asa, numai iata ca vine-n zbor un carabus, si cum o zareste, se repede, ii prinde trupul mladios cu labele lui si zboara cu ea si se asaza intr-un copac. Iar frunza de nufar s-a dus mai departe pe apa si fluturele cu ea, fiindca era legat de frunza si nu se putea desprinde.
Mult s-a mai speriat saraca Degetica atunci cand carabusul zburat cu ea in copac! Dar mai cu seama era necajita cand se gandea la fluturele cel frumos cu aripi albe pe care-l legase de frunza. Dar nu se dezlega, atunci moare de foame. Dar carabusului nu-i pasa de asta. S-a asezat cu dansa pe frunza cea lata a copacului, i-a dat suc de flori sa manance si i-a spus ca-i dragalasa cu toate ca nu seamana deloc cu un carabus. Au venit s-o vada si ceilalti carabusi care locuiau in copac; s-au uitat la dansa, iar domnisoarele carabuse au strambat din antene si au spus:
- Are numai doua picioare. Vai de ea!
- Si nu are antene! spuse alta.
- Si uite ce subtire e la mijloc! Parca-ar fi om! Vai, ce urata-i!
Asa spuneau toate carabusoaicele si totusi Degetica era atat de dragalasa!
Dragalasa i se paruse si carabusului care o rapise, dar fiindca toti ceilalti ziceau ca-i urata, a inceput si el sa creada ca-i urata si nu i-a mai placut si i-a spus sa se duca unde-o vedea cu ochii. Au luat-o, au dat-o jos din copac si-au pus-o pe un banutel, si ea a inceput sa planga si sa se tanguie ca-i asa de urata si carabusii au alungat-o; dar ea nu era urata, era cea mai dragalasa fetita care se poate inchipui, gingasa si luminoasa ca o petala de trandafir.
Si biata Degetica a stat toata vara singura in padurea cea mare. Si-a impletit un pat din fire de iarba si l-a agatat sub o frunza de brustur, asa ca acum nu se mai temea de ploaie. De mancare avea dulceata florilor si bea roua adunata dimineata pe frunze. Asa a trecut vara si toamna. Dupa aceea a venit iarna, iarna rece si lunga. Toate pasarile care cantasera atat de frumos in preajma ei au plecat, copacii si florile s-au uscat; frunza cea mare de brustur sub care se adapostise s-a zbarcit si s-a scorojit, pana n-a mai ramas din ea decat un lujer galben si vested. Degetica dardaia cumplit de frig, pentru ca hainele ei se rupsesera si pentru ca era asa de gingasa si de subtirica, incat nu se putea sa nu-i fie frig. A inceput sa ninga si fiecare fulg care cadea peste ea era greu cum ar fi o lopata de zapada, aruncata peste noi, fiindca noi suntem mari, dar ea era numai cat o jumatate de deget. Atunci ce sa faca si ea? Si-a spus in spate o frunza uscata, dar tot nu se putea incalzi si dardaia intruna de frig.
Chiar la marginea padurii in care statea era un han mare de grau. Graul fusese secerat de mult si acum nu mai ramasese decat o miriste. Dar Dgeticai miristea i se paru mare cat o padure. A luat-o si ea prin miriste si a tot mers tremurand de frig pana a ajuns la usa soarecelui de camp, care isi avea aici locuinta. Era o hruba in pamant, calda si placuta; soarecele avea o bucatarie strasnica si o camara plina de grau. Degetica s-a oprit la usa ca o fetita cersetoare si s-a rugat sa-i dea si ei o bucatica dintr-un bob de grau, ca nu mancase de doua zile nimic.
- Saraca de tine - a zis soarecele, care era un soarece de treaba - hai, intra si te incalzeste si stai la masa cu mine.
Si fiindca fetitei i-a placut, i-a spus:
- Stii ce, stai aici la mine toata iarna; ai sa-mi deretici prin casa si ai sa-mi spui povesti, ca-mi plac povestile.
Degetica a facut cum i-a spus soarecele si i-a mers foarte bine. intr-o buna zi, soarecele i-a spus:
- Azi avem un musafir, un vecin de-al meu care vine in vizita o data pe saptamana. E mai bogat decat mine, are o multime de odai si o blana neagra, frumoasa. Daca poti sa te mariti cu el, atunci halal de tine; atat numai ca nu vedea. Sa-i spui cele mai frumoase povesti pe care le stii.
Dar Degeticai numai de asta nu-i ardea. Vecinul era un sobol si ea nici gand n-avea sa se marite cu el.
Sobolul a venit imbracat cu blana lui cea grozava. Soarecele nu mai ispravea cu laudele. Ba ca-i bogat si invatat, ba ca are o casa de douazeci de ori mai mare decat a lui.
Acum, de invatat o fi fost el invatat, dar nu putea suferi soarele si florile cele frumoase si le vorbea de rau, fiindca nu le vazuse niciodata cum arata la fata.
Degetica n-a avut incotro si a trebuit sa cante ceva si a cantat "Mugur, mugur, mugurel" si alte cantece frumoase. Si sobolul s-a indragostit de dansa din pricina glasului ei frumos, dar n-a spus deocamdata nimic, ca era chibzuit.
Sapase nu de mult un drum pe sub pamant, de la casa lui pana la casa soarecelui; sobolul a poftit-o pe Degetica si pe soarece sa se plimbe prin hruba asta ori de cate ori ar avea pofta. L-ea mai spus sa nu se sperie ca in tunelul acela este o pasare moarta. Era o pasare cu toate penele pe ea si cu pliscul intreg; se vede ca nu de multa vreme murise si fusese ingropata chiar acolo, pe unde sapase el drumul sub pamant.
Sobolul a luat in gura o bucata de lemn putred, fiindca lemnul putred lumineaza in intuneric ca focul, si a pornit inainte ca sa le lumineze calea. Cand au ajuns la locul unde era pasarea cea moarta, sobolul si-a ridicat in sus nasul lui butucanos si a izbit cu el in tavan si a facut o gaura mare si deodata a intrat lumina zilei in hruba. Joc zacea o randunica moarta, cu aripile strans lipite de coaste, cu picioarele zgarcite si cu capul infundat in pene. Saraca pasare murise de frig, fara indoiala. Degeticai i-a parut rau fiindca ii erau dragi pasarelele, toata vara ii cantasera si ciripisera in preajma ei. Sobolul inca a impins pasarea cu picioarele lui scurte si a spus:
- Acum nu mai canta! Rau e sa te nasti pasare! Multumesc lui Dumnezeu ca copiii mei n-au sa fie asa! Uite, o pasare ca asta, nu-i nimic de capul ei; toata vara ciripeste si, cand vine iarna, moare de foame.
- Chiar asa, ca bine spui, se vede ca esti intelept - zise soarecele. Ce folos are pasarea ca tot ciripeste? Cand vine iarna n-are ce manca si ingheata de frig; dar se tine, ma rog, toata vara cu nasul pe sus!
Degetica n-a spus nimic. Dar cand sobolul si cu soarecele s-au intors cu spatele, ea a dat intr-o parte penele care acopereau capul pasarii si a sarutat randunica pe ochii ei inchisi.
"Poate ca tocmai ea mi-a cantat asa de frumos asta-vara - se gandi Degetica. Multa bucurie mi-a facut biata pasarica!"
Sobolul a astupat gaura pe care venea lumina si apoi i-a dus pe soarece si pe Degetica pana acasa. Noaptea, Degetica n-a putut sa doarma, se tot gandea la pasarica moarta. S-a sculat din pat si a impletit din fan un covor mare si frumos. Apoi s-a dus la pasare si-a acoperit-o cu covorul si a luat niste bumbac moale pe care-l gasise prin camara soarecelui si a invelit pasarea cu bumbac, ca sa-i fie cald.
- Ramai cu bine, pasarica dragalasa! Spuse ea. iti multumesc ca ai cantat asa de frumos asta-vara, cand copacii erau verzi si ne incalzea soarele.
Si fetita si-a lipit obrazul de pieptul pasarii si deodata a tresarit speriata, fiindca i s-a parut ca inauntru batea ceva. Inima pasarii batea. Randunica nu murise, era numai amortita si acum se incalzise si isi venea iar in fire.
Toamna, toate randunelele pleaca in tarile calde; si daca vreuna intarzie cu plecarea, o prinde frigul, amorteste si cade jos si o acopera zapada.
Degetica nu stia ce sa faca, fiindca, fata de ea, pasarea era grozav de mare, totusi si-a luat inima in dinti, a ingramadit bumbacul de jur imprejurul randunelei si a adus o frunza de izma creata pe care si-o facuse plapuma, si a acoperit capul pasarii.
in noaptea urmatoare s-a dus iar la ea; randunica se trezise din amorteala, dar era slabita rau. Numai o clipa a deschis ochii si s-a uitat la Degetica; fetita sta in fata ei cu o bucatica de lemn putred in mana, ca alta lampa n-avea.
- iti multumesc, fetita dragalasa - a spus randunica beteaga. M-am incalzit de minune, am sa prind iar putere si am sa pot sa ies de aici si sa zbor la lumina calda a soarelui.
- Vai - spuse Degetica - afara e frig si ninge! Mai bine stai aici, in patul tau caldut, si am sa te ingrijesc.
Si a adus randunelei apa intr-o petala si randunica a baut si i-a povestit cum si-a zgariat aripa intr-un scai si de aceea n-a mai putut sa zboare repede cum zburau celelalte randunele, care au plecat departe, departe, in tarile calde. De oboseala, a cazut jos. Mai mult decat atat nu-si aducea aminte si nici nu stia cum ajunsese aici.
Randunica a stat toata iarna in bostiura si Degetica o ingrijea si-i era tare draga; iar sobolul si cu soarecele n-au aflat nimic de asta, si mai bine sa n-au aflat, fiindca nu puteau s-o sufere pe biata randunica.
Cand a sosit primavara si soarele a dezmortit pamantul, randunica si-a luat ramas bun de la Degetica; fetita a destupat gaura din tavan, pe care o facuse sobolul. Soarele a patruns inauntru pana la ele si randunica a intrebat-o pe Degetica daca n-ar vrea sa vie si ea; ar lua-o in spate si ar zbura cu ea pana la padurea cea verde. Degetica insa s-a gandit ca daca ar pleca, soarecele cel batran, care o gazduise, ar fi fost necajit din pricina asta, si a spus:
- Nu, nu pot.
- Atunci ramai cu bine, ramai cu bine, fetita dragalasa si buna - a spus randunica si a iesit in zbor afara, la lumina soarelui. Degetica s-a uitat dupa ea si i-au dat lacrimile, pentru ca ii era draga randunica.
- Cirip, cirip! a inceput sa cante pasarea si s-a dus in zbor in padure. Degetica era tare necajita. Nu avea voie sa iasa si ea, sa se incalzeasca la soare. Graul care fusese semanat pe ogorul de deasupra casei soarecelui a rasarit si a crescut inalt si lanul era acum ca o padure deasa pentru biata fetita.
- Vara asta trebuie sa-ti intocmesti zestrea - i-a spus soarecele.
Vecinul, sobolul cel uracios, cu blana neagra, o ceruse in casatorie.
- Trebuie sa ai de toate, si lana, si panza, sa nu-ti lipseasca nimic cand te mariti cu sobolul.
Degetica a trebuit sa se apuce de tors si soarecele a tocmit patru omizi care teseau zi si noapte. in fiecare seara venea la ea sobolul si stateau de vorba. Spunea ca pe la sfarsitul verii soarele n-are sa mai fie asa de fierbinte ca acum, cand de dogoarea lui pamantul se face tare ca piatra; si mai spunea ca, dupa ce s-o calatori vara, are sa se insoare cu Degetica. Dar Degetica nu se bucura deloc, fiindca sobolul era uracios si ea nu putea sa-l sufere. in fiecare dimineata, cand rasarea soarele, si in fiecare seara cand asfintea, se strecura pe usa afara, si cand vantul dadea intr-o parte spicele si se putea zari cerul albastru, ea se gandea ca afara e frumos si e lumina. Si ii era dor de randunica, prietena ei de asta-primavara. Dar randunica nu se zarea pe nicaieri; de buna seama ca se dusese departe, in padurea cea frumoasa si verde.
Cand a venit toamna, Degetica a fost si ea gata cu zestrea.
- De azi intr-o luna e nunta - a spus soarecele.
Cand a auzit asta Degetica a inceput sa planga si a spus ca nu vrea sa se marite cu sobolul cel uracios.
- Nu mai tot vorbi degeaba - a spus soarecele. Sa nu fi i incapatanata, ca sa stii ca te musc cu dintii mei cei albi si ascutiti! Auzi acolo! Un barbat asa de chipes! Nici regina nu are o blana asa de frumoasa ca el! Si ce bucatarie are! Si camara i-i plina de bunatati! Mai bine multumeste lui Dumnezeu ca ti-a dat asemenea barbat.
Si asa, iaca, a sosit ziua nuntii. Sobolul a venit s-o ia pe Degetica; de-acum inainte va trebuie sa stea cu dansul in adancimile pamantului si sa nu mai vada niciodata soarele, pentru ca sobolul nu putea sa sufere soarele. Biata fata era tare amarata; trebuia sa-si ia ramas bun de la soare pe vecie. Cat sezuse la soarece, putuse iesi macar de la usa sa se uite la soare.
- Ramai cu bine, soare! isi ridica bratele a cer si facu cativa pasi de la usa mai incolo, fiindca acum graul fusese secerat si ramasese numai miristea. Ramai cu bine, ramai cu bine! rosti ea din nou si lua in brate o floricica rosie, o saruta si ii spuse: Floricica draga, cand o vezi pe randunica, spune-i ramas bun de la mine.
- Chiu-chiu-chip - auzi ea deodata deasupra capului si cand s-a uitat, ce sa vada? Tocmai randunica! Mult s-a mai bucurat pasarea cand a vazut-o pe fetita. Degetica i-a povestit tot ce i s-a intamplat, ca trebuie sa se marite cu sobolul cel uracios, ca de-acum inainte are sa stea intr-o hruba in pamant si n-are sa mai vada niciodata soarele. Si spunand toate acestea, incepu sa planga.
- Uite ce - a spus randunica - acusi vine iarna si eu ma duc in tarile calde; nu vrei sa vii cu mine? Te iau in spate. Numai sa te legi de mine cu cingatoarea; si asa scapam si de sobolul cel uracios, si de hruba lui, si plecam departe, peste munti, in tarile calde, unde soarele straluceste mai tare decat aici si toata vremea e numai vara, si sunt o multime de flori frumoase. Hai cu mine, Degetica scumpa, tu care m-ai scapat de la moarte cand zaceam in hruba!
- Da, vin cu tine - a spus Degetica, si atunci randunica a luat-o in spate. Fetita si-a intins picioarele pe aripile pasarii, s-a legat strans cu cingatoarea de-o pana mai tare si randunica s-a ridicat in inaltul cerului, peste paduri si peste ape, sus, deasupra muntilor celor mari pe care-i vesnica zapada. Degetica-i ii era frig, dar s-a bagat pe sub penele calde ale pasarii si a ramas numai cu capul afara, ca sa vada toate minunatiile peste care zburau.
Si au mers tot asa pana au ajuns in tarile calde. Acolo soarele stralucea mult mai tare si erau o multime de podgorii cu struguri galbeni si negri. Erau paduri de lamai si de portocali, mirosea a cimbrisor si a menta creata, si copiii se jucau si alergau dupa fluturi, niste fluturi mari cu aripi pestrite. Randunica insa nu s-a oprit si a mers in zbor mai departe, si locurile erau tot mai frumoase. Si au mers ele tot asa, pana au ajuns la marginea marii albastre; pe tarm, printre copacii verzi si frumosi, se ridica un palat de marmura alba, din vremuri stravechi.
Vita de vie se catara pe stalpi inalti si albi si pe crestetul stalpilor erau o multime de cuiburi de randunica si un cuib era chiar al randunicii care o ducea in spate pe Degetica.
- Aici stau - a spus randunica. Uite, jos sunt o multime de flori; eu am sa te asez pe una din ele si ai sa stai acolo, vrei?
- Da, minunat! a spus Degetica, si a batut din palme de bucurie.
Jos era un stalp alb de marmura, care se rasturnase si se sparsese in trei bucati; printre bucatile de marmura cresteau niste flori mari si albe. Randunica s-a lasat in jos si a asezat-o pe fetita pe o petala. Dar ce s-a mai minunat fetita! Drept in mijlocul florii sedea un omulet si era asa de alb si de straveziu, parca ar fi fost de sticla. Pe cap purta o coroana de aur si la umeri avea aripi si nu era mai inalt decat Degetica. Omuletul era spiridusul florii. in fiecare floare era cate un spiridus sau cate o zana mititica; acesta insa era craiul tuturor.
- Doamne, cat e de frumos! spuse randunicii in soapta Degetica.
Craiul florilor s-a speriat cand a vazut-o pe randunica, fiindca fata de el, asa de mic si de gingas, ea era un vultur urias. Cand insa a zarit-o pe Degetica, s-a bucurat grozav; era fata cea mai frumoasa pe care o vazuse vreodata. Repede si-a luat coroana de aur de pe cap si i-a pus-o ei; apoi a intrebat-o cum o cheama si daca vrea sa-i fie sotie si craiasa a florilor. Nu semana deloc cu feciorul broastei si nici cu sobolul cel cu blana neagra. Degetica i-a raspuns craiului celui frumos ca vrea, si atunci din fiecare floare s-a scoborat cate i doamna sau cate un domn, si toti erau asa de dragalasi, ca nu-ti mai luai ochii de la dansii. Si fiecare i-a adus Degeticai cate un dar; cel mai strasnic din toate darurile a fost o pereche de aripi pe care i le-a adus o musca mare si alba. I le-a prins Degeticai de spate si acum putea si ea sa zboare din floare in floare. Toti s-au bucurat grozav si randunica sedea sus in cuib si le canta cum stia ea mai bine; dar in inima ei era cam mahnita, pentru ca Degetica ii era draga si n-ar fi vrut sa se desparta de ea niciodata.
- Nu trebuie sa te mai cheme Degetica - i-a spus fetitei craiul florilor. E un nume urat si tu esti frumoasa. Avem sa-ti spunem Maia.
- Ramai cu bine, ramai cu bine! a spus randunica si a plecat in zbor iarasi inapoi, in Danemarca; acolo isi avea ea un cuib, chiar la fereastra omului care stie sa spuna povesti frumoase. Si de la el am aflat toata povestea.
17. Aventurile lui Piggley Winks - Jun 13, 2011 12:29:00 PM


18. Harap Alb -Ion Creanga - Jun 10, 2011 3:45:00 PM


19. Povesti - Jun 10, 2011 9:54:00 AM
O lume minunata....LUMEA POVESTILOR


20. Marul de Bruno Ferrero - Jun 10, 2011 9:40:00 AM
In fiecare dimineata, puternicul si nespus de bogatul rege din Bengodi primea omagiul supusilor sai. Cucerise ceea ce era de cucerit si acum se cam plictisise.
In mijlocul poporului, in fiecare zi foarte punctual, venea si un tacut cersetor care intindea regelui un mar.Apoi, tot in tacere, se retragea.

Regele, obisnuit sa primeasca daruri mai de soi, cu un gest un pic stanjenit, primea darul, insa, de indata ce cersetorul se intorcea cu spatele incepea sa rada de el, impreuna cu intreaga sa curte.
Cersetorul nu se descuraja.
Se intorcea in fiece dimineatza sa depuna in mainile regelui darul sau.
Regele il lua si il aseza mecanic intr-un cos aflat langa tronul sau.
In acel cos erau toate merele aduse cu dragalasenie si rabdare de cersetor. De acum se acrisera.
Intr-o buna zi, maimuta preferata a regelui lua una dintre acele poame si musca din ea, zvarlind-o insa cat colo si scuipand imbucatura la picioarele regelui. Cu surprindere, suveranul vazu iesind la iveala din miezul marului o perla irizata.
Ceru pe data sa fie desfacute toate merele adunate in cos si gasi inauntrul fiecaruia cate o perla.
Minunat, regele il chema pe straniul cersetor si il lua la intrebari.
-Ti-am adus aceste daruri, stapane-raspunse omul-pentru a te face sa intelegi ca viata iti ofera in fiecare dimineata un dar nepretuit, de care insa tu uiti, lepadandu-te de el, pentru ca esti inconjurat de prea multe bogatii. Acest dar este ziua care incepe.
21. Intelepciunea vietii - Jun 10, 2011 9:17:00 AM
Intelepciunea vietii ~ de Bruno Ferrero
Era odata un rege care-si petrecuse viata purtand razboaie si adaugand noi pamanturi imparatiei sale. La saizeci de ani isi dadu seama ca nu invatase prea multe despre viata si despre rostul ei. Ii chema deci pe toti boierii si sfetnicii sai si le porunci:„Luati toti banii din visteriile mele si mergeti in cele patru colturi ale pamantului si cautati carti de intelepciune, caci as vrea in sfarsit sa cunosc adevarata intelepciune a vietii.”

Sfetnicii luara sacii cu galbeni si se raspandira in toate colturile pamantului. Se intoarsera dupa sapte ani urmati de 40 de camile incarcate cu tot felul de carti mari si mici. Un adevarat munte de carti rare. Vazandu-le, regele spuse:- Am 67 de ani, nu voi reusi niciodata sa citesc toate aceste carti. Faceti-mi un rezumat!
Fura chemati cei mai mari oameni de litere din lume, care se pusera pe treaba, iar dupa sapte ani ii inmanara regelui un stralucit rezumat al acelei comori de intelepciune. Dar cu acest rezumat tot mai puteai incarca 7 camile.
- Am deja 74 de ani – spuse regele. Nu am timp sa citesc totul. Rezumati si mai mult.Se facu deci rezumatul rezumatului pentru care mai trebuira inca 7 ani la capataiul carora inteleptii incarcara o camila.
- Am trecut de 80 de ani – spuse regele tot mai slabit. Vederea imi slabeste. Nu voi reusi niciodata sa citesc toate aceste carti. Rezumati inca si mai mult!Inteleptii se pusera pe treaba si timp de sapte ani lucrara zi si noapte. Rezultatul fu o singura carte. O carte care cuprindea toata intelepciunea pamantului.
In acea clipa, un valet dadu buzna peste intelepti: - Repede, duceti cartea regelui. E pe moarte.
Regele avea acum 88 de ani, statea in patul lui si era pe moarte.Cel mai intelept dintre intelepti se apropie de imparat care ii sopti la ureche cu suflarea slabita:- Rezuma-mi, rogu-te, toata stiinta, toata intelepciunea lumii intr-o singura fraza...
- Iat-o inaltimea voastra: «Traieste momentul prezent.»
22. Fat Frumos din Lacrima - Jun 10, 2011 8:52:00 AM


23. Frumoasa si bestia - Jun 10, 2011 8:45:00 AM


24. AMNARUL FERMECAT- - Jun 10, 2011 8:40:00 AM


25. Andersen Povestitorul -- Privighetoarea - Jun 10, 2011 8:38:00 AM